Părintele DĂNUȚ VIDICAN din Dobricel: „Ce bucurie mai mare pentru un preot, decât să-și vadă satul adunat în biserică?”

FORMULA AS ÎN MUNȚII ȚIBLEȘULUI

La poalele Munților Țibleș există un sat mic, cu nume pe măsură: Dobricel. Sat mic, cu oameni mari. Până acum, în el s-au născut 15 preoți. Lucrarea lor se cunoaște. Bi­serica de lemn, veche de peste 200 de ani, este încă în picioare, iar credința oamenilor este neclin­tită. Am vrut să aflăm cum poate fi biserica unui sat ACASĂ.

„Când un om vinde la târg doi miei, banii de pe unul îi dă la biserică”

– Părinte, din câte am aflat, ați ajuns în satul Dobricel pe când erați foarte tânăr, proaspăt ieșit pe porțile seminarului teologic din Cluj. Au trecut 30 de ani de atunci, trei decenii de permanente frământări și schimbări. Au clintit ele din loc și credința? Mai votează țăranii cu Dumnezeu?

– Cu mare bucurie vă spun că în ultimele trei decenii, de când sunt eu preot în Dobricel, nimic nu s-a clintit din credința oa­me­nilor, în ciuda tuturor ten­tațiilor pe care le aduc li­ber­tatea și democrația. Ba, dim­­potrivă, aș zice, ele cre­ează o rezistență. Când am a­juns în Do­bricel, satul nu avea casă parohială, biseri­ca veche de la 1744 era aproa­pe de de­zas­tru, iar bi­serica nouă, de zid, avea nevoie de re­novări. Dar credința oame­ni­lor este ma­re și le-au salvat. Nu în­tâm­­plător, în acest sat s-au năs­cut până acum 15 preoți, semn că are trecere înaintea lui Dumnezeu, dar și că este pă­mânt roditor pentru credin­ță. Erau oameni care prețuiau atât de mult preoții, încât ve­neau la început să îmi sărute mâna. Nu am acceptat, eram tânăr și mă simțeam mic față de un bătrân evlavios și rugător, nu aveam experiență de viață, dar m-a ajutat foarte mult că am făcut seminarul la Cluj, unde era o școală formidabilă, foarte strictă, care te disciplina, dar îți deschidea și spiritul. Ce să vă spun? Oamenii de aici, din sat, dacă mer­geau și vindeau doi porci la târg, banii de pe unul îi dădeau la biserică, dacă vin­deau doi miei, banii de pe unul îi aduceau la biserică. Cu banii și munca lor, că au venit și au lucrat neplătiți la bise­ri­că, am reușit să facem casa parohială, să re­novăm biserica veche, monu­ment istoric, iar cea nouă, de zid, este și ea aproape gata cu re­parațiile. Oamenii de aici, din Dobricel – și cred că așa este în tot ținutul Țibleșului – sunt extra­ordinar de evlavioși. Eu, de-a lungul vre­mii, am învățat de la ei și muncă, și sluji­re. Dar, în primul rând, am învățat respectul – am văzut că mă respectă și i-am respectat. Aici, în sat, taxe de botez și înmormântare nu există și nici nu vor exista cât sunt eu. Acum… nu este duminică să nu primim do­nație de la oameni pentru biserica nouă. De­dica­ția pentru oameni aduce, în schimb, bunătate.

–   Trăim într-o lume plină de amenin­țări: războaie, boli, probleme economice… Afectează ele credința oamenilor?

– Credința oamenilor este la fel de tare ca întotdeauna. Ba, dimpotrivă,    încercările astea au pornit un val de iubire și solidaritate cu cei aflați la greu. S-a făcut o colectă în sat pentru ajutora­rea ucrainenilor și, chiar dacă este o așezare mică, s-au adunat peste 10.000 de lei, multe ali­men­te și alte ajutoare într-un timp foarte scurt. Apoi, din­colo de acest ajutor material, am făcut rugăciuni duminică de duminică, mai ales de când cu răz­bo­iul, pentru bietul popor ucrainean. După Liturghie, mereu se fac rugăciuni speciale, la care oa­menii pun mult suflet. În ceea ce privește viața re­ligioasă, si­gur că cei bătrâni sunt mai prezenți în biserică. Cei tineri sunt mulți plecați la muncă prin alte lo­curi, dar acasă înseamnă pentru ei și biserica satu­lui, așa se face că avem un nucleu de viață reli­gioasă foarte puternic aici.

