
Războiul din Israel și cel din Ucraina sunt, din perspectivă contemporană, expresii a ceea ce politologul american Samuel P. Huntington a numit „ciocnirea civilizaţiilor”. Pe de o parte, avem civilizaţia occidentală, liberală și democratică, adeptă a pieței globale și a multiculturalismului, de cealaltă parte, civilizaţiile orientale, cu societăți strict ierarhizate și controlate, cu ideologii (politice și religioase) exclusiviste și intolerante. În sensul acesta, Israelul este singurul stat democratic din Orientul Mijlociu, cu o dezvoltare economică remarcabilă, încă de la înființarea lui. Ucraina este primul mare stat din fosta Uniune Sovietică care a optat pentru principiile democratice ale civilizaţiei occidentale, aspirând la intrarea în „familia” europeană a acesteia, UE. Și Israelul, și Ucraina au devenit „modele civilizaționale” pentru vecinii lor, lumea arabă și federaţia rusă, inacceptabile pentru elitele politice și economice „înghețate” ale acestora. Amândouă trebuie, în viziunea vecinilor lor, intoleranţi și totalitari, şterse de pe hartă și înlocuite cu entități aderente la „ordinea” propusă de ei, un principiu care duce la o criză umanitară globală și chiar la posibilitatea izbucnirii unui al Treilea Război Mondial, distrugător pentru umanitate în ansamblu, datorită armelor nucleare. România evoluează în acest context tulbure și nu se poate sustrage efectelor lui, oricare ar fi „politicile” pentru care optează guvernanţii săi.
După căderea național-comunismului impus de Ceaușescu, ea a ales să se alăture organizațiilor occidentale, UE și NATO, care îi garantează stabilitatea granițelor și dezvoltarea democratică internă. Aderarea la acestea este o încununare a aspirațiilor istorice ale elitelor care au făurit România modernă. După paranteza comunistă, ea a găsit, în sfârșit, această sursă de siguranță pentru propria existență, amenințată mereu de pretențiile iredentiste sau imperiale ale unora dintre vecinii săi. Cele peste trei decenii de democrație regăsită nu au generat însă și bunăstarea existentă în țările occidentale, dorită de toți românii. Dificultățile nu s-au datorat însă Occidentului, dispus să o ajute economic și moral, ci proastei administrații și clasei politice care a succedat conducătorilor comuniști. „Sistemul” inaugurat de noii conducători a sărăcit țara și a provocat exodul masiv al celor mai active resurse umane ale ei. Mai mult, el a generat o resuscitare a mentalităților naționalist-autarhiste, xenofobe și izolaționiste. În lumea polarizată în care trăim, nicio țară medie sau mică nu poate însă supraviețui izolată, suficientă sieși, absolut independentă.
Focarele de război din Israel și Ucraina generează automat o criză internaţională ce afectează economia mondială. Deținătoare de mari resurse naturale, statele agresoare (Rusia, Iranul și Statele Arabe, simpatizante ale organizaţiei teroriste Hamas) vor folosi „arma energetică” pentru a demola solidaritatea occidentală. Scumpirile în cascadă pentru toate produsele ce țin de calitatea vieţii vor nemulţumi populaţiile occidentale, obişnuite cu un confort material marcat. Nu mai vorbesc de grupurile teroriste infiltrate în mijlocul lor, care vor acţiona împotriva instituţiilor democratice ce asigură ordinea în aceste state ale civilizaţiei de tip vestic. România, prost administrată, va resimţi mai dur decât celelalte țări ale UE efectele noii crize globale. Consecinţele ei vor fi o radicalizare mai profundă a populaţiei nemulţumite și o migraţie politică mai marcată spre grupările extremist-naţionaliste, care susţin – spre satisfacţia vecinilor revanşarzi ai României – ruperea țării de UE și NATO. Inflamarea naționalistă și izolaţionistă în contextul unei lunecări spre un posibil al Treilea Război Mondial nu poate duce însă decât la distrugerea și subjugarea țărilor izolate, neafiliate – într-o direcţie sau alta – în ansamblul global.