LAURA COSOI: „Cred că în viață e important să păstrezi linia”

O vacanță fantastică

– A trecut vacanţa, a sunat clopoţelul, copiii s-au întors la şcoală, în bănci, oamenii mari, în linia întâi a vieţii. Ai apucat să te bucuri şi tu de vară? Ai găsit un loc unde să scapi de arşiţa nemi­loasă a soarelui? Te-ai refăcut?

– Am avut o vară foarte plină, deşi nu neapărat că aşa aş fi plă­nuit. Pur şi sim­plu, aşa s-au în­lănţuit lucrurile. Şi s-au înlăn­ţuit splen­did! Pe la jumătatea lui iu­nie, imediat du­pă ce-am ter­minat filmările la lungmetrajul „Retreat VA­MA VECHE”, în regia lui Pe­tre Năs­­­ta­se, am ple­cat în Franţa, pentru două săp­­tămâni, cu toa­tă familia: noi, co­piii, pă­rinţii lui Cos­min şi sora lui. Am mers şi la munte, în Alpi, am mers şi la ma­re, pe Coasta de Azur… După care a urmat rân­dul ma­mei și al surorii mele, cu care am fost la un re­sort all in­clu­sive din Bul­garia, unde a fost foarte bine. Mai fu­se­serăm în acelaşi loc şi cu un an îna­inte, astfel că totul le era cu­nos­cut co­piilor, ceea ce a în­sem­nat că am avut parte şi de puţină odih­nă. După asta, ne-am întors aca­să, dar n-am stat decât două zile şi-am plecat la Cluj, la fes­ti­valul Un­told, şi ne-am făcut şi o vacanţă în Ar­deal, la ţară, la Coş­lariu, locul unde am copilă­rit eu, apoi am dat fuga şi până în Mara­mureş pentru două zile: deci, a fost un circuit minu­nat. După ca­re am revenit acasă, şi pe 15 au­gust, i-am făcut ziua Verei, fe­­tița mea mijlocie, care a îm­plinit trei ani. I-am organi­zat o petre­ce­re mare, în curte. Ei, şi du­pă asta am mers vreo zece zile cu autoru­lo­ta prin Apu­seni şi până în Re­te­zat, un­de am fă­cut o as­censiune până la lacul Bu­cura. Ce minu­nă­ţie! Din nou ne-am întors în Bu­cu­reşti, şi după o săp­tămână, am mers iar în Ma­ra­mureş, patru zile, pen­tru un eveniment… În con­clu­zie, o va­canță fantastică! A­cum nu mai ştiu ce e cu noi (râde), dar ne simţim extraordinar!

În Maramureș timpul are răbdare

– Ai pomenit de Mara­mu­reş. Într-un interviu precedent vor­beai despre casa voastră de aco­lo, o casă veche, din lemn, aşe­zată într-un rai verde. O mai aveți? Mulţi oameni tânjesc du­pă asemenea locuri curate şi li­niş­tite, unde să-şi tragă sufletul din forfota vieţii de zi cu zi. Se în­registrează chiar și un înce­put de migrație, dinspre oraș spre sat.

– Ei, cu casa noastră din Ma­ra­mureş e o ade­vă­rată odisee! Nu s-au terminat renovările. Când mer­gem acolo, nu stăm încă în ea. Oricum, proiectul e pe cale de împlinire, Maramu­reşul e un vis special pentru noi. Ne place natura de aco­lo, ne place cât de sufletişti şi cât de cre­din­cioşi sunt oamenii, cum sunt păstrate tradiţiile… Şi, mai presus de orice, ceea ce ne fascinează e senzaţia că acolo timpul e dilatat. În Maramureș timpul are răbdare! Simţi orele zilei! Ieşi din carusel, scapi de graba asta nebună, când acum e 10 dimineaţa şi ime­diat e 5 du­pă-amiaza şi habar nu ai când a trecut ziua. În Mara­mureş, simţi timpul! Care e atât de preţios…

„Nu-mi scot capul din curtea mea”

– Apropo de timp, tu cu cine votezi: cu trecutul sau cu prezentul?

– Cu prezentul. De vreo câţiva ani încoace mi s-a schimbat mult perspectiva asupra vieţii. Ceea ce contează se întâmplă acum. Oprește-te, clipă! Planurile noastre sunt destul de imediate, încercăm să ne axăm mai mult pe ce se întâmplă în prezent.

