O vacanță fantastică
– A trecut vacanţa, a sunat clopoţelul, copiii s-au întors la şcoală, în bănci, oamenii mari, în linia întâi a vieţii. Ai apucat să te bucuri şi tu de vară? Ai găsit un loc unde să scapi de arşiţa nemiloasă a soarelui? Te-ai refăcut?

– Am avut o vară foarte plină, deşi nu neapărat că aşa aş fi plănuit. Pur şi simplu, aşa s-au înlănţuit lucrurile. Şi s-au înlănţuit splendid! Pe la jumătatea lui iunie, imediat după ce-am terminat filmările la lungmetrajul „Retreat VAMA VECHE”, în regia lui Petre Năstase, am plecat în Franţa, pentru două săptămâni, cu toată familia: noi, copiii, părinţii lui Cosmin şi sora lui. Am mers şi la munte, în Alpi, am mers şi la mare, pe Coasta de Azur… După care a urmat rândul mamei și al surorii mele, cu care am fost la un resort all inclusive din Bulgaria, unde a fost foarte bine. Mai fuseserăm în acelaşi loc şi cu un an înainte, astfel că totul le era cunoscut copiilor, ceea ce a însemnat că am avut parte şi de puţină odihnă. După asta, ne-am întors acasă, dar n-am stat decât două zile şi-am plecat la Cluj, la festivalul Untold, şi ne-am făcut şi o vacanţă în Ardeal, la ţară, la Coşlariu, locul unde am copilărit eu, apoi am dat fuga şi până în Maramureş pentru două zile: deci, a fost un circuit minunat. După care am revenit acasă, şi pe 15 august, i-am făcut ziua Verei, fetița mea mijlocie, care a împlinit trei ani. I-am organizat o petrecere mare, în curte. Ei, şi după asta am mers vreo zece zile cu autorulota prin Apuseni şi până în Retezat, unde am făcut o ascensiune până la lacul Bucura. Ce minunăţie! Din nou ne-am întors în Bucureşti, şi după o săptămână, am mers iar în Maramureş, patru zile, pentru un eveniment… În concluzie, o vacanță fantastică! Acum nu mai ştiu ce e cu noi (râde), dar ne simţim extraordinar!
În Maramureș timpul are răbdare
– Ai pomenit de Maramureş. Într-un interviu precedent vorbeai despre casa voastră de acolo, o casă veche, din lemn, aşezată într-un rai verde. O mai aveți? Mulţi oameni tânjesc după asemenea locuri curate şi liniştite, unde să-şi tragă sufletul din forfota vieţii de zi cu zi. Se înregistrează chiar și un început de migrație, dinspre oraș spre sat.

– Ei, cu casa noastră din Maramureş e o adevărată odisee! Nu s-au terminat renovările. Când mergem acolo, nu stăm încă în ea. Oricum, proiectul e pe cale de împlinire, Maramureşul e un vis special pentru noi. Ne place natura de acolo, ne place cât de sufletişti şi cât de credincioşi sunt oamenii, cum sunt păstrate tradiţiile… Şi, mai presus de orice, ceea ce ne fascinează e senzaţia că acolo timpul e dilatat. În Maramureș timpul are răbdare! Simţi orele zilei! Ieşi din carusel, scapi de graba asta nebună, când acum e 10 dimineaţa şi imediat e 5 după-amiaza şi habar nu ai când a trecut ziua. În Maramureş, simţi timpul! Care e atât de preţios…
„Nu-mi scot capul din curtea mea”
– Apropo de timp, tu cu cine votezi: cu trecutul sau cu prezentul?

