O dimineață cu Alex Calangiu: „Mă plictisesc repede să fiu într-un singur fel”

– Când nu joacă teatru și nu face film, aleargă pe malul Jiului, ascultă punk sau bea cafele lungi, cât un ceai. Scena Naționalului craiovean, care îl găz­duiește de mai bine de opt ani, i-a adus ocazia de a juca în piese montate de le­gendarii Peter Brook, Romeo Castellucci și Declan Donnellan. Alex Calan­giu, unul dintre actorii preferați ai lui Radu Afrim, celebrează toamna aceasta și primul lui rol principal într-un film. „Libertate”, pelicula regizată de Tudor Giur­giu, îl aduce, de pe 6 octombrie, pe marile ecrane din toată țara –

– Bună dimineața, Alex! A venit toamna la Cra­iova?

– Bună dimineața, Dia! Nu știu să răspund la în­trebarea asta, oricât de cald ar fi, după Sfântă Mărie mie mi se pare mereu că vine toamna și devin foarte nostalgic. Aș vrea ca vara să dureze șase luni.

– La ce caniculă a fost peste tot vara asta, cum de nu te-ai săturat?

– Pe mine încă nu m-a învins căldura, deși la Cra­io­va, unde locuiesc eu, sunt temperaturi extrem de ri­di­cate. Îmi amintesc că în copilărie era atât de cald că se topea smoala de pe acoperișul blocurilor, iar oame­nii dormeau noaptea în balcon. Îmi place vara. Noi, actorii, stăm foarte mult închiși în teatru în restul anu­lui, suntem în repetiții de dimineață până seara. Într-un an, am intrat în teatru în sep­tem­brie și am ieșit în iu­nie. Atâtea premiere am avut în lucru, că n-am știut cum au trecut anotimpurile.

– Unde te găsește telefonul meu, Alex?

– În bucătăria mea, unde fumez o țigară și beau o cafea foarte lungă. Am făcut un super efort ieri să ajung de la Brăila, unde aveam lansarea fil­mului Li­ber­tate, direct la Craiova, via Bucu­rești, doar ca să fiu cu fetița mea în prima zi de școală.

– Cum e să fii tată de fată? Bărbații își doresc mai degrabă să aibă băieți…

– Și eu mi-am dorit inițial să am băiat, fiindcă mi se părea, cu mintea mea de atunci, că unui băiat îi e ceva mai ușor în viață. Soarta m-a păcălit însă, a ieșit fa­tă și m-a copleșit de fericire. Pentru ea, am renunțat la apucăturile de rock star, am devenit mai disciplinat și mai responsabil cu viața mea.

– E drept că m-aș fi așteptat mai degrabă să te găsesc în oraș. Ești mai de casă decât îmi ima­gi­nam.

– Sunt și de lume, și de casă, mă plictisesc re­pe­de să fiu într-un singur fel. Dar acum sunt după o pe­rioa­dă în care am umblat foarte mult pentru promovarea fil­mului „Libertate”. Am chef să stau aca­să, pe limo­na­de, să am grijă de mine, să nu mai văd atâția oa­meni. Știu că pare o banalitate ce spun, dar chiar îmi place să mă plimb mult singur.

– Pe unde te plimbi? Există o geografie senti­mentală a Craiovei tale, o listă cu locuri, fără de care nu-ți poți imagina orașul?

– Da, am harta mea interioară, care începe cu car­ti­e­rul Brazda lui Novac, unde am copilărit, unde dor­meam cel mai bun somn de după-amiază: som­nul ăla de motan, când bate un pic vântul, ferestrele și ușile sunt larg deschise, perdeaua se umflă și știi că nu te aș­teap­tă nimeni nicăieri. De acolo, din cartierul copi­lă­riei, mai păstrez un cadru de anii ’90, care pentru mi­ne valorează mai mult ca un Oscar: un soare care apu­ne roșu-roz peste antenele și ca­blurile improvizate de pe blocuri.

– Frumoasă imagine…

– Și apoi, pe aceeași hartă, e și terasa colegei noas­tre de la teatru, Raluca Păun, care gătește ex­cep­țional și în curtea căreia se întâmplă minuni. E locul nostru de mâncat, de băut, de bârfit, de dis­cu­tat teatru. E me­reu o atmosferă de liniște și pace acolo, mai ales în se­rile de vară. Stăm ca niște pisici tolănite în curtea ei, puțin alcoolizați de un vinișor, mâncăm pateu de casă cu dulceață de ardei iuți și învâr­tim povești des­pre teatru până se face 3 sau 4 dimi­nea­ța. Ar mai fi casa părin­ți­lor mei de la Buco­văț, la o margine de pădure, unde îmi place să merg cât de des pot. Și, bineînțeles, dru­mul până la teatru, pentru că merg pe jos printr-o zonă de case vechi.

– Stop joc. Dacă tot ai ajuns cu călătoria ima­gi­nară la teatru, spune-ne un pic despre parcursul tău.