– Totuși, un prezent destul de neliniștit și agitat. Ești pregătită pentru provocările la care ne supune de la o vreme viaţa?

– Îți mărturisesc sincer, Ines, că eu am un uni­vers din care nu prea mai apuc să ies, nu prea mai ştiu ce se întâmplă în afara vieţii mele. Habar nu mai am de ştiri, de viaţa politică… Oare, Iohannis mai e preşe­din­te?! Nu sunt indife­ren­tă, ci, pur şi simplu, nu am timp. Trăiesc la maximum de inten­si­tate toate lucrurile cu care mă confrunt zi de zi: fap­tul că am trei copii, cum îi îngrijesc, cu ce îi hră­nesc, cum le ocup timpul liber, în plus, mama se află la mi­ne, fiindcă trece printr-o pe­rioadă mai de­li­cată; am şi planul pro­fe­sional, care e foarte impor­tant, și, evident, relaţia cu Cos­min, soțul meu… Toate as­tea în­seamnă atât de mult, încât, în afa­ra curţii mele, nu prea mai scot capul. Dar sunt pre­gă­tită pentru toate provocările despre care vorbești: le iau cum vin, treptat, şi fără să mă panichez. Şi mă simt curajoasă. Îl am pe Cosmin lângă mine şi el îmi dă putere.

– La precedentul nostru in­terviu aveai doi copii, acum ai trei: ţi-a mai dat Dum­nezeu încă o fetiţă. Cu sigu­ranţă că bucuria e mare, dar nu te temi pentru viitorul lor?

– Nu, chiar deloc. Nu-mi fac griji. Fac tot ce pot pentru ele. Le pregătesc pentru viaţă, pen­tru a fi nişte persoane indepen­den­te şi pu­ter­nice, dar ştiu, tot­odată, că nu pot să le ţin sub un clopot de sticlă. De altfel, eu şi Cosmin suntem destul de spar­tani în ceea ce priveşte edu­ca­ţia lor: suntem ancoraţi în reali­tate, deşi beneficiază de libertate, fe­tele noastre au şi limite, au şi „nu”-uri, tocmai pentru ca mai târ­ziu să fie capabile să înfrunte viaţa. Deocamdată sunt încă mici, lucru­ri­le evoluează, e încă greu să pui o etichetă pe perso­na­lităţile lor, însă, din ceea ce se arată până acum, Rita, Vera şi Lara sunt destul de apropiate, în sensul că sunt nişte copii independenţi şi plini de viață, nu molâi, mâţâiţi ori plângăcioşi. Nişte copii fericiţi şi veseli. Dar nici nu sunt trase la indigo: Rita e mai analitică, e tandră şi iubitoare şi mai deschisă, seamănă cu Cos­min; Vera e Le­oai­că şi e mai axată pe ea însăşi, ea contează în primul rând; iar Lara are o dulceaţă aparte, dintre toate su­rorile, ea ştie cel mai bine să-și arate iubirea, e un copil extrem de tandru şi de li­pi­cios. Toa­te trei ne umplu ini­mile de feri­cire şi ne împlinesc viețile.

– Ce a adus în plus, în viaţa ta, al treilea copil?

– Dincolo de această afecţi­u­ne atât de manifestă, care o face adorabilă pe Lara, nu pot să spun că lu­crurile s-au schimbat foarte mult. Schim­barea mar­can­­tă a fost tre­ce­rea de la un co­pil la doi. Acum – de la doi la trei – nu e aşa mare dife­renţă. În plus, Lara e un co­pil care, în ma­re măsură, a în­vă­țat multe de la surorile ei, nu tre­buie să-i ex­plicăm ceva de prea multe ori, că înțelege. Are pro­fesori buni.

– Laura, oare trei copii în­tr-o casă influ­en­țea­ză în vreun fel relația dintre părinți? Apare obo­sea­la, obișnu­in­ța? Cum mai este relația ta cu Cos­min? Ați salvat emoția înce­putului?

