– Când nu joacă teatru și nu face film, aleargă pe malul Jiului, ascultă punk sau bea cafele lungi, cât un ceai. Scena Naționalului craiovean, care îl găzduiește de mai bine de opt ani, i-a adus ocazia de a juca în piese montate de legendarii Peter Brook, Romeo Castellucci și Declan Donnellan. Alex Calangiu, unul dintre actorii preferați ai lui Radu Afrim, celebrează toamna aceasta și primul lui rol principal într-un film. „Libertate”, pelicula regizată de Tudor Giurgiu, îl aduce, de pe 6 octombrie, pe marile ecrane din toată țara –

– Bună dimineața, Alex! A venit toamna la Craiova?
– Bună dimineața, Dia! Nu știu să răspund la întrebarea asta, oricât de cald ar fi, după Sfântă Mărie mie mi se pare mereu că vine toamna și devin foarte nostalgic. Aș vrea ca vara să dureze șase luni.
– La ce caniculă a fost peste tot vara asta, cum de nu te-ai săturat?
– Pe mine încă nu m-a învins căldura, deși la Craiova, unde locuiesc eu, sunt temperaturi extrem de ridicate. Îmi amintesc că în copilărie era atât de cald că se topea smoala de pe acoperișul blocurilor, iar oamenii dormeau noaptea în balcon. Îmi place vara. Noi, actorii, stăm foarte mult închiși în teatru în restul anului, suntem în repetiții de dimineață până seara. Într-un an, am intrat în teatru în septembrie și am ieșit în iunie. Atâtea premiere am avut în lucru, că n-am știut cum au trecut anotimpurile.
– Unde te găsește telefonul meu, Alex?
– În bucătăria mea, unde fumez o țigară și beau o cafea foarte lungă. Am făcut un super efort ieri să ajung de la Brăila, unde aveam lansarea filmului Libertate, direct la Craiova, via București, doar ca să fiu cu fetița mea în prima zi de școală.
– Cum e să fii tată de fată? Bărbații își doresc mai degrabă să aibă băieți…
– Și eu mi-am dorit inițial să am băiat, fiindcă mi se părea, cu mintea mea de atunci, că unui băiat îi e ceva mai ușor în viață. Soarta m-a păcălit însă, a ieșit fată și m-a copleșit de fericire. Pentru ea, am renunțat la apucăturile de rock star, am devenit mai disciplinat și mai responsabil cu viața mea.
– E drept că m-aș fi așteptat mai degrabă să te găsesc în oraș. Ești mai de casă decât îmi imaginam.
– Sunt și de lume, și de casă, mă plictisesc repede să fiu într-un singur fel. Dar acum sunt după o perioadă în care am umblat foarte mult pentru promovarea filmului „Libertate”. Am chef să stau acasă, pe limonade, să am grijă de mine, să nu mai văd atâția oameni. Știu că pare o banalitate ce spun, dar chiar îmi place să mă plimb mult singur.
– Pe unde te plimbi? Există o geografie sentimentală a Craiovei tale, o listă cu locuri, fără de care nu-ți poți imagina orașul?

– Da, am harta mea interioară, care începe cu cartierul Brazda lui Novac, unde am copilărit, unde dormeam cel mai bun somn de după-amiază: somnul ăla de motan, când bate un pic vântul, ferestrele și ușile sunt larg deschise, perdeaua se umflă și știi că nu te așteaptă nimeni nicăieri. De acolo, din cartierul copilăriei, mai păstrez un cadru de anii ’90, care pentru mine valorează mai mult ca un Oscar: un soare care apune roșu-roz peste antenele și cablurile improvizate de pe blocuri.
– Frumoasă imagine…
– Și apoi, pe aceeași hartă, e și terasa colegei noastre de la teatru, Raluca Păun, care gătește excepțional și în curtea căreia se întâmplă minuni. E locul nostru de mâncat, de băut, de bârfit, de discutat teatru. E mereu o atmosferă de liniște și pace acolo, mai ales în serile de vară. Stăm ca niște pisici tolănite în curtea ei, puțin alcoolizați de un vinișor, mâncăm pateu de casă cu dulceață de ardei iuți și învârtim povești despre teatru până se face 3 sau 4 dimineața. Ar mai fi casa părinților mei de la Bucovăț, la o margine de pădure, unde îmi place să merg cât de des pot. Și, bineînțeles, drumul până la teatru, pentru că merg pe jos printr-o zonă de case vechi.
– Stop joc. Dacă tot ai ajuns cu călătoria imaginară la teatru, spune-ne un pic despre parcursul tău.
– Drumul meu în teatru a însemnat, înainte de orice, niște întâlniri providențiale. De la prima de care am avut parte, cu regizorul Cristi Juncu, și de la cea cu regizorul Alexandru Boureanu, cu care am lucrat mereu bine, până la întâlnirea artistică cea mai semnificativă pe care am avut-o în viața asta, cea cu regizorul Radu Afrim. Când pune Afrim mâna pe tine, lucrurile devin foarte vizibile. O piesă pe care o lucrezi cu el nu e doar o piesă pe care o lucrezi cu el, e un univers întreg, care își lasă multă vreme amprenta pe tine.
– Acum, întâmplările au făcut să virezi artistic și spre lumea filmului. Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu te are ca personaj în rol principal.
– Când Tudor m-a văzut prima oară în viață, mi-a zis râzând: „Nu cred că ai putea tu niciodată să joci un milițian”. Nu mă potriveam deloc cu ce căuta el, dar m-a chemat, totuși, la casting, deși știa că am o experiență cinematografică extrem de redusă. Am revenit la probe de mai multe ori, ultima oară după ce îmi căutasem prin târg niște haine din anii ’80 și-mi lăsasem și o mustață să crească. În 2021, de Crăciun, m-a anunțat că a decis, mergem mai departe și facem filmul. A fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-am primit vreodată. Cu Tudor am, pur și simplu, chimie, ne-am împrietenit foarte tare. Ne leagă foarte multă iubire.
– Și cum e după experiența asta? Îți place să faci film?

