ANCA DUMITRESCU (prezentator de ştiri Digi24): „Sunt un om de oraș. De ceea ce înseamnă el cu adevărat”

– Trăiește permanent sub bombardamentul știrilor negative. Se limpezește mergând la biserică și numă­rând stele, cu băiatul ei. –

Destinații de lux: bunicii

– Ne întâlnim la final de august şi te întreb, pentru început, cum ţi-a fost vara?

– Vara este pentru mine anotimpul perfect, in­di­ferent ce activităţi am. August, în special, pentru că e luna mea şi a lui Ma­tei, băiatul nos­tru. Luna Leil­or. Eu sunt săr­bă­torită prima, iar Matei a îm­­pli­nit opt ani la mij­lo­cul lunii. Do­­rinţa i-a fost să pe­treacă de ziua lui o săp­tămână la ţară. Mer­gem oricum în fie­care week-end ori în Argeş, la fa­mi­lia din par­tea mea, ori la Bu­zău, într-un sat de lângă Vulcanii No­roioşi, la ce­lălalt bu­nic. Îi alter­năm fiind­că îi iu­bim în egală mă­sură. Și-a­poi, vara, noi nu ple­­căm în concedii lungi, în stră­i­nătate, e­vi­tăm aglo­­me­raţia din aero­por­turi, aşa că bu­nicii sunt des­ti­naţiile noastre de lux în ano­tim­pul es­tival. To­­tuși, de ce-a vrut Ma­tei să-şi facă ziua în să­tucul bu­nicului, dintre Piteşti şi Curtea de Ar­geş, n-aş putea răspunde exact. Prieteni nu are acolo, nu mai sunt deloc copii pe uliţe. Cred, totuşi, că ideea asta de „împreună” îi spune ceva inimii lui. Suntem pă­rinţi, bunici, străbunici, toţi laolaltă. Fa­cem lucruri im­posibil de experimentat în Bucureşti, cum ar fi fo­cul afară, seara, tot felul de jocuri la râu sau nu­măratul stelelor căzătoare. Am avut concurs de contabilizat perseide pe care, evident, l-a câştigat Matei, căci mereu copiii vor citi mai bine în stele de­cât părinţii. Observ că-şi face de lucru prin curte permanent şi din nimic. Acasă cere mereu compania noastră, pe când aici, două beţe îi ajung şi îl simt fericit. Uite, anul acesta a primit de ziua lui un lego pe care şi l-a dorit foarte mult. Dar, deşi îl aştepta cu sufletul la gură, nu s-a atins de el. A preferat să par­ticipe la fabricarea bulionului, fiind mâna dreap­tă a străbunicii. S-a dedicat muncii ăsteia cu un patos la care nu m-aş fi aşteptat ni­cio­dată. „Lasă, mamă, constru­iesc lego-ul acasă, când mă plicti­sesc”, mi-a spus ca răspuns al mirării mele.

– Cu siguranţă că mintea şi inima copiilor de azi sunt la fel de stresate ca ale noastre, încât cer și ei o pauză de la viața urbană, atât de aglomerată și zgomotoasă…

– E ciudat şi puţin îngri­jo­ră­tor, dar încep să fiu convinsă că aşa este. Sincer, şi eu mi-am planificat săptămâna aceea ca o pauză de la tot, abia m-am atins de telefon şi, cel mai important pentru mine, nu am urmărit ştirile sau site-urile cu care munca mă conectează de obicei. Se pare că simţeam acut această ne­vo­ie, fiindcă, pur şi simplu, nu mi-a trebuit nimic din lucru­rile pe care în mod normal le fac zilnic. M-am odihnit. Nu neapărat fizic, fiindcă aproape doisprezece ani de trezit la trei dimineaţa nu se şterg cu buretele în şapte zile, dar mi-am odih­nit mintea – lu­crul cel mai im­por­tant, dar şi cel mai di­ficil.

„Nu sunt robot. Nu-mi fac munca citind doar cuvinte”

– Doisprezece ani în care îţi începi zilele nu doar devreme, dar şi foarte dur. Ești „știristă” și nu ai scăpare. Trăiești sub un bombardament media permanent,    dominat de ştiri din ce în ce mai negre… Care ţi-e scutul de apărare?

