ALEXANDRA UŞURELU: „Lume bună, lume albastră, ce rămâne-n urma noastră?”

O dragoste cât un imperiu

– Doi ani cât o eternitate… De la ultima noas­tră întâlnire, ai scos un album muzical și – veste mare! – ai născut un băiețel. O decizie cu­ra­joa­să, având în vedede lumea în care trăim, dar, cu si­gu­ran­ță, răsplata e pe mă­su­­ră. Cum te simți cu un prunc în brațe?

– Trăiesc în altă lume, tră­iesc o altă viaţă, una di­ferită de orice mi-aş fi ima­ginat vre­o­­dată, dar pe care am asi­milat-o atât de profund în ini­mă, în­cât nu-mi mai aduc aminte de cum era înainte de a deveni ma­mă. Un an şi şap­te luni, mai presus de toţi cei­lalţi treizeci. Să fim părinţi nu are traducere în cuvinte, e doar dragoste în forma ei per­fectă. Bobby (Bo­bby Stoica, compo­zi­tor, soţul Alexandrei n.red.), imediat du­pă ce am născut, a scris un cân­tec ca­re se numeşte „Su­per­erou”. Re­fre­nul spune aşa: „Super­erou, cu tine m-am năs­cut şi eu din nou”. Poate că ast­­fel pot ex­plica cel mai bine cum am simţit amân­doi că vieţile noastre au în­ceput abia acum, odată cu naşterea lui Roman.

– Roman, ce nume frumos…

– Are o poveste numele acesta, nu este ales doar pentru frumuseţea lui. Nu şti­am ce nume să-i punem unui copil zămislit din atâta dragos­te. Simţeam că nu avem pute­rea de a-i da un nume, atât de vrăjiţi eram de tot ce ni se în­tâmpla. Vorbind despre asta, am ajuns să ne întrebăm cum am putea numi o dra­goste care este mare cât un imperiu… Aşa a apă­rut Roman, nume de imperiu. Îl mai cheamă şi Ale­xan­dru, nume ales după ce am născut. Când l-am ținut în braţe prima dată, am jurat să-i dau tot ce am, aşa că am înce­put cu nu­me­le meu, cu ini­ma mea. Când va creşte, va alege el cum preferă să fie strigat. Noi, deo­cam­dată, îi cântăm „Supere­rou”, ca să se simtă ca un vi­teaz al iubirii noastre. Încă nu avem un clip pen­tru această melodie, dar e cântată în concerte şi primită tare frumos. Cu zâmbet cald, cu lacrimi une­ori. Văd tot felul de licăriri în ochii oamenilor din public, iar asta înseamnă că mesajul cânte­cului îi atinge în suflet.

„O așteptăm pe surioara lui Roman”

– În ciuda maternității, acapara­toa­re la maxi­mum, tu nu te-ai oprit din cântat. La numai două săptă­mâni după naştere, cu copilul în braţe, erai deja la concerte. Cum reuşeşti?

– Nu-ţi pot explica ce grozav e să mergem prin ţară toţi trei. Chiar da­că-i greu să fii la drum cu un bebeluş, să faci alături de cei pe care-i iubeşti lu­cru­rile pe care le iubeşti, ce poate fi mai frumos de­cât atât?! În plus, mergem în locuri unde suntem chemați și așteptați per­ma­nent de oameni cărora muzica mea le aduce bucurie. Sigur că nu e ușor, dar e minu­nat! Am nu­mai amin­tiri extraordinare din călătorii, multe din ele pe­trecute și în vacanţe, la mare, la mun­te, în străi­nă­tate – Roma, Barce­lo­na, Maroc. Cu copilul după noi peste tot! Ce poate acumula un bebeluş din aceste călătorii? Ne vede şi ne simte pe noi fericiţi, asta cred eu că este ex­pe­rienţa prin care trece. Nicio clipă nu ne imagi­năm să facem lucruri fără el, inclusiv călătorii lungi. Dacă pă­rin­ții sunt fericiţi, asta va simţi şi el. Consider că este un dar extraordi­nar ca un prunc să fie expus cât mai mult la bucu­rii­le celor din jurul lui. Nu are cum să nu simtă că pă­rinţii lui zâmbesc, se iubesc, sunt li­niştiţi. Mai dificil cu con­­certele și umbla­tul va fi pes­te trei luni, când se va naș­te su­ri­oa­ra lui Roman. Da! Mai aș­tep­­tăm un copil! Este pentru pri­ma dată când spun asta ofi­cial, nici când s-a năs­cut fiul nostru nu am anun­ţat în presă. „Formula AS” es­te în­să ceva special, a sta de vor­bă cu voi este ca a­tunci când am în faţă un prie­ten sau pu­blicul meu.

