ROXANA GOIA (elevă, solistă de muzică populară): „Visul meu e mare cât universul: să cânt lumii despre Banat”

– Bănățeanca Roxana Goia este câștigătoarea ultimei ediții a emisiunii-concurs „Vedeta Populară” de la TVR1. Micuță, dar cu un glas care mișcă munții, a impresionat la fiecare apa­ri­ție. Elevă în ultima clasă la liceul de muzică din Timișoara, are deja în traistă bastonul de mareșal –

Fătuca din corul bisericii

– Nu putem începe dialogul nostru decât cu o u­ra­re din toată inima: La Mulți Ani! Ai împlinit opt­sprezece ani. Cum te găsește vârsta majora­tu­lui?

– Mulțumesc din inimă! Să știți că port cu mândrie vârsta aceasta, mai bine zis, sunt bucuroasă de rea­li­zările mele până la majorat. Prac­tic, ju­mă­­tate din viața mea a fost, deja, de­dicată muzicii. La nouă ani, cân­tam în biserica din Sânpetru Mare, sub îndemnul și ve­ghea pă­rin­telui Ștefan. Azi sunt în clasa a XII-a la Liceul de muzică „Ion Vidu” din Timișoara, dar tot nu lip­sesc dumi­nica de la nicio sluj­bă la biserica din sat, unde cânt pri­cesne. Tot pă­rintele m-a îndrep­tat și către muzi­ca populară. La început, părin­ții mei au crezut că e doar o toană a vâr­stei prin care treceam, dar când și educatoarea mea le-a spus că am voce, m-au spri­jinit to­tal. Nimic nu s-a schim­bat până azi. Pentru mine e deja foarte clar: cel mai mare noroc al vieții mele este să mă fi născut din aceste minuni de părinți. Mai de­par­te, în pregăti­rea mea au urmat lecții cu d-na Carmen Po­povici Dumbravă de la „Școala Populară de Artă” din Timișoara și apoi Li­ceul de muzică din același oraș, unde am profesori de excepție. Iar la șaispre­ze­ce ani, când am simțit că sunt destul de „coaptă”, am început să mă înscriu la concursuri. Dacă nu le-am câștigat, am luat măcar un premiu. Părinții mi-au spus că nimic nu se face în viață fără răbdare, iar eu asta am aplicat în pre­gătirea mea: am avut răb­da­re mai întâi să învăț și abia apoi să-mi iau zborul, iar strategia aceasta a dat roade.

– Un zbor înalt, care te-a ajutat să câștigi pre­miul Vedeta Populară 2023. Cum a fost?

– Doamne, tare frică mi-a mai fost! Când ve­deam cât de bine cântă concurenții ceilalți, ce grele sunt probele… Cel mai mult m-a încurajat părintele Ște­fan, el a insistat să mă înscriu, spunându-mi că ex­pe­riența acumulată va fi mai importantă decât un eventual eșec. Să merg și să-i ascult pe oamenii care jurizează, că nu degeaba au fost puși acolo. Au fost multe momente cu mare încărcătură, cum ar fi due­tul cu d-na Felicia Stoian (cântăreață și prezen­tatoare la TVR Timișoara) sau melodia din folclorul italian, care mi-a fost impusă de juriu. Cântecul este o stri­gare dis­pe­rată a unei mame, cu fiul ple­cat la război. Ea vor­bește cu universul, cu soa­re­le, cu stele­le, ca să-l gă­seas­că. Abia după ce am reușit să traduc fiecare cuvințel am putut să-mi pun toată inima în acel cântec. Să nu mai spun de provocarea muzicii lău­tă­rești: țin minte cum am des­chis tele­fo­nul pen­tru in­spi­rație și pri­mul auzit a fost marele Fărâ­mi­ță Lam­bru, cu „Zice lumea că iu­besc”. Atât de mult mă iu­beș­te Dumne­zeu, pen­tru că fix în secun­dele ace­lea am știut că asta tre­buie să cânt. Pu­team alege varian­te mai sim­ple, dar am mers pe in­stinct și bine am făcut. Dar ce emoții! Ce ex­periență!