– În mod cert, noi doi suntem o echipă, iar copiii ne unesc foar­­te mult. Dar nu-ţi închipui că vor­bim aici de viaţa perfectă: şi la noi mai intervin certuri. Sunt zile când ne certăm de di­mineaţă până seara, din orice pros­tie (râ­de), sunt zile în care amândoi sun­tem extrem de obo­siţi şi nu mai avem răbdare şi explodăm simultan şi sunt zile în care ne în­ţelegem de minune. Toate sunt parte din viaţă, im­por­tant este că ne iubim foarte mult şi că fetele au exemplul unor părinți iubitori, care se pro­te­jează şi care se îm­pacă dincolo de orice dispute. Iar asta e o lec­ţie foarte importantă! În felul ăsta, se întreţine şi pros­peţimea relaţiei. În mod cert, n-apu­căm să ne săturăm unul de celălalt. Au trecut 11 ani şi noi încă ne descoperim, ne sur­prin­dem, așteptăm cu dispe­rare să ne găsim un pic de timp doar pentru noi…

– Pentru profesie cum gă­sești timp? Cum te împarţi între familie şi teatru? Cum devine ma­ma actriţă?

– Un lucru e clar: deși mater­nitatea şi familia ocupă locul întâi în viaţa mea, n-aş putea să fac asta bine, dacă n-aş avea şi partea profesională. Am o nevoie mare de evadare. Plus că, pe plan profesio­nal, simt că n-am consu­mat tot ce am de oferit, mo­tiv pentru care privesc fiecare pro­iect actoricesc ca pe o provocare şi mă dedic lui întru totul. Am noroc că proiectele astea sunt într-un interval anu­me, limitat, nu e ca şi cum te angajezi la bancă şi pro­gramul e veşnic acelaşi, bă­tut în cuie. Eu ştiu că sunt mai ocupată două luni de zile, să zicem, că lip­sesc mai mult de-acasă, dar după aceea, se aşează din nou liniştea. Apoi iar inter­vine o perioadă din asta aglo­merată, mai fac un film sau mai pregătesc o piesă de teatru, şi tot aşa. E o anumită dinamică a vieţii mele care alungă rutina. Pe de altă parte, eu știu că pot să intru 100% într-un pro­iect, întrucât copiii sunt în siguranţă acasă, cu Cos­min. Soţul meu mă susţine să-mi fac şi partea asta, de profesie, și pentru asta îi sunt și mai recu­noscătoare. Apoi ope­răm rocada: Cos­min îşi vede de preocu­pările lui, iar eu rămân pe ba­ricade cu copiii. În con­clu­zie, n-aş putea fără profesie. Dar n-aș renunța la familie pentru ea, niciodată.

– Elogiul familiei în mileniul III. De ce e bine, Laura, să ne căsătorim şi să facem copii, într-o lume ce pare să-și piardă identitatea?

– După părerea mea, trăim într-o lume a experimentului. Experimentăm ce înseamnă copiii crescuţi de bone, ce înseamnă mamele care stau acasă doi ani, ce înseamnă copiii care, până la 5 ani, ajung cu părinţii despărţiţi – asta se întâmplă în aproape 80% din cazuri! Însă, dacă ne uităm în urmă, la celălalt experiment, în care se punea accentul pe trăinicia familiei, pe valorile familiale, pe Dumnezeu şi pe biserică, pe implicarea directă a părinţilor în creşterea şi educarea copiilor, ei bine, nu pot să nu remarc că acest experiment, acest mo­del de viață, care s-a întins peste generația bunicilor și a părinților noștri, a dat rezultate mai bune. Acest drum, deja bine bătătorit, în concepţia mea, func­ţio­nează mai bine. În orice caz, se potriveşte mai bine cu valorile în care credem eu şi Cosmin. Nu ştiu ce se va întâmpla cu modelul familial al zilelor noastre, nimeni nu ştie: abia peste 30-50 de ani o să ne dăm seama dacă a fost ceva bun în ceea ce se întâmplă acum. Cert este că eu şi Cosmin aplicăm o mixtură între cele două concepte. Nu suntem total împotriva ideilor promovate de parentingul din ziua de azi, fiindcă, într-adevăr, mai trebuie să asculţi şi copilul, să-l înveţi să fie un pic responsabil, să facă şi el unele alegeri, dar, în rest, aplicăm multe dintre metodele de creştere şi educare „împământenite”. Asta, dincolo de faptul că noi mergem mult şi pe in­­stinct, adică nu ne interesează ce şi cum proce­dea­ză alţii în „ogrăzile” lor, noi ne preocupăm doar de „ograda” noastră. Până la urmă, ne creştem co­piii cum credem noi că e bine. Și, ca să răspund punc­­tual la întrebarea ta, de ce nu ar merita să mai faci copii, dacă ei mai pot să crească frumos şi fe­riciţi? La fel și ideea de căsnicie, care vine, și ea, pe un model testat, al unei valori de viaţă în care eu şi Cosmin credem cu adevărat. Cu atât mai mult, cu cât suntem şi oameni credincioşi. Ca să nu mai zic că şi eu, şi el, suntem fericiţi, pentru că iubim şi suntem iubiţi! Dar eu nu pot să-i judec pe alții: eu nu sunt o femeie minţită, înşelată, trădată, nu sunt o femeie bătută şi nu trăiesc cu un bărbat vicios. Din contră, Cosmin e un bărbat foarte atent, foarte iubi­tor şi foarte implicat în familie. La noi, singura pro­ble­mă este că amândoi suntem nişte personalităţi co­le­rice – poate Cosmin un pic mai mult decât mine – şi că trebuie să ne temperăm. Ceea ce, prin comparaţie cu pro­blemele pe care le-am enumerat anterior, e uşor de gestionat.