– Drumul meu în teatru a însemnat, înainte de ori­ce, niște întâlniri providențiale. De la prima de care am avut parte, cu regizorul Cristi Juncu, și de la cea cu regizorul Alexandru Boureanu, cu care am lucrat me­reu bine, până la întâlnirea artistică cea mai sem­ni­ficativă pe care am avut-o în viața asta, cea cu regi­zo­rul Radu Afrim. Când pune Afrim mâ­na pe tine, lu­crurile devin foarte vizibile. O piesă pe care o lucrezi cu el nu e doar o piesă pe care o lu­crezi cu el, e un uni­vers întreg, care își lasă multă vreme amprenta pe tine.

– Acum, întâmplările au făcut să virezi artistic și spre lumea filmului. Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu te are ca personaj în rol principal.

– Când Tudor m-a văzut prima oară în viață, mi-a zis râzând: „Nu cred că ai putea tu niciodată să joci un milițian”. Nu mă potriveam deloc cu ce cău­ta el, dar m-a chemat, totuși, la casting, deși știa că am o experiență cinematografică extrem de redusă. Am revenit la probe de mai multe ori, ultima oară după ce îmi căutasem prin târg niște haine din anii ’80 și-mi lăsasem și o mustață să crească. În 2021, de Crăciun, m-a anunțat că a decis, mergem mai departe și facem filmul. A fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-am primit vreodată. Cu Tudor am, pur și sim­plu, chimie, ne-am împrietenit foarte tare. Ne leagă foarte multă iubire.

– Și cum e după experiența asta? Îți place să faci film?

– Dintotdeauna mi-a plăcut. Când am dat la Tea­tru, speranța mea era să fac cât mai repede film. Dar n-a fost să fie, iar apoi am jucat tot mai mult tea­tru, până am ajuns să mă îndrăgostesc de teatru și să-l iu­besc. Nici faptul că stau la Craiova n-a aju­tat să am mai repede o carieră în film. Sunt multe lucruri care intră în ecuație, de la noroc până la întâlnirile pe care le ai sau la cât de mult te zbați să fii chemat la cas­tinguri.

– „Libertate” intră foarte curând și pe marile ecrane. La ce se pot aștepta cei care vor lua bilet?

– La un film care scoate la lumină un episod foarte dramatic al revoluției din 1989, petrecut la Sibiu, unde, din neștiință și din dezinformare, oa­me­nii s-au măcelărit, efectiv, unii pe alții. E sfâ­și­e­tor și în același timp absurd să descoperi la ce se poate ajunge, atunci când nimeni nu mai are încre­dere în nimeni și toți se suspectează unii pe alții de terorism.

– Filmul e pe val toamna aceasta, și-a început și turul de festivaluri, de unde s-a întors și cu niște premii. Ai călătorit și tu cu el?

– Da, a fost prezentă toată echipa. Din Ungaria ne-am întors cu Premiul Juriului Ecumenic – Cine­fest Miskolc, iar de la Festivalul de Film de la Sara­jevo cu Premiul Confederației Internațio­na­le a Ci­nemato­gra­felor de Artă. Dar ce a fost cu adevărat emoționant e că, în ultima seară la Sara­je­vo, o parte din juriu a venit și ne-a felicitat per­sonal. Erau mul­te staruri interna­țio­nale acolo. A fost oarecum inti­mi­dant, mai ales că nu era un gest de protocol, ci ceva sincer și autentic.

– Amuzant, pentru cei care au văzut deja fil­mul, e și că ești destul de greu de recunoscut. Personajul tău e mult mai în vârstă, mai dur, mai încrâncenat…

– Și, în același timp, e purtătorul unei sensibi­li­tăți care mi-l face foarte apropiat. Eroul filmului e doar un om obișnuit, care se trezește fără voia lui într-o situație fără ieșire. Iar tensiunea psiholo­gi­că pe care o are de dus se vede, bineînțeles, și pe chip. Mi-am zis de multe ori că mi-ar plăcea să fiu un ac­tor mai teh­nic, să jonglez cu ușurință cu stările, să le scot la comandă din joben, ca pe ie­puri. Din pă­cate, nu pot să fac chestia asta nici după două de­cenii în teatru. Sunt o fire emoțională și mă costă.

– Alex, care e azi decorul dimineții tale?

– O bucătărie la mansardă, cu geamuri în tavan care se deschid spre cer. Cățelul meu, Ben, un la­bra­dor, stă întins pe gresie și se răcorește. Eu stau și fumez. E cald. Pe un scaun e uitat un laptop unde probabil o să dau play la un punk din anii ’90. Băiatul rău din mine n-a murit.

– Și după muzică, ce mai ai în program?

– Să merg la ai mei, la Bucovăț, să alerg pe malul Jiului, să o iau pe fiică-mea de la școală, să merg să mă tund și să-mi fac iar bagajul. Urăsc să fac bagajul! Mâine plec spre Târgu Jiu, apoi revin la Craiova, urmează Iași, Botoșani, Suceava, Constanța, Târgu Mu­reș, Sibiu. Și așa mai departe, până la premiera de gală, de pe 2 octombrie, de la București, unde Tu­dor Giurgiu a pregătit foarte multe surprize, pe care nu le divulg.