– În multe țări ale lumii, locul lui Dumnezeu l-a luat internetul. Oamenii nu se mai pot des­prin­de de el. Dvs. cum îi convingeți pe oameni să țină calea credinței, să vină la biserică?

– Grupul nostru țintă au fost copiii. Duminică de duminică, am un grup de 20 de copii cu care ne întâlnim, facem lecții de religie, desenăm, poves­tim… I-am „prins” nu doar pe ei, ci și pe părinți, ca­re au venit să vadă ce facem. Și-au dat tot con­cur­sul, bucuroși că, decât să stea să butoneze cal­cu­latorul sau telefonul, copiii au o activitate prin care se întâlnesc și pot să comunice, asta contează foarte mult. Aici, în satele noastre din zona Țible­șu­lui, generația tânără participă activ la slujbele bisericii. E o mândrie pentru ei să se întâlnească în biserică. Respectă tradiția. De obicei, la sărbătorile mari și la praznice vin îmbrăcăți în straiele popu­lare. Le au păstrate de la părinți și de la bunici. Așa că și cei tineri, și cei în vârstă vin de drag la bi­se­rică, de drag de a fi buni și frumoși întru Hristos. E greu să explici cuiva rațional cum se întâmplă lucrurile astea, dar noi, cei din biserică, simțim cum dragos­tea și iubirea izvorâte în mod tainic din Iisus ne adună și ne leagă, ne țin împreună.

Marea familie a bisericii

– Mare bucurie, o biserică plină de oameni îmbrăcăți în straie vechi, tradiționale…

– Da, mai cu seamă de cei tineri, cărora eu le cu­nosc și părinții, și bunicii. Suntem ca într-o mare fami­lie, cea a bisericii. Este extraordinar, ca preot, să îi vezi pe toți acești oameni cum trăiesc fiecare mo­ment al Liturghiei. Sunt unii bătrâni, de exem­plu, care vin la slujbă și, deși nu mai aud prea bine, știu, totuși, fiecare moment al sluj­­bei, îngenun­chea­ză și spun rugăciunile atunci când trebuie. Ce fericire mai mare pentru un preot decât să-și vadă biserica plină de oa­meni rugători? Ce bucurie mai ma­re decât să vadă aproa­pe tot satul, dumini­că de duminică, timp de mai bine de două cea­­suri, cufundat în smerenie și rugăciune?! E o binecu­vân­tare pentru mine și e îm­pli­­ni­rea mea, ca preot, de a ve­dea că acolo unde am pus suflet s-a clădit ceva trainic și frumos.

– Ați reușit să refaceți bi­serica veche, cea con­stru­ită la 1744, în timp ce alte biserici de lemn, prezente în toată țara, sunt lăsate să moară…

– Dintre toate lucrurile pe care Dumnezeu m-a ajutat să le împlinesc, bisericuța veche, de lemn, a fost proiectul meu de suflet și mă bucur că noi am salvat-o. Ea nu este doar o mărturie a ortodoxiei vechi din satul nostru, ci un loc în care cei de azi se regăsesc cu bunicii și străbunicii lor, care s-au botezat și cununat și au fost înmormântați aici. E un lucru minunat că, în fața lui Dum­nezeu, rugăciunile celor de la anul 1700 se continuă cu rugăciunile celor de azi. Suntem bucuroși că am salvat, în felul acesta, o parte din tradiție, dar și din viața satului, iar cei ce vor veni după noi vor vedea unde au stat la slujbe moșii și strămoșii lor, unde i-au adus mulțumire lui Dumnezeu pentru bucuriile lor și unde s-au rugat pentru necazuri și greutăți. Vă mulțumesc în numele meu și al credin­cioșilor din Dobricel că, iată, prin revista dumneavoastră, parohia noastră, un punct mic pe harta țării, poate fi un îndemn pentru păs­trarea tradiției, a credinței, pentru respectarea identității – singurul nostru refugiu în vâl­toa­rea vremurilor de azi.