– Începe toamna, se numă­ră bobocii: ce planuri profe­sio­nale ai?

– Vom începe cât de curând promovarea filmului „Retreat VAMA VECHE”, în re­gia lui Pe­tre Năstase. În octom­brie filmul va fi gata cu totul, iar în fe­brua­rie, va fi lansat, va avea pre­mi­era. Înainte de asta, se vor orga­niza caravane prin ţară şi alte evenimente de promovare, pen­tru a-l face cunoscut. Ăsta e un punct foarte important din agen­da mea profesională. Sunt foarte fericită că am făcut parte din acest proiect şi că am reuşit să am o chimie extraordinară cu întreaga echipă. Unde mai pui că aşa am avut bucuria să mă re­văd şi pe platourile de filmare cu prietenele mele Adela Popes­cu şi Ada Condeescu! În al doilea rând, mă reîntorc în tele­vi­ziune: peste o săptămână, în­cep fil­mă­rile la un serial pentru Antena 1. Şi asta mă bucură foar­­te mult, mi-am dorit enorm să mă reîn­torc în televiziune. În paralel, am şi spectacolele de tea­tru: „Ghici cine te sună”, la Tea­­trul Elisabeta; „Barza dom­nu­lui mi­nis­tru”, spectacol pe care, în Bu­cureşti, îl jucăm la Sala Dalles şi la TNB, dar cu el vom merge şi prin ţară; „Auto­rul este în sală”, la Teatrul Dra­matur­gi­lor Români, în regia lui Dan Tudor. Tot în regia lui Dan mai am şi spectacolul „Rude cu ne­vas­tă-mea”, pe care sperăm să-l reluăm în toamna asta. Nu în ul­ti­mul rând, voi reintra în repetiţii pentru încă două specta­cole care vor avea premiera la finalul toamnei. Deci, se anun­ţă o toamnă cu mulți boboci, încăr­cată de bucurii!

– Un sfat pentru final de in­terviu: Laura, tu cum îţi găseşti echilibrul? În afara familiei şi a profesiei, din ce direcţie vine liniştea în sufletul tău?

– În primul rând, din credinţă. Inclusiv faptul că merg la biserică mă ajută enorm, chiar dacă atunci când merg cu copiii, mi-e mai greu să mă conectez. E un efort în plus, dar e un efort pe care vreau să îl fac și care simt că nu e niciodată în zadar. Sunt perioade când mă simt un pic mai pierdută, nu ajung să mă mai pot ruga atât de profund cum o făceam înainte, dar credința rămâne fundamentală în viața mea, îmi dă putere, echilibru. Cred că în via­ță e important să păstrez mereu linia, să nu sar de pe şine: poate că drumul se mai abate uneori stânga-dreapta, dar esenţial este să nu sar de pe şine sau, dacă vrei, să nu mă dau cu totul jos din tren… Și faptul că fac sport mă ajută foarte mult să mă echilibrez, indiferent că e vorba de drumeţii în natură sau de exerciţii la sală. Din sport capăt o energie fantastică. Dar şi din mâncare, ceea ce nu înseamnă să bag în mine ca sparta, ci să mă­nânc puţin, dar bine și sa­vu­ros. Som­nul iar e extrem de im­por­tant, când şi cât se poate. (râde)

Foto: Eduard Guțescu, Alex Gâlmeanu și Deers Photography