– Nu am. Sunt un om care absoarbe tot. Sunt ex­pusă sută la sută, nu am scăpare de la acest „bom­bardament”. Este teribil. Cât a durat pan­de­mia, am numărat morţii. Apoi a început războiul din Ucra­ina. În rest, zi de zi, crize şi accidente. Eu nu sunt robot, nu-mi pot face munca citind doar cuvinte. Mă pun în locul oamenilor despre care vorbesc. Am fost lângă fiecare mamă care a fugit cu copilul în braţe, peste graniţele Ucrainei. E ceva de care nu pot scăpa. Nu doar că mă afectează emoţional pe moment, dar mă transformă şi pe termen lung. Am căpătat tot felul de frici care s-au acumulat peste o fire deja temătoare. Am reţineri să merg cu copilul în maşină pe distanţe mari, mă tem de avion, exagerez simptome medicale. Nu e nimic dus la extrem, dar sunt sinceră şi-ţi mărturisesc că am nişte strângeri de inimă mai mari decât ar trebui şi sunt accentuate de ceea ce transmit la ştiri zi de zi. Dar asta îmi este meseria, singura pe care mi-am dorit-o vreodată şi încă o iubesc. Dimineţile mele sunt ca o balanţă: încep jos de tot, cu trezirea la trei, și atunci chiar mă întreb de ce mai fac asta. Dar ajung în studio şi atmosfera de acolo, oamenii de care sunt atât de ataşată şterg drama oboselii de dimineață şi mă lumi­nez. Balanţa începe să se ridice. Urmează jur­nalul propriu-zis, unde stag­nez cumva. Multe ştiri dra­ma­tice… Dar la final, une­ori primesc a­pre­ci­eri, alteori datele de au­dienţă aşează mati­nalul nostru în vârf şi atunci simt că sunt la lo­cul bun, în me­seria care mi se potri­veş­te. Ba­lanţa mea in­te­rioa­ră îşi gă­seş­te a­tunci e­chili­brul. Iar dacă nu re­u­şesc, recurg la un reme­diu care nu dă greș ni­ci­o­dată: merg la bise­rică. O fac destul de des. M-ar deranja enorm să pară o laudă, fiindcă e doar un lucru pe care-l fac şi-l spun public din cre­dinţa că le-ar face bi­ne şi altora. Biserica este re­fugiul meu. Se spune că e bine să mergi când e slujbă. Fac şi asta, merg la Sfânta Liturghie, dar nu atât de des, nu ţin cutumele bisericeşti aşa cum ar trebui, nu sunt pe drumul acesta. Dar merg la biserică şi o fac mai ales când e goală. Gândurile mele primesc răspuns din ecoul lăcaşului, fără prea mulţi oameni în el, iar dacă am nevoie de un sfat, vorbesc cu preotul. Mă simt ascultată fără să fiu judecată. Aş sfătui pe oricine să încerce, fie că e credincios, fie că nu. De fapt, eu cred că lumea deja procedează aşa, pentru că eu observ tot mai mulţi tineri la biserică. Nu vorbesc de cei care se vede că au o legătură specială cu ea, prin atitudine, prin ţinută. Nu, vorbesc de tineri îmbrăcaţi după ultima modă, care probabil seara beau o bere într-un club, tineri cu laptopul în poală. Lucrează din biserică! Vă rog să mă credeţi că la părintele Vasile Ioana, la Biserica „Sf. Nicolae Dintr-o Zi”, chiar în centrul Capitalei, sunt tineri care lucrează pe laptop şi aş­teap­tă să vorbească cu părintele. Iar dumnealui îi pri­meşte pe toţi. Este fascinant să-i vezi cum intră destul de abătuţi în bi­serică, se aşează, mai lucrează puţin. Încet, încet chi­pul li se luminează, iar după ce vorbesc cu pă­rin­tele, sunt de-a dreptul zâmbitori. Cu laptopul sub braţ, se întorc la treburile lor mai drepţi de spate şi mai uşori.

„Totul în univers este alb și negru. Nu există doar pozitiv”

– Canalele TV sunt negre de atâtea știri re­le. Cu siguranță că negativismul lor face vic­time. De ce e atâta doliu pe canalele noastre de știri?

– Da, se exagerează, dar eu tot trag nădejdea că atâtea ştiri cu accidente rutiere, de exemplu, vor sensibiliza şoferii iresponsabili, îi vor determina să fie mai precauţi. Ar exista mult mai puţine ştiri negative dacă am învăţa ceva din ele şi nu am mai repeta anumite greşeli.

– Ce părere ai despre această idee: un canal de ştiri exclusiv pozitive? Ar avea oare audienţă?