– Cu prezentul. De vreo câţiva ani încoace mi s-a schimbat mult perspectiva asupra vieţii. Ceea ce contează se întâmplă acum. Oprește-te, clipă! Planurile noastre sunt destul de imediate, încercăm să ne axăm mai mult pe ce se întâmplă în prezent.
– Totuși, un prezent destul de neliniștit și agitat. Ești pregătită pentru provocările la care ne supune de la o vreme viaţa?
– Îți mărturisesc sincer, Ines, că eu am un univers din care nu prea mai apuc să ies, nu prea mai ştiu ce se întâmplă în afara vieţii mele. Habar nu mai am de ştiri, de viaţa politică… Oare, Iohannis mai e preşedinte?! Nu sunt indiferentă, ci, pur şi simplu, nu am timp. Trăiesc la maximum de intensitate toate lucrurile cu care mă confrunt zi de zi: faptul că am trei copii, cum îi îngrijesc, cu ce îi hrănesc, cum le ocup timpul liber, în plus, mama se află la mine, fiindcă trece printr-o perioadă mai delicată; am şi planul profesional, care e foarte important, și, evident, relaţia cu Cosmin, soțul meu… Toate astea înseamnă atât de mult, încât, în afara curţii mele, nu prea mai scot capul. Dar sunt pregătită pentru toate provocările despre care vorbești: le iau cum vin, treptat, şi fără să mă panichez. Şi mă simt curajoasă. Îl am pe Cosmin lângă mine şi el îmi dă putere.
– La precedentul nostru interviu aveai doi copii, acum ai trei: ţi-a mai dat Dumnezeu încă o fetiţă. Cu siguranţă că bucuria e mare, dar nu te temi pentru viitorul lor?
– Nu, chiar deloc. Nu-mi fac griji. Fac tot ce pot pentru ele. Le pregătesc pentru viaţă, pentru a fi nişte persoane independente şi puternice, dar ştiu, totodată, că nu pot să le ţin sub un clopot de sticlă. De altfel, eu şi Cosmin suntem destul de spartani în ceea ce priveşte educaţia lor: suntem ancoraţi în realitate, deşi beneficiază de libertate, fetele noastre au şi limite, au şi „nu”-uri, tocmai pentru ca mai târziu să fie capabile să înfrunte viaţa. Deocamdată sunt încă mici, lucrurile evoluează, e încă greu să pui o etichetă pe personalităţile lor, însă, din ceea ce se arată până acum, Rita, Vera şi Lara sunt destul de apropiate, în sensul că sunt nişte copii independenţi şi plini de viață, nu molâi, mâţâiţi ori plângăcioşi. Nişte copii fericiţi şi veseli. Dar nici nu sunt trase la indigo: Rita e mai analitică, e tandră şi iubitoare şi mai deschisă, seamănă cu Cosmin; Vera e Leoaică şi e mai axată pe ea însăşi, ea contează în primul rând; iar Lara are o dulceaţă aparte, dintre toate surorile, ea ştie cel mai bine să-și arate iubirea, e un copil extrem de tandru şi de lipicios. Toate trei ne umplu inimile de fericire şi ne împlinesc viețile.
– Ce a adus în plus, în viaţa ta, al treilea copil?