– În lumea noas­tră co­ple­șită de mii de feluri de mu­zici, care se pră­vă­lesc pes­te noi din toate col­­țurile pă­mân­tului, folclo­rul româ­nesc bate tot. Emi­siunile și festivalurile de mu­­zică popu­­lară umplu la refuz sălile de spec­­­tacol și marile piețe ale orașelor. Cum îți explici? De ce țin ro­mânii atât de mult la tra­diție?

– Într-adevăr, se adună public mult și frumos la toate evenimentele folclorice, ne primesc oamenii cu căldură; în plus, știu ce e autentic și ce nu e. Eu cred că ei iubesc fol­clorul pentru că au crescut cu cântecul popular. Eu așa gândesc. Cine a crescut cu adevărata muzică româneas­că nu o mai poate pă­răsi. Azi, tinerii au parte de altă edu­ca­ție, sunt capti­vați de internet, desprinși de tradiții, dar cu toate astea sunt extrem de sensibili la muzica populară autenti­că. Mai ales dacă au no­ro­cul să aibă bunici de la țară, pot afla multe despre trecut. De la ei auzi me­lodii populare vechi sau po­vești despre cum cântau la coasă, la clacă, la câmp… Muzica aceasta vine din simplitatea vieții omului, aici e farmecul ei cel mare. O poveste cân­tată a traiului lor sufletesc: dor, bucurie, tristeți, nă­dej­de… Lucrurile astea sunt fă­ră moarte. Trecem cu toții prin ele. Ne regăsim când le au­zim, ne întoarcem înapoi din înstrăinare…

Bunicul, vioara și nigeia

– De la bunici ai prins și tu drag de folclor?

– Din păcate, eu nu mi-am cunoscut bunicii din par­tea mamei, care erau din Banat. În schimb, îl port în su­fletul meu pe bunicul din partea lui tata, ardelean din județul Alba. De la el am prima vioară, vocea tot de la el o moș­tenesc. L-am prins în via­­ță unsprezece ani și mă rog la Dumnezeu să nu mi-l șteargă niciodată din me­mo­rie. Legătura cu el a fost ma­gică, cu atât mai mult cu cât pe el îl moștenesc muzical. A apucat să mă vadă cân­tând, ba chiar a fost prezent la prima mea nigeie în bi­se­rică. O imagine de ne­șters, cum stătea acolo, cu ochii în lacrimi, ascul­tân­du-și ne­poa­­ta cântând. Îl am per­ma­nent în suflet la fie­ca­re cân­tare. Deci, bă­nă­țeanca de mi­ne are o ju­mă­tate de ini­mă și în Ardeal și, chiar da­că bunicul nu mai este, mă­car o dată pe an merg în casa lui. Restul su­fle­tului se află în casa părin­tească din Sânpetru Mare.

Satul cu soare și bătrâni cătrăniți

– Poartă-ne puțin prin satul tău din câmpia Ba­na­tului… Cum arată Sân­pe­tru Mare? Cum trăiesc oa­menii?

– O să vă spun de sen­ti­mentul pe care-l am de fie­ca­re dată când merg acasă: că mereu este soare în satul meu. Nu știu cum să explic, și când plouă parcă e soare. E un loc mic, cu oameni credincioși, simpli și buni la suflet. Ne înțelegem bine, avem mulți sârbi în sat, dar suntem ca frații. Oamenii care au mai rămas se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor. Exact ca familia mea. Spun „cei care au mai rămas” pentru că Banatul s-a cam mu­tat la oraș. Parcă mai mult decât oriunde în Ro­mâ­nia, satele bănățene s-au pustiit. Spre deosebire de Ma­ramureș și Bucovina, ce par să țină cu dinții de sate și de tradiții, Banatul le pierde. Și e tare trist! La sat au rămas doar bătrâni singuri și cătrăniți. Cred că asta pot spune: plutește tristețea și dorul peste satul bănățean. Pe de altă parte, e și de înțeles că tinerii pleacă la oraș. Dacă nu ai drag de ani­male și de pământ, nu ai ce face la sat. Eu mă bucur că ai mei au rămas în Sânpetru, mă bucur că am unde să mă întorc în fiecare vineri, dar sunt conștientă că nu aș putea avea o carieră acolo. M-am adaptat foarte greu la Timișoara, dar nu la ora­șul în sine, ci la depărtarea de fami­lie. Au trecut patru ani de când sunt la liceu, și nici eu, nici ai mei parcă nu ne obișnuim să stăm la depărtare unii de alții. Noi sun­tem tare uniți, eu, ma­ma, tata, cei doi frați mai mari. Deja sunt mătușă, am doi ne­poți grozavi. Am fost crescuți foarte uniți și cu drag de locul natal. Nu știu cum să mă ex­prim ca să nu pară că spun așa, niște vorbe care să sune bine la un interviu. Nici nu prea dau inter­vi­uri, dar sunt sin­ceră în ce spun. Vă spun, prin ur­ma­re, că pentru mine, acasă, în sat, e raiul. Un rai pe care su­fletul meu nu-l va pă­răsi nici­o­da­­tă. Pe de altă parte, fizic, nu am cum să mă întorc în Sân­­petru, sunt la în­ceput de carieră, am drum lung de fă­cut în viață. Dar eu cred că nu con­­tează unde ești fizic, con­tea­ză unde ți-e inima și care-ți sunt valo­ri­le în care crezi. Da­că eu plec din sa­tul meu, dar continui să cânt des­pre el, da­că îi duc mai departe mu­zi­ca și tradițiile, fac un lucru mai bun decât să rămân și ni­meni să nu afle de el.

