Mânăstirea Rohia

– Călătorie în Rai –

Era o duminică la fel ca oricare alta. Co­co­șii cântaseră de mult, soarele era de o su­li­ță pe cer, la casa parohială din satul Rohia părintele Nicolae Gherman se gătea de mers la biserică. Când Floa­rea lui Ilie Dinjos, o bătrână din sat, a intrat pe ușă ca viforul, a cre­zut că vrea să-și spună vreun păs. Dar feme­ia a pășit în casă cuminte, și-a făcut sfânta cru­ce și a grăit răspicat, cu o as­pri­me neașteptată: „Pă­rinte, de ce nu asculți de Dumnezeu, Care-ți po­run­cește prin copila A­nu­ța să faci casă Maicii Dom­nului în Dealul Vi­ei?!”. „Ce casă să-i fac Maicii Dom­nului în Dea­lul Viei?”, s-a fâs­tâ­cit pă­rin­tele. „Mânăstire să faci, pă­rin­te!”. Părintele s-a mâh­nit. Anuța, fata lui, se du­se­se la Domnul în urmă cu un an, grav bolnavă. Moartea ei, la doar zece anișori, îi rup­se­se tatălui inima. În lungile nopți care urmaseră morții copilei, când ațipea, pă­rin­tele Nicolae își visa fata. Și-n vis, nu o dată, Anuța îi cerea un singur lucru – să-i facă o casă Maicii Domnului, „în Dealul Viei, la hotarul Rohiei”. Ba și mai mult, îi arătase, tot în vis, și locul. Va fi frământat părintele visul în minte, se va fi străduit să-i pătrundă înțelesul, socotindu-l, în cele din urmă, un vis iscat de durerea care-i potopise viața. Nu vor­bi­se cu nimeni nimic despre el. De unde știa atunci baba Floarea de el? Singurul răs­puns pogorât în mintea părin­te­lui a fost: „De la Dumnezeu!”.

Cum se naște o mânăstire

Locul din vis arătat de Anuța era o râpă abrup­tă. Nici apă, nici drum, doar frumu­sețea săl­batică a pădu­rii, încă neatinsă de om. Părintele Nicolae a fost descumpănit – nu pu­teai zidi acolo nici măcar un bordei, cu atât mai puțin o mâ­năstire. Așa că a ur­cat coas­ta abruptă, și sus, în vâr­ful dealului, a gă­sit alt loc, care i-a plăcut. Un stejar stră­vechi, numit din bătrâni „al lui Pintea”, ve­ghea pla­toul în care părintele a înfipt o cru­ce de lemn. A ple­cat acasă, îm­pă­cat că gă­si­se loc de ctito­rie. Dar când a revenit, cru­cea nu mai era. Atunci i-a tre­cut prin minte că greșise, că trebuia să res­pec­te locul din vis. S-a dus și crucea era acolo. Călători­se din vârful dealului în chip minunat și se aninase în coas­ta abruptă. Cu inima strânsă, părintele Nico­lae Gher­man a luat-o din nou și a înfipt-o lângă stejar. Dar crucea a plecat iarăși de una singură și s-a oprit tot în râpa din vis. Hotărât lucru, acolo voia Maica Dom­nului să fie ridicată mânăstirea, pe muchea stân­coasă a prăpas­tiei, departe de lumea tumul­tuoasă, cu is­pi­tele ei. Și cum a zis Anuța în vis, așa s-a fă­cut. În anul 1923, părintele Gherman, ajutat de cre­din­cio­șii săi din satul Rohia, a început ridicarea bisericii vii­toa­rei mânăstiri. Au mun­cit ca robii. Drum nu era, așa că au intrat cu căruțele doar până-n vale. S-a înhămat la muncă tot satul. Băr­bații au cărat cu spa­tele, copiii și femeile cu strai­­ța, fiecare cum a putut, dornici să-i zidească Măi­cu­țe­i „casă în Dealul Viilor”. Doi ani mai târziu, sfân­tul locaș era gata.