– Din păcate, nu cred. Suntem într-o perioadă a omenirii în care umanul, bunătatea, altruismul sunt în cădere liberă. Pe de altă parte, niciun jurnal nu­mai cu ştiri exclusiv pozitive nu ar fi chiar obiectiv. Viaţa e alb şi negru, la fel sunt întâmplă­rile, oa­menii, totul în univers are aceste două aspecte. Con­tează cum le priveşti, cum le în­ţe­legi, cum le mo­de­lezi în aşa fel încât ele să facă din tine un om mereu mai bun, şi nu invers. Hmmm, to­tuşi, recunosc, măcar o oră de ştiri po­zi­tive ar fi totuşi grozav, „Şti­rile pozitive ale săptă­mânii”, să zicem…

– Hai să creăm noi do­uă un astfel de jurnal: care sunt ultimele noutăţi care te-au impresionat în bine?

– Primul lucru ce îmi vine în minte este sportul. În ciuda lipsurilor din acest domeniu, avem sportivi ca­­re ne lasă cu gura căs­ca­tă, se întorc acasă cu me­da­lii dobândite printr-o mun­­­că enormă, de multe ori fără sprijin de la stat. Modestia şi bunătatea acestor campioni mă im­presionează de fiecare dată până la lacrimi. Al doilea lucru sunt copiii de 10 la bacalaureat sau evaluarea naţională, mai ales cei din mediul rural. Să faci asta azi, când atât de mult în educaţie se bazează pe meditaţii şi influenţe, este remarcabil, iar eu mă ridic în picioare şi aplaud. Un alt treilea aspect, şi poate cel mai important, este medicina. Ştirile despre tratamente revoluţionare în oncologie, şi nu numai, sunt cele mai bune veşti pe care le putem da oamenilor într-un jurnal de ştiri. Cele mai bune!

Grăbiți și reci

– Anca, eşti un om de televiziune care, în plus, iubeşte fotografia. Aceste pasiuni te fac mai atentă la ce se întâmplă în jurul tău. Cum ţi se par ro­mâ­nii azi?

– Grăbiţi şi reci, în sensul că nu prea mai luăm în considerare sentimentele celui de lângă noi. Iar grăbiţi suntem în tot ceea ce facem – de la atitu­di­nea de pe stradă, la deciziile pe care le luăm. Parcă am trăi instinctual, din hotărâri de moment şi, în rest, Dumnezeu cu mila. Eu sunt un om analitic, intuiesc binişor omul dincolo de zâmbetul pe care curtoazia îl obligă să-l afişeze. Oraşul e plin de zâmbete false! La ţară, oamenii sunt altfel, pentru că ei încă ştiu să se bucure din lucruri mărunte. Când firicelele acelea de mazăre umflă pământul şi ies la soare, eu văd fericire pură pe chipul bunicii. Natura şi simplitatea vieţii le ţin oamenilor de la sat vanitatea în frâu. Uite, de Sfântă Mărie, am fost la slujbă în sat. Se ţine sărbătoare mare, fiindcă Maria e şi protectoarea bisericii. Toţi oamenii se adună la pomană în cimitir: o masă mare, câteva feluri de bucate îmbietoare. Ei bine, bucuria din ochii oamenilor că, în sfârşit, se întâlnesc cu toţii, că pot împărţi poveşti în jurul acestei mese, este ceva ce eu nu am mai văzut niciodată. Ochii lor sunt fericire pură. M-am întrebat cum reuşesc oamenii de la sat să-şi păstreze atât de frumos fericirea întâlnirii. Singurul răspuns pe care l-am găsit este că ei nu se compară unii cu alţii. Nu fac defilare de modă la aceste întâlniri, nu vorbesc despre câte ţări exotice au văzut sau la ce cursuri sofisticate şi-au dat copiii. Se întâlnesc, se strâng în braţe şi deapănă amintiri. Pe noi, orăşenii, ne-a deformat social-media şi tendinţa aceasta crescândă a oamenilor de a epata. Internetul este o poleială care ne-a înrăit, ne-a făcut invidioşi şi superficiali. Nu mă exclud. Mi s-a întâmplat să văd o fotografie din vacanţa cuiva şi să mă gândesc „Ah, ce mi-ar plăcea să fiu şi eu acolo. Eu stau la serviciu şi alţii se plimbă”. Nu-mi place de mine când gândesc astfel, de aceea cred că ne dăunează comparaţiile şi concurenţa continue. Prin urmare, încerc să-mi feresc băiatul de ea, nu-i dau niciodată un alt copil drept exemplu, chiar dacă acela este mai bun decât el într-un anumit domeniu. Îi spun mereu că el trebuie să fie zi după zi mai bun decât el însuşi, azi mai bun decât ieri. Atât. E greu să creşti un copil aşa, dar eu cred că-i va folosi, căci în felul acesta va avea mai multă încredere în el, element esenţial în viaţa de azi. O spune un om care nu are atât de multă încre­dere de sine. Mi-aş dori să am mai multă, să nu mă mai codesc atât pâ­nă iau o decizie. Re­ve­nind la oameni, para­doxal, cu toată frumuseţea şi bunătatea vieţii de sat, eu rămân un om de oraş. Nu de mall, nu de club, de oraş, de ceea ce înseamnă el cu adevărat. Îmi place zumzetul urbei. Îmi place şi mă oboseşte în acelaşi timp, fug de el în fiecare vineri şi, în fiecare du­minică, mi-e dor să mă întorc. Na, să mă mai înţe­lea­gă cineva?!… (râde) De fapt, îmi place schim­ba­rea, de aceea ador călătoriile mici şi mari. Nou­ta­tea, ineditul sunt marile mele surse de energie.

