Există o vorbă în lumea dură a corporațiilor, unde totul se judecă după „deadline” – „linia morții” – adică ultimul termen de predare: „Dacă reușești să amâni suficient de mult o sarcină de lucru, cel mai probabil nu va mai fi nevoie să o faci!”. Iute la minte, mai ales când e vorba de chilipiruri, statul român pare să fi înțeles perfect „lecția”: te comporți frumos, promiți că te străduiești și-apoi te faci că lucrezi, așteptând să treacă timpul.
Aderarea, în 2007, la UE, a venit pentru România nu doar cu beneficii – accesul la piața muncii e numai una dintre oportunitățile de care au beneficiat milioane de români – ci și cu niște teme care să ajute la conectarea noastră cu Occidentul. Iar unul dintre nivelurile cele mai importante de conectare era spațiul de liberă trecere. Dar majoritatea guvernelor României doar au mimat interesul de intrare în Schengen și au avansat mai mult în zona criteriilor tehnice de la frontieră. Când, prinsă cu probleme mai serioase, UE a dat undă verde intrării noastre în Schengen, s-au trezit unii să ridice obiecții asupra capacității României (și Bulgariei) de a asigura frontierele terestre ale Uniunii, dar și asupra oportunității de moment a extinderii spațiului, într-o perioadă de mari tulburări, în care manipularea migrației a devenit o veritabilă armă de luptă.
Recentul conflict militar dintre Israel și teroriștii Hamas a adus mai multe țări din UE în situația de a reintroduce controalele de frontieră. În plină ofensivă a României de intrare în spațiul european de liberă trecere, acordul Schengen e suspendat de facto, în fața pericolului unei puternice migrații a populației palestiniene și al infiltrării unor teroriști Hamas, care amenință deja întreaga lume civilizată, cu „zile ale răzbunării”. Pericolul e atât de mare, încât chiar nu poți judeca drept populiste măsurile luate de guvernele diverselor țări UE. Evident că, în acest moment, aderarea României la Spațiul Schengen în acest an are șanse tot mai mici de reușită. Am tergiversat lucrurile atât de mult, încât e foarte posibil să nu mai fie nevoie să aderăm deloc. Și la fel facem și în privința altor criterii de sincronizare cu UE, cum e adoptarea monedei euro. La ce deficite grosolane înregistrează statul român, „riscul” trecerii la euro – care implică un control strict al cheltuielilor bugetare – chiar nu există!
Necazul e că rămânerea în afara acestor „zone” – Schengen sau euro – nu ne rezolvă, cum ar putea crede unii „români verzi”, problemele interne. Statele puternice ale Europei își vor vedea de propria securitate, în timp ce noi rămânem cu sistemul nostru de frontieră, care e cum e, cu corupția care îl hrănește de zeci de ani, cu deficitele bugetare uriașe. Cine ne garantează că nu ne vom trezi pe cap cu zeci de mii de refugiați, pe care Occidentul ni-i va respinge la graniță? Chiar sunt frontierele românești atât de impenetrabile pe cât ne place să credem? O fi sistemul de control al frontierelor mai breaz decât sistemul de Justiție sau decât sistemul medical?
Multă vreme s-a acreditat pe la noi ideea că exigențele UE sunt, de fapt, niște fițe. Doamne ferește să ajungem ziua în care va fi nevoie să folosim instrumentele pe care ni le-a oferit UE, iar noi le-am ratat! România a devenit, în ultima vreme, o țară tot mai atractivă pentru migrația forței de muncă. De ce n-ar deveni, la un moment dat, și o destinație pentru migrația ilegală, mai ales dacă țările mari din UE își vor înăspri controalele la frontiere? Suntem pregătiți pentru așa ceva? Sau un astfel de fenomen ne va surprinde, precum iarna ce va să vină? Cu sau fără Schengen, tot de noi ține să ne securizăm frontierele.