Cele cinci virtuți

15 ani. Atât a putut să strângă har mânăstirea ctitorită de părintele Ni­colae Gherman. În acest răstimp s-a construit mult și cu trudă, sub mai mulți stareți care au trecut pe la conducerea mânăstirii. Dar în 1939, peste avântul acesta al duhului, ce­da­rea Ardea­lului de Nord a căzut ca un trăznet. Peste noapte, toți monahii care nu erau maramu­re­șeni au fost si­liți să plece. În obște au ră­mas doar doi vie­țu­i­tori. Vre­murile haine nu își arătaseră, însă, toți colții. După ce Tran­­sil­vania de Nord a re­ve­nit Ro­mâ­niei, peste țară s-a abătut ciuma roșie, co­mu­­nis­mul. A fost semn de la Dum­nezeu să fie ales drept sta­reț al mânăstirii în acele timpuri potrivnice pă­rin­tele Iustinian Chira. Când a venit la cârma Ro­hiei, în 1944, a adunat în jurul lui tineri gata să se jert­fească pentru Hristos. Le ce­rea cinci virtuți ca te­melie a viitoarei lor vieți călugă­rești: „sta­tor­­ni­cie, zdroabă, voca­ție, credință și caracter”. În 1958, la Rohia se rugau împreună cu pă­rintele stareț Ius­ti­nian 22 de călu­gări. Decretul 410, din 1959, îi va alunga pe toți. Rohia se pustia pentru a doua oară. Vreme de o lună, sta­rețul Iustinian a rămas sin­gur în mâ­năstire. Când au venit secu­riștii și au vrut s-o în­chidă, i-au cerut pă­rin­telui Iustinian să le predea cheile lavrei. El le-a răspuns că tre­buie să și le ia singuri, din spa­tele icoanei făcă­toa­re de minuni a Mai­cii Domnului. E­rau oameni fără fri­ca lui Dumne­zeu, dar nu au îndrăznit să fa­că așa ceva. O putere tainică, un foc nevă­zut ardea pe coastele repezi ale Dealu­lui Viilor. Curând, acel foc avea să aprindă inimi mari. Când pri­goana contra mona­his­­mului a slăbit, pă­rin­tele Iustinian a în­ceput reclă­direa ob­știi.

Nicolae Delarohia

Drumul șerpuiește prin pădurea peste care se lasă, încet, toamna. E cald încă și e plin de miresme, iar drumul urcă pantele repezi, lăsând forfota lumii în spate. Pe aici va fi urcat, acum o sută de ani, pă­rin­tele Nicolae Gherman, frământând în minte și în inimă amintirea copilei sale și vorbele babei Floa­rea. Va fi fost trist, dar și cu un vis mare în față. Cum­va, simt că mă primește și pe mine în el. Poarta de intrare în mânăstire e uriașă, sculptată în stil ma­ra­­mu­reșean. Din vechea bisericuță, pe care am văzut-o doar în poze, nu a mai rămas nimic. Toate cărămizile ei, purtate pe brațe de țăranii din Rohia, au fost des­fă­cu­te cu dragoste, bucată cu bu­ca­tă, și rezidite în anul 1996 în­tr-un locaș nou și falnic, care se avântă de pe coasta Dealului Viilor direct spre cer, luându-se la întrecere cu brazii și stejarii dim­pre­jur. E liniște, iar părintele stareț Macarie Mo­tog­na mă înso­țește tăcut, lăsându-mă învelit în splendoarea locului. Primul drum îl facem la chilia lui Nicolae Steinhardt, scriitorul și monahul, evreul convertit la ortodoxie și botezat în temnițele comu­nis­te de arhimandritul Mina Dobzeu. Un om cu o viață care nu poate să încapă într-o carte, deși el a scris una ne­muritoare: „Jurnalul Fericirii”, în care a mărtu­risit, cu un talent genial, tot drumul său spre lumină. Cartea a rămas până azi cel mai vândut vo­lum de după 1989.

