România 2060

Cele mai importante modificări la legea pensiilor speciale se vor aplica abia peste 20 sau chiar 40 de ani: așa a decis comisia care ana­lizează proiectul de lege retrimis în Par­la­ment de către Curtea Con­sti­tu­țională. Măririle de taxe și de im­pozite ni le-ar impune re­tro­ac­tiv fără milă guvernan­ții dacă ar putea, dar privilegiile pentru cei mai „speciali” dintre noi nu se pot anula decât prin 2063! La așa poftă de refor­mă, așa prezent și așa perspective pentru de­mo­crația noastră…

De altfel, recenta vizită a președintelui ucrainean Volodimir Zelenski (cam târzie, da­că e să judecăm după vecinătatea și preten­țiile României) a fost ca o hârtie de turnesol pen­tru starea democrației de la noi. Mai întâi, pre­co­nizatul discurs al liderului de la Kiev în fața camerelor reunite ale Parlamentului Ro­mâ­niei a fost anulat, în chiar ziua vizitei, du­pă un scandal monstru al senatoarei Diana Șo­șoacă, care a amenințat cu tot felul de măs­cări în cazul în care Zelenski ar fi urcat la pu­pitrul celei mai importante instanțe democra­ti­ce din țară. În 2023, un personaj politic care își co­pia­ză în văzul lumii agenda Moscovei, direct de la Ambasada Rusiei, fără să-i mai de­ranjeze pe agenții care mișună nestinghe­riți prin Ro­mâ­nia, ajunge să influențeze eve­ni­mente insti­tu­ționale la cel mai mare nivel, fără ca autori­tă­țile să schițeze vreun efort de a pune lucru­ri­le în ordine. Nu mai vorbim aici de stilistica democrației, de faptul că e de bun simț să as­culți ce are de zis un înalt oaspete și apoi, dacă e cazul, cu respect și cu argumente, să dai o replică: până și în anii ’90, în plină mineriadă, un lider ca Ion Rațiu a putut lua cuvântul de la tribuna Parlamen­tu­lui! Vorbim în acest caz, deloc singular, despre faptul că instituții-cheie ale demo­cra­ției își abandonează menirea. Când e să bată protestatari pașnici, jandarmii nu se dau în lă­turi, când e vorba să confrunte spiritul de „ga­lerie de fotbal” care s-a înstă­pâ­nit în Par­la­mentul României, nu schițează un gest.

A doua limită a democrației noastre origi­na­le tot Volodimir Zelenski a scos-o în evi­den­ță, în seara aceleiași zile. După doar câte­va ore petrecute în România, președintele Ucra­­inei s-a așezat, relaxat, la vorbă, cu un grup de jurnaliști de televiziune pe care i-a cu­noscut la fața locului. Întrebări deschise, fără niciun scenariu pregătit, cum se întâm­plă, de regulă, într-o țară democratică. Adică fix in­vers de cum se întâmplă la noi, de aproa­pe un deceniu, de când a ajuns la Cotro­ceni Klaus Io­hannis. Președintele unei țări care abia as­pi­ră la statutul de membru al Uniunii Europene și a NATO, țară aflată într-un război sângeros cu cel mai mare dușman din istoria noastră recentă, își face timp să vorbească liber cu jurnaliștii români, pe care propriul președinte îi tratează, de două mandate, cu suverană su­pe­rioritate. Voci stridente, precum cea a Dianei Șoșoacă, s-au ridicat tocmai pe muțenia aro­gan­tă ce răzbate de la Cotroceni. Când vocile rațiunii și ale autorității nu se aud, se aud vocile mahalalei politice. Zelenski a venit și a plecat, noi rămânem aici, cu „specialii” noștri, care muncesc de zor la proiectul de reformă a țării. „După 2060”: cam acesta e noul proiect de țară al României. Poate sună cinic, dar promisiunea guvernanților noștri e că ne va fi mai bine când nu vom mai fi.