NAȘCU

Duioasa poveste a unui motănel

În casa bunicilor mei dintr-un sat de mun­te, a apărut ca din senin un pisoiaș sfios, care abia făcuse ochi. Îl abandonase ci­neva în ograda lor. La început, bunicii nu i-au dat atenție și nu păreau dispuși să-l adopte, în­tru­cât aveau în gospodărie un motan frumos, mai mare dragul să-l privești și să-i mângâi bla­na roșcată ca de vulpe. Micul pisoi, tot motan și el, a știut să se facă re­pede îndrăgit de noii stă­pâni. Lihnit de foame cum era, n-a așteptat prea mult îndemnul să mănânce când i s-a oferit un castronel cu lapte. Apoi, s-a așe­­zat într-un colț ferit de privirile neprietenoase ale motanului ma­re și-a început să-și curețe blana albă, cu o pată neagră pe cap – ieșită parcă din penelul unui pictor –, apoi lăbuțele, și astfel arăta ca scos din cutie. Văzându-l atât de drăgălaș, bu­ni­cul, ma­re iubitor de animale, s-a grăbit să-i dea un nume. I-a spus Nașcu. Nimeni din familie n-a înțeles ce sem­ni­ficație are apelativul, după cum nimeni nu avea atâ­ta originalitate în a da nume tuturor vie­tă­ților din gospodărie.

N-a trecut mult până ce motănelul s-a mai în­tre­mat și a căpătat o mare poftă de joacă, spre dis­pe­ra­rea celuilalt, devenit deodată ursuz și plictisit. Când cel mic îl provoca la joacă, era pedepsit cu o lovitură de labă în cap și țistuit, încât să-i treacă pofta. Dar nu se lăsa învins: încerca iară și iară; para lo­vi­tu­rile, așezându-se iute în fața adversa­ru­lui, cu labele în sus. Plictisit, cel mare pleca la în­de­letnicirile sale zilnice.

Neavând spor cu confratele său, și-a găsit de joacă în caierul de lână din furca de tors a bunicii: lua fusul cu lăbuțele și nu-i dădea drumul nicicum; cu ghemele nu se lăsa până nu le încâlcea atât încât nu le mai descurca nimeni. Apoi îi însoțea pe bu­nici pre­tutindeni, la adus apă de la fântână din deal, lem­ne din pădure, la adunat fân. Se arunca stren­­gărește după vreun fluture, își imagina că din­tr-un ascunziș are să apară un șoricel și se repezea în­tr-acolo. Când dintr-o gaură de prepeleac a ieșit cu ade­vărat șoricelul, Nașcu s-a repezit cu iuțeala ful­gerului să-l prindă, dar nu pentru a-i pricinui vreun rău, ci pentru a se juca cu el în fel și chip: îl lua în gu­ră, îi dădea drumul, îl prindea din nou, se pre­făcea că-i dă libertatea, până când, într-un mo­ment de neatenție, șoricelul o zbughea la un alt as­cunziș numai de el știut. Fericirea era deplină! Dar n-a durat mult. A mu­rit bunica! N-avea să-i mai doarmă-n poală, nici să se mai joace cu ghe­me­le, cu fusul. Rămas cu bunicul, își împărțeau tristețea stând alături pe o băncuță, în fața focului, amândoi cu ochii ațintiți la licăritul flăcărilor. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, într-o noapte de noiembrie, o scânteie rebelă a aprins o frunză us­cată de pe acoperișul casei și flă­cările au mistuit totul.

Rămași fără adăpost, cei doi s-au despărțit: bu­nicul a plecat la oraș la o fiică, iar Nașcu a fost luat în întreținere de niște rude. Dar bietul motan a fu­git de-acolo și s-a întors la casa bunicilor, adă­pos­tindu-se sub niște bârne pârjolite de foc.

După vreo două luni, în plină iarnă, bunicul s-a reîntors, cu gând să-și înjghebeze un alt adăpost, în­tr-o anexă gospodărească scăpată de foc. De cum i-a auzit vocea, din culcușul său, Nașcu a scos un mie­unat lung, ca un ecou abia auzit și, mai mult tâ­rân­du-se, de slab și nemâncat ce era, i-a cuprins cu la­bele amândouă picioarele bunicului, de teamă să nu plece iar. Și n-a mai plecat. Și-au continuat traiul alături, în noua locuință.

În liniștea nopților lungi de iarnă, motanul fă­cut ghem lângă soba caldă torcea, iar când se stin­gea licărirea celui din urmă cărbune, un somn adânc îi cuprindea pe amândoi.

Mariana B. – București