O carte care spune și istoria Ro­mâniei Mari, ajunsă mai mică după război și lua­tă în prizo­nierat de ruși. Intrăm împreună în chilie. Pe pat, așezați pe o pernă, sunt ochelarii de stofă ai pă­rin­­telui Ni­colae. După chinu­rile temniței nu putea să adoarmă fără ei. Călugării de la Rohia au păstrat totul cu o evlavie ve­ci­nă sfințeniei – și bi­roul, și sca­u­nul, toate lucrurile care l-au în­con­jurat în anii de că­lu­gărie. Respiri cu fi­de­litate atmosfera în care a viețuit Nicolae Delarohia (așa semna în anii 80). Părintele Ma­carie e convins că totul a fost rânduit de Dum­nezeu și vegheat de dragostea părinte­lui arhiepiscop Iustinian Chira, cel care a păstorit ca stareț Rohia, din 1944 și până în 1973, când a fost ales episcop vicar la Cluj. Cu inima, însă, Înalt­prea­­sfințitul Iustinian nu a părăsit niciodată Rohia, unde-și are, de altminteri, și mormântul. Părintele stareț Macarie Motogna cunoaște în amănunt des­ti­nul monahal al lui Nicolae Delarohia: „El i-a fă­gă­duit lui Dumnezeu că, după ce va ieși din închi­soare, va aștepta ca tatăl său să treacă la Domnul și apoi se va retrage într-o mânăstire. A vizitat câ­te­va, dar, acolo unde a vrut să rămână, nu a fost primit. De Rohia i-a vorbit Constantin Noica, pen­tru că era un schit retras și liniștit care, în plus, avea la vremea aceea o bibliotecă în care părintele stareț Iustinian strânsese peste 20.000 de volume. Părintele Nico­lae a venit la Rohia în noiembrie 1973, împreună cu prietenul său, Bogdan Chimet, și s-a îndrăgostit pe loc de mânăs­ti­re. Până în 1979 a revenit perio­dic, pentru a sta aici câteva săptă­mâni pe an, iar din 1979 a rămas definitiv, cerând să fie călugărit. Cerea un lucru imposibil, pentru că, înainte de 1990, trebuia o a­pro­bare a Departamentului Culte­lor pentru orice călugărire. Lui Steinhardt nu i-ar fi dat nimeni, nici­odată, așa ceva – el fusese toată viața urmărit de 200 de securiști și de mai mult de 70 de infor­ma­tori. Dar starețul de a­tunci, părin­tele Serafim Man, care era un om du­hov­nicesc dar și curajos, i-a promis că-l va călu­gări, asumându-și un risc uriaș, atât pentru el, cât și pentru mânăstire. Și s-a ținut de cuvânt. După ce a intrat părintele Nico­lae în mânăstire, monahii au fost forțați de Secu­ri­tate să dea note infor­ma­tive despre părintele Stein­­hardt. Au refuzat. În cele 12 volume de note in­for­ma­tive strânse pe sea­ma părintelui Nicolae la Se­cu­ritate nu există nici măcar una dată de călu­gării de la Rohia. Nimeni nu l-a tră­dat, mânăstirea l-a primit și l-a ocrotit. De aceea, Steinhardt a putut să scrie foarte mult la Rohia. Când a intrat în mânăstire, l-a în­trebat pe Înaltpreasfințitul Iusti­nian: «Acum, dacă m-am călugărit, mai am voie să scriu?», Iar Înalt­prea­sfințitul i-a răspuns: «Nu mai ai voie să scrii… ca până acum. Ci mult mai mult și mult mai bine!». Și așa a făcut, până la moartea lui, pe 30 martie 1989”.

Cuibul minunilor

Cu părintele stareț Macarie Motogna am coborât în timp și am urcat spre cer. Pășesc agale, spre ie­și­rea din mânăstire. Mă închin la mormântul pă­rintelui Nicolae Steinhardt și la cel al Înalt­prea­sfin­țitului Iustinian. Rugăciunile lor fac din Rohia ceea ce este acum – mai presus cu mult decât o mânăs­tire agățată de Dumnezeu într-o frumusețe sălbati­că. E o mare putere în ea. O putere a Maicii Dom­nului și a Sfintei Ana, pe care Anu­ța, copila trecută la Domnul la numai zece ani, a ajutat-o să creas­că între stâncile Dealului Viilor. O putere care a făcut și face încă minuni. Prima a fost mutarea inex­pli­ca­bilă a crucii așezată de ctitor în vârful dealului. A doua a fost izbăvirea preaminunată a icoanei Fecioarei Maria Îndurerata, aflată în biserica mâ­năs­tirii, într-un in­cendiu izbucnit pe 15 august 1927. Icoana, pictată pe lemn de chipa­ros de mo­nahul Nicanor, din Sfân­tul Munte Athos, fusese dăruită mânăstirii de părintele Nicolae Gherman. În seara aceea, o lumâ­nare uitată aprinsă a in­cen­diat tot tetrapodul pe ca­re se afla icoana. Cei ca­re au intrat atunci în biserică au văzut cum icoana era cuprinsă de flă­cări. Dar, așa cum con­semnează un proces-ver­bal scris chiar în mânăs­tire și păstrat până astăzi, „a rămas întreagă și neal­terată, afară de partea de jos, care a suferit puțină arsură”. Vestea că icoana Maicii Domnului de la Rohia nu a ars, deși a fost cuprinsă de flăcări, a a­prins repede satele dim­pre­jur. În anii următori, aici s-a născut unul din­tre cele mai mari pelerinaje ale Ardealului, repe­tat în fiecare an de praznicul Adormirii Maicii Dom­nu­lui. Iar Măicuța, cum o numesc pelerinii, le răspunde prin minuni până astăzi.