Ceapsa, burdicul și opregul

– Roxana, porți pe scenă un costum fabulos, de regină. Spu­ne-i povestea, Banatul are un port cu totul special…

– Cu cea mai mare plăcere! În­ce­pem cu po­doaba pe care o pur­tăm pe cap, ea ne scoate în evi­den­ță și este spe­ci­fică Bana­tu­lui. Se numește ceap­­­să. Tradi­țio­nal, este purtată de fetele ti­ne­re, ne­mă­ritate. Un alt ele­ment parti­cu­lar este bur­di­cul, adică ves­ta din pie­le, ornată din bel­șug cu oglinzi și bumbi, foarte în­flo­rată. Tot bănă­țean es­te și opre­gul, șorțulețul a­ces­ta care se pune la spate și de care une­ori atârnă bani, repre­zen­tând bo­găția Banatului. La noi, ia se nu­meș­te spăcel și foarte des este cusută cu fir de aur. Și iile me­le au niște colăcei cusuți cu fir prețios. E foarte împo­do­bit cos­tumul bănă­țean, dar și foar­te lu­minos, aș spu­ne eu. În rest, poa­lele cele al­be, că­trân­țe­le, cio­ra­pii din lână, opin­ci­le, toate sunt cum­­va ele­mente co­mu­ne întregii țări, nu ne­apărat ceva specific Banatului…

– Tu de unde ai costumul?

– L-am adunat singură, bu­că­țică cu bucățică, de la mine din sat, chiar dacă erau lucruri rupte, vechi. L-am cusut, l-am „vin­decat”, să spun așa. De la trei femei am adunat în­treg cos­­tumul. Cu tristețe spun că majo­ritatea portului vechi, popular, a dis­pă­rut. Nu a fost ni­meni să-i învețe pe oameni ce co­mori a­veau în case: „Era vechi, rupt, l-am pus pe foc”. Prin alte părți, costumele s-au păstrat cu sfin­țenie. Sunt locuri în care oamenii merg și azi la biserică îmbrăcați țărănește. De cusut, la mine, în Sânpetru, nu mai coase nimeni. Mă refer la cos­tu­me tradi­ționale, din materiale tradiționale, că așa, pentru mode, se găsesc tot felul de făcături. Cam asta e situația, una nu foarte fericită…

Aleasa lui Dumnezeu

– La optsprezece ani, câți tocmai ai împli­nit, ai o preocupare ce poate fi consi­de­rată… bătrânicioasă. Nu ai parte de comen­ta­rii iro­ni­ce din partea colegilor tăi?

– Atingeți un punct sensibil, pentru că de mică mă confrunt cu asta, iar eu sunt un om extrem de ti­mid. Am fost adesea luată peste pi­cior de copiii din sat, că prefer cântatul prices­nelor și munca alături de familie, la ferma de văcuțe, decât să mă joc. Am suferit mult, foarte mult, să știți. M-a ajutat ieșitul în lume. Am tăiat țara în lung și-n lat datorită muzicii și am învățat să fac față multor provocări. M-am obișnuit cu co­men­­tarii de tot felul și par­că nu mă mai afec­tea­ză atât. Muncesc foar­te mult, iar reușitele îmi con­firmă că sunt pe un drum bun. Asta con­tea­ză, nu judecata oamenilor.