– Dincolo de această afecţiune atât de manifestă, care o face adorabilă pe Lara, nu pot să spun că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Schimbarea marcantă a fost trecerea de la un copil la doi. Acum – de la doi la trei – nu e aşa mare diferenţă. În plus, Lara e un copil care, în mare măsură, a învățat multe de la surorile ei, nu trebuie să-i explicăm ceva de prea multe ori, că înțelege. Are profesori buni.
– Laura, oare trei copii într-o casă influențează în vreun fel relația dintre părinți? Apare oboseala, obișnuința? Cum mai este relația ta cu Cosmin? Ați salvat emoția începutului?
– În mod cert, noi doi suntem o echipă, iar copiii ne unesc foarte mult. Dar nu-ţi închipui că vorbim aici de viaţa perfectă: şi la noi mai intervin certuri. Sunt zile când ne certăm de dimineaţă până seara, din orice prostie (râde), sunt zile în care amândoi suntem extrem de obosiţi şi nu mai avem răbdare şi explodăm simultan şi sunt zile în care ne înţelegem de minune. Toate sunt parte din viaţă, important este că ne iubim foarte mult şi că fetele au exemplul unor părinți iubitori, care se protejează şi care se împacă dincolo de orice dispute. Iar asta e o lecţie foarte importantă! În felul ăsta, se întreţine şi prospeţimea relaţiei. În mod cert, n-apucăm să ne săturăm unul de celălalt. Au trecut 11 ani şi noi încă ne descoperim, ne surprindem, așteptăm cu disperare să ne găsim un pic de timp doar pentru noi…
– Pentru profesie cum găsești timp? Cum te împarţi între familie şi teatru? Cum devine mama actriţă?
– Un lucru e clar: deși maternitatea şi familia ocupă locul întâi în viaţa mea, n-aş putea să fac asta bine, dacă n-aş avea şi partea profesională. Am o nevoie mare de evadare. Plus că, pe plan profesional, simt că n-am consumat tot ce am de oferit, motiv pentru care privesc fiecare proiect actoricesc ca pe o provocare şi mă dedic lui întru totul. Am noroc că proiectele astea sunt într-un interval anume, limitat, nu e ca şi cum te angajezi la bancă şi programul e veşnic acelaşi, bătut în cuie. Eu ştiu că sunt mai ocupată două luni de zile, să zicem, că lipsesc mai mult de-acasă, dar după aceea, se aşează din nou liniştea. Apoi iar intervine o perioadă din asta aglomerată, mai fac un film sau mai pregătesc o piesă de teatru, şi tot aşa. E o anumită dinamică a vieţii mele care alungă rutina. Pe de altă parte, eu știu că pot să intru 100% într-un proiect, întrucât copiii sunt în siguranţă acasă, cu Cosmin. Soţul meu mă susţine să-mi fac şi partea asta, de profesie, și pentru asta îi sunt și mai recunoscătoare. Apoi operăm rocada: Cosmin îşi vede de preocupările lui, iar eu rămân pe baricade cu copiii. În concluzie, n-aş putea fără profesie. Dar n-aș renunța la familie pentru ea, niciodată.
– Elogiul familiei în mileniul III. De ce e bine, Laura, să ne căsătorim şi să facem copii, într-o lume ce pare să-și piardă identitatea?

– După părerea mea, trăim într-o lume a experimentului. Experimentăm ce înseamnă copiii crescuţi de bone, ce înseamnă mamele care stau acasă doi ani, ce înseamnă copiii care, până la 5 ani, ajung cu părinţii despărţiţi – asta se întâmplă în aproape 80% din cazuri! Însă, dacă ne uităm în urmă, la celălalt experiment, în care se punea accentul pe trăinicia familiei, pe valorile familiale, pe Dumnezeu şi pe biserică, pe implicarea directă a părinţilor în creşterea şi educarea copiilor, ei bine, nu pot să nu remarc că acest experiment, acest model de viață, care s-a întins peste generația bunicilor și a părinților noștri, a dat rezultate mai bune. Acest drum, deja bine bătătorit, în concepţia mea, funcţionează mai bine. În orice caz, se potriveşte mai bine cu valorile în care credem eu şi Cosmin. Nu ştiu ce se va întâmpla cu modelul familial al zilelor noastre, nimeni nu ştie: abia peste 30-50 de ani o să ne dăm seama dacă a fost ceva bun în ceea ce se întâmplă acum. Cert este că eu şi Cosmin aplicăm o mixtură între cele două concepte. Nu suntem total împotriva ideilor promovate de parentingul din ziua de azi, fiindcă, într-adevăr, mai trebuie să asculţi şi copilul, să-l înveţi să fie un pic responsabil, să facă şi el unele alegeri, dar, în rest, aplicăm multe dintre metodele de creştere şi educare „împământenite”. Asta, dincolo de faptul că noi mergem mult şi pe instinct, adică nu ne interesează ce şi cum procedează alţii în „ogrăzile” lor, noi ne preocupăm doar de „ograda” noastră. Până la urmă, ne creştem copiii cum credem noi că e bine. Și, ca să răspund punctual la întrebarea ta, de ce nu ar merita să mai faci copii, dacă ei mai pot să crească frumos şi fericiţi? La fel și ideea de căsnicie, care vine, și ea, pe un model testat, al unei valori de viaţă în care eu şi Cosmin credem cu adevărat. Cu atât mai mult, cu cât suntem şi oameni credincioşi. Ca să nu mai zic că şi eu, şi el, suntem fericiţi, pentru că iubim şi suntem iubiţi! Dar eu nu pot să-i judec pe alții: eu nu sunt o femeie minţită, înşelată, trădată, nu sunt o femeie bătută şi nu trăiesc cu un bărbat vicios. Din contră, Cosmin e un bărbat foarte atent, foarte iubitor şi foarte implicat în familie. La noi, singura problemă este că amândoi suntem nişte personalităţi colerice – poate Cosmin un pic mai mult decât mine – şi că trebuie să ne temperăm. Ceea ce, prin comparaţie cu problemele pe care le-am enumerat anterior, e uşor de gestionat.
– Începe toamna, se numără bobocii: ce planuri profesionale ai?

