Vrăjitorul din grădină

Bineînțeles că nici vara a­ceas­ta n-a uitat să-și co­boare vi­piile din cer, îngreunând res­pi­rația verde a ierbii cu spaime ne­lă­murite. Nu știu de ce revăd în minte astăzi lu­mi­na, frumusețea unei alte veri, rostogolirea ei prin timp… O vacanță, așezată undeva în amintire. O în­tâmplare, unde personajele suntem eu, fratele meu și Vigo. Așa îl numiserăm pe fazanul pe care ni-l dăruise nouă, copiilor din vremea aceea, un co­leg al tatei de la serviciu, probabil un pa­sio­nat vâ­nător. La drept vorbind, Vigo îi aparținea mai mult fratelui meu, deși eu avusesem prima in­spirația să-l strigăm astfel. Aproape insistasem în pri­vința asta. Cu niciun chip nu reușesc să-mi ex­plic cum de alesesem numele acelui vrăjitor în­țe­lept și paș­nic dintr-o poveste transformată într-un serial de tele­viziune. Poate m-au con­vins ma­chiajul și cos­tu­mația lui, coloritul veșmintelor… ce purtau un aer neobișnuit, oarecum ca de pasăre.

Chiar din primele momente am vrut, am căutat să mă apropii de vie­tatea aceea, dar fără vreun re­zul­tat promițător. Se mișca iute, sa­cadat, pân­din­du-ne orice clipă de neatenție. Sărea-n lături și ră­mâ­­nea în expectativă, de câte ori îmi vâram o mâ­nă pli­nă cu grăunțe printre zăbrelele cuștii sale. Ce mai, era sălbatic, crescut în pă­du­re, și nu lăsa pe ni­meni să se aple­ce asupra lui cu afecțiune. Însă exis­tau și niște zile (nu neapărat sâm­bătă după-amiază sau du­mi­nică), când i se dădea drumul să zburde prin peticul nos­tru de gră­dină în­gră­dită c-un gard scund. Cred că îi stâr­neau amintiri plă­cute izul reavăn al pământului, încâl­celile de ra­muri, tulpinițe și frunze verzi… Și mai cred că se sim­țea în largul său atunci când, stând în picioare lângă trunchiuri de co­paci, își în­tindea alene o ari­pă-n jos, precum o mantie ca­va­le­reas­că. Îl bănu­iam că pozează. I-am fi în­gă­duit plim­bări mai dese prin gră­dină și ne străduiam să-i pre­lungim „ilu­zia” libertății cum ne pri­cepeam. Însă ne-ngrozeau pi­si­cile vecinilor, care „vaga­bondau agre­siv” prin îm­prejurimi. Ne în­gri­joram că Vi­go ar ajunge ospățul acelor feline mieunătoare.

Adevărul e că Vigo, despre ca­re tocmai vă po­vestesc, ne vrăjea pe toți! Făceau chiar efect pre­zen­ța lui în grădină, penajul său intens colorat, îna­intarea lui suplă printre lujerii plantelor. Plisc se­ver, gheare… Îi măsuram pe furiș, cu privirea, si­lueta ce emana o trufie îndărătnică uneori. Sigur, nu era chiar un păun maies­tuos, răs­firându-și coa­da cu irizări azurii. Nicidecum! Sinceră să fiu, nici grădina noastră nu semăna defel cu cea a buni­ci­lor, cu straturile ei de flori îngrijite și aranjate par­că simetric, după culori, miresme și anotim­puri. La noi era altceva. Lăsa­serăm totul să răsară în voie: fire de iarbă, muguri, lăstari, gâze, bu­ruieni. În fine, ne încânta numai ideea că aveam un colț al nostru verde, cu o porțiune de cer dea­supra și cu nițel soare și unde ob­servam cum cădeau ploile văratice ori cele de toamnă târzie…

Apoi venise și luna septembrie și începuse școala, cu lecții de învățat și cu o sumedenie de te­me pentru acasă. Ne-a cam lipsit tim­pul să ne ocu­păm și de înaripatul nostru. Nu-l neglijam, dar… Nu ne-am dat seama cât de repede i se lungiseră penele, aripile tăiate un pic la vârfuri, pentru a-l împiedica să-și ia zborul. Și într-o zi, ne-a luat prin surprindere vioiciunea cu care s-a desprins de la sol. Am alergat după el până-n dosul unor clădiri vecine, închipuindu-ne că se pitise într-un arbore rămuros. L-am strigat, ca să-l distrag de la ceea ce intenționa să facă: să ne pă­răsească. Cu toate acestea, a fost inutil.

Ascultase oare de-o anume che­mare? Ținuse cumva să ne de­monstreze că știe să zboare? Sau… Cu­vinte, prea multe cu­vinte. La urma urmelor, lăsân­du-mi gândurile să se deznoade nostalgic, de ce să nu recunosc că mă emoționase nespus des­părțirea de el, de Vigo… Dar alegerea lui mi-a plăcut. Și eu aș fi ales liber­tatea.

ADRIANA C. – București