– Ce-ți mai place să faci în afara muzicii?

– Of, nu știu dacă e bi­ne sau nu, dar nu-mi pla­ce nimic în afară de cân­tat. Nimic! Poate doar să joc… pe muzică. Am în­cercat alte acti­vi­tăți, chiar la îndemnul părinților, dar nu mă atrage ni­mic. Tim­pul meu este dedicat mu­zi­cii și șco­lii. Iar la sfârșit de săp­tămână îmi ajut pă­­rinții la fer­ma de vaci. Poa­te că pentru unii e pu­țin, dar eu mă consider foarte no­ro­coasă, chiar a­lea­­să de Dum­nezeu. Pentru că dacă tot ce vrei în via­ță e așezat pe un sin­gur drum și tu ești deja pe el, în­seam­nă că ești ales de Dum­ne­zeu. Sunt foar­te sin­ce­ră când vă spun că sunt co­ple­­șită, da, co­ple­și­tă, de con­vin­ge­rea că Dum­ne­zeu m-a așe­zat pe dru­mul a­ces­­ta, al mu­zi­cii. La opt­spre­ze­ce ani știu e­xact ce vreau să fac, ba chiar parcă am știut dintot­dea­­una. Poate pen­­tru că scân­­teia a a­prins-o biserica și cân­tatul în lă­ca­șul sfânt, asta mi-a dat forță și con­­vin­­gerea că sunt pe drumul co­rect. Dru­­mul hă­ră­zit de Dum­­­­ne­zeu pentru mine.

– Cum arată visul tău de viitor?

– E simplu, eu visez să ajung o mare artistă de muzică populară. Visez la ma­rile scene. Dar aș vrea să se înțe­lea­gă că nu-mi doresc asta pentru gloria per­sonală, ci pentru că văd ce înseamnă va­loa­rea adevărată, văd că un artist consacrat este alt­fel ascul­tat și respectat. El nu dispare peste noap­te pre­cum cei care aleg doar mu­zicile de petrecere și banii. Îmi doresc să a­jung un ma­re artist ca să las ceva în urmă. Visul meu e mare cât universul: să cânt lumii des­pre Banat. Așa voi avea eu con­știin­ța împăcată că am făcut ceva ca muzica bănă­țea­nă să nu piară, cum au făcut înaintea mea ma­rii artiști Petrică Moise și Mariana Drăghi­cescu. Am stat la o vorbă cu d-l Gri­gore Leșe și mi-a spus un lucru de care voi încerca să mă țin toată viața: „Ro­xana, nu fugi după bani, pentru că vei ajunge ca banii să fugă după tine”. Dumnealui a știut foarte bine de ce mi-a spus asta. Fiind­că pentru noi, tinerii interpreți, este cel mai greu să ne ținem de folclorul adevărat, curat. Am co­legi de generație foarte talen­tați, care au trecut de „partea cealaltă”. Banii îți fură ochii. Și sufletul…

– Care crezi că sunt ingredientele care pot transforma acest vis în realitate?

– Să cânt folclor curat și să nu-mi pierd emo­ția. Mult timp am crezut că firea aceasta emotivă mă va trage în jos. Apoi am observat că marii artiști au la rândul lor emoții, ba chiar am înțeles că dacă nu le ai, ești terminat. Un artist fără sentimente e un artist plafonat, care ar trebui să-și schimbe meseria. Numai prin emoții poți transmite mesajul cânte­ce­lor, ele fac puntea de legătură cu publicul. Mie îmi place să mă apropii de oameni, să-i văd, să le ob­serv privirea. Am co­legi care preferă să aibă reflec­toarele în ochi, să se vadă ei, nu cei pentru care cân­tă… Eu le cânt oame­ni­lor, deci vreau să-i văd. Căldura lor, zâmbe­tul, câteo­dată lacrimile, afecți­u­­nea pe care mi-o trans­mit din priviri mă conving că mi-am făcut datoria. Emoțiile mele devin ale lor, iar aces­ta este ingre­dien­tul unui vis împlinit.