– Vom începe cât de curând promovarea filmului „Retreat VAMA VECHE”, în regia lui Petre Năstase. În octombrie filmul va fi gata cu totul, iar în februarie, va fi lansat, va avea premiera. Înainte de asta, se vor organiza caravane prin ţară şi alte evenimente de promovare, pentru a-l face cunoscut. Ăsta e un punct foarte important din agenda mea profesională. Sunt foarte fericită că am făcut parte din acest proiect şi că am reuşit să am o chimie extraordinară cu întreaga echipă. Unde mai pui că aşa am avut bucuria să mă revăd şi pe platourile de filmare cu prietenele mele Adela Popescu şi Ada Condeescu! În al doilea rând, mă reîntorc în televiziune: peste o săptămână, încep filmările la un serial pentru Antena 1. Şi asta mă bucură foarte mult, mi-am dorit enorm să mă reîntorc în televiziune. În paralel, am şi spectacolele de teatru: „Ghici cine te sună”, la Teatrul Elisabeta; „Barza domnului ministru”, spectacol pe care, în Bucureşti, îl jucăm la Sala Dalles şi la TNB, dar cu el vom merge şi prin ţară; „Autorul este în sală”, la Teatrul Dramaturgilor Români, în regia lui Dan Tudor. Tot în regia lui Dan mai am şi spectacolul „Rude cu nevastă-mea”, pe care sperăm să-l reluăm în toamna asta. Nu în ultimul rând, voi reintra în repetiţii pentru încă două spectacole care vor avea premiera la finalul toamnei. Deci, se anunţă o toamnă cu mulți boboci, încărcată de bucurii!
– Un sfat pentru final de interviu: Laura, tu cum îţi găseşti echilibrul? În afara familiei şi a profesiei, din ce direcţie vine liniştea în sufletul tău?

– În primul rând, din credinţă. Inclusiv faptul că merg la biserică mă ajută enorm, chiar dacă atunci când merg cu copiii, mi-e mai greu să mă conectez. E un efort în plus, dar e un efort pe care vreau să îl fac și care simt că nu e niciodată în zadar. Sunt perioade când mă simt un pic mai pierdută, nu ajung să mă mai pot ruga atât de profund cum o făceam înainte, dar credința rămâne fundamentală în viața mea, îmi dă putere, echilibru. Cred că în viață e important să păstrez mereu linia, să nu sar de pe şine: poate că drumul se mai abate uneori stânga-dreapta, dar esenţial este să nu sar de pe şine sau, dacă vrei, să nu mă dau cu totul jos din tren… Și faptul că fac sport mă ajută foarte mult să mă echilibrez, indiferent că e vorba de drumeţii în natură sau de exerciţii la sală. Din sport capăt o energie fantastică. Dar şi din mâncare, ceea ce nu înseamnă să bag în mine ca sparta, ci să mănânc puţin, dar bine și savuros. Somnul iar e extrem de important, când şi cât se poate. (râde)
Foto: Eduard Guțescu, Alex Gâlmeanu și Deers Photography