– Dintotdeauna mi-a plăcut. Când am dat la Teatru, speranța mea era să fac cât mai repede film. Dar n-a fost să fie, iar apoi am jucat tot mai mult teatru, până am ajuns să mă îndrăgostesc de teatru și să-l iubesc. Nici faptul că stau la Craiova n-a ajutat să am mai repede o carieră în film. Sunt multe lucruri care intră în ecuație, de la noroc până la întâlnirile pe care le ai sau la cât de mult te zbați să fii chemat la castinguri.
– „Libertate” intră foarte curând și pe marile ecrane. La ce se pot aștepta cei care vor lua bilet?
– La un film care scoate la lumină un episod foarte dramatic al revoluției din 1989, petrecut la Sibiu, unde, din neștiință și din dezinformare, oamenii s-au măcelărit, efectiv, unii pe alții. E sfâșietor și în același timp absurd să descoperi la ce se poate ajunge, atunci când nimeni nu mai are încredere în nimeni și toți se suspectează unii pe alții de terorism.
– Filmul e pe val toamna aceasta, și-a început și turul de festivaluri, de unde s-a întors și cu niște premii. Ai călătorit și tu cu el?
– Da, a fost prezentă toată echipa. Din Ungaria ne-am întors cu Premiul Juriului Ecumenic – Cinefest Miskolc, iar de la Festivalul de Film de la Sarajevo cu Premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă. Dar ce a fost cu adevărat emoționant e că, în ultima seară la Sarajevo, o parte din juriu a venit și ne-a felicitat personal. Erau multe staruri internaționale acolo. A fost oarecum intimidant, mai ales că nu era un gest de protocol, ci ceva sincer și autentic.
– Amuzant, pentru cei care au văzut deja filmul, e și că ești destul de greu de recunoscut. Personajul tău e mult mai în vârstă, mai dur, mai încrâncenat…
– Și, în același timp, e purtătorul unei sensibilități care mi-l face foarte apropiat. Eroul filmului e doar un om obișnuit, care se trezește fără voia lui într-o situație fără ieșire. Iar tensiunea psihologică pe care o are de dus se vede, bineînțeles, și pe chip. Mi-am zis de multe ori că mi-ar plăcea să fiu un actor mai tehnic, să jonglez cu ușurință cu stările, să le scot la comandă din joben, ca pe iepuri. Din păcate, nu pot să fac chestia asta nici după două decenii în teatru. Sunt o fire emoțională și mă costă.
– Alex, care e azi decorul dimineții tale?
– O bucătărie la mansardă, cu geamuri în tavan care se deschid spre cer. Cățelul meu, Ben, un labrador, stă întins pe gresie și se răcorește. Eu stau și fumez. E cald. Pe un scaun e uitat un laptop unde probabil o să dau play la un punk din anii ’90. Băiatul rău din mine n-a murit.
– Și după muzică, ce mai ai în program?
– Să merg la ai mei, la Bucovăț, să alerg pe malul Jiului, să o iau pe fiică-mea de la școală, să merg să mă tund și să-mi fac iar bagajul. Urăsc să fac bagajul! Mâine plec spre Târgu Jiu, apoi revin la Craiova, urmează Iași, Botoșani, Suceava, Constanța, Târgu Mureș, Sibiu. Și așa mai departe, până la premiera de gală, de pe 2 octombrie, de la București, unde Tudor Giurgiu a pregătit foarte multe surprize, pe care nu le divulg.