Scena deschisă

– Emisiunea „Scena deschisă” de la Digi24, pe care o moderezi din timp în timp, face parte şi ea din nevoia de schimbare?

– Cu siguranţă. Monologul ştirilor se transformă în dialog în această emisiune, una cu mult conţinut, alături de oameni deosebiţi.    Am o singură emisiune pe lună, fiindcă îmi caut interlocutorii cu multă aplecare, mă documentez la sânge despre fiecare. Sunt extrem de ordonată, iar faptul că acasă am lu­crurile aşezate la dungă, în ordine perfectă, se mu­tă şi la muncă. Nu voi vorbi niciodată cu un scri­itor despre ultima sa carte fără să o fi citit îna­inte. Emi­siunea aceasta este opusul ştirilor, gândită pentru inimă, mai degrabă decât pentru audienţă. Îmi place mult să fac parte din echipa ei, caut să fiu tot mai bună la fiecare ediţie. Sunt extrem de autocritică, de aceea urmăresc să mă îmbunătăţesc constant. Iar dacă nu găsesc în mine resurse pentru asta, caut în jur modele de unde pot „împrumuta”. Sigur voi găsi ceva bun în cineva. Aşa sunt eu: descopăr în orice om o trăsătură care să mă facă să-l admir, fie chiar şi una singură.   

– Eşti născută în plină vară, în puternica zodie a Leului. Te mai trans­formi și în pisică, uneori?

– Leu în exterior şi o pi­sică seara, colac pe cana­pea, gândindu-mă la cum mi-a fost ziua. Îmi place să par leu, căci sunt atât de in­trovertită, încât de-aş fi pi­sică permanent, m-ar „mân­ca” toate celelalte fiare.

Soarele este dragostea mea

– Toamna bate la uşă, vine vremea concluziilor de peste an. Numeri şi tu bobocii în septembrie?

– Vai, nu număr nimic altceva decât lunile până la următoarea vară! Sunt năs­cu­tă vara, în adevăratul sens al cuvântului: iubesc căldura în toate formele ei, chiar şi cea de patruzeci de grade. Soarele este dragos­tea mea. Vara, chiar şi la patru dimineaţa când por­nesc spre muncă, reuşesc să am mici bucurii: aud păsările, e o linişte a trezirii, o răcoare totuşi caldă, verde, flori. Nu-mi vorbi de toamnă şi mai ales de mo­mentul în care se schimbă ora. Aceea e clipa când eu urmează să trăiesc numai în noapte. Mă tre­zesc la trei, e beznă. La prânz, după emisie, trebuie să mă odihnesc puţin, aşa că la trezire e iarăşi întu­neric. Lunile reci mă amorţesc emoţional, deci eu nu­măr bobocii în aprilie. Perioada octom­brie – martie durează o veşnicie pentru mine, sunt luni în care hibernez sufleteşte. Dar şi aici caut îmbu­nă­tă­ţiri şi încerc să intru la pace cu gerul, prin inter­me­diul fotografiei: fac tot mai multe poze şi când e frig, poate, poate, culorile toamnei şi mono­cro­mul iernii să mă facă să îndrăgesc cât de cât aceste ano­timpuri. Mă uit prin obiectiv la copacii înzăpeziţi şi încerc să le întorc un zâmbet chinuit de mulţumire pentru cadrul frumos pe care mi-l oferă. Dar de tremurat, tot tremur.