– Mulțumim și să fie în­tr-un ceas bun! Dar, totuşi, con­certe ai avut tot anul, deci bănuiesc că publicul ştie…

– Asta este cu totul altceva. Publicul meu este parte din mi­ne. Cu ei vorbesc despre tot ce simt, tot ce trăiesc. În sala de spectacole sunt oamenii mei de suflet, cei care se aşază în scaunele din faţa mea sunt motivul pentru care eu îmi pot împlini menirea mea pe pământ: aceea de a cânta. Lor nu le pot as­cun­de nimic.

„Pun pe fugă răul, cu muzica”

– Alexandra, eşti de o pu­ri­tate ire­ală. N-ai şi tu temeri? Boli, răz­boaie, prăpăd cli­ma­tic, ame­nin­­țări perma­nen­te – nu te îngri­jo­rezi pentru viito­rul în care îți vei crește copiii?

– Temerile despre viitorul co­pi­i­lor sunt cele mai mari frici ale părinţilor, griji care nu dis­par ni­ci­o­dată, nici chiar atunci când copiii nu mai sunt copii. Poate sunt chiar mai acu­te atunci, pen­tru că încercăm, cât sunt mici, să le cre­ăm o lume în care să se simtă protejaţi, dar apoi nu mai avem control asupra lor. Cât des­pre ceea ce se întâmplă în lume, eu nu m-am lăsat niciodată afec­ta­tă de evenimentele din jurul meu, fie ele mă­runte sau globale. Poate sună ciudat, dar eu nu sunt „atin­să” de ele, pentru că sufletul meu a ră­mas curat, în ciuda a tot ce se întâm­plă în exterior. Din inimă porneşte felul în care vedem viaţa, felul în care ne com­portăm şi ne raportăm la ce primim de la ceilalţi. Da, prezentul este destul de agresiv, dar eu pun pe fugă răul cu muzica. Cânt, am spec­ta­co­le, iar acolo, în sală, pentru o oră şi jumătate, trăim cu toţii îm­pre­ună într-o lume aşa cum vrem noi să fie. O lume pentru suflet și bucurie. Viața noastră interioară – cel mai bun antidot pentru rău. Cred că ne prin­de bine ca, din timp în timp, să facem lucruri şi pentru ini­mă, nu numai pentru supravieţuire. Pe de altă parte, eu înţeleg ce efort reprezintă pentru o fa­milie, as­tăzi, să meargă la un concert, atât fi­nanciar, cât și legat de timp. Modul prin care pot răsplăti acest efort este aten­ţia pe care o acord fiecărui detaliu dintr-un con­cert. De la calitatea su­­ne­tului, la cel mai mic fascicul de lu­mină sau obiect de decor de pe scenă. Con­ţinutul unui spectacol este aspectul la care Alexandra Ușurelu, fata aceasta timidă şi romantică, se transfor­mă într-o perfecţionistă aprigă. M-ar întrista să aflu că un om din public a fost deza­mă­git de vreun aspect al concer­tu­lui, toc­mai pentru că apreciez enorm efor­tul pe care-l face acel om să fie aco­lo. Aşadar, ca să ne în­toarcem la în­tre­barea ta, chiar dacă în afara uşilor sălii de spectacole prezentul e departe de a fi ideal, înăun­tru, cât timp suntem împre­u­nă, chiar este. Asta îmi dă multă putere, speranţă, curaj. Eu cred că şi oamenilor le dă și de-asta sălile sunt în continuare pline.

– Ăsta chiar e un mister: nu eşti pre­zentă la tele­vi­zor, postezi rar pe internet, dar sălile sunt mereu pline ochi la con­cer­tele tale. Cum explici suc­cesul acesta?

– Intenţia mea este să-i fac pe oa­meni să viseze. Cân­tecele mele pro­pun teme grave și profunde, pe care le cânt cu sonorități foarte fine, dar tot­o­dată complexe, cu naturalețea unui om care nu e conec­tat la nimic rău. Vreau să transmit certi­tu­dini, să creez co­ne­xiuni și să am în­tâl­niri memorabile cu cei care mă ascultă. Toţi avem un rost, al meu este acesta: să-i fac pe oameni să viseze, prin mu­zică.

„Inimă cu inimă ne facem bine”

– În mod evident, publicul este impresionat de tine şi muzica ta. Dar pe tine ce te impre­sio­nează la public?

– Cât de mult se bucură că vin la concert, cât de tare îşi doresc să fie în sală! E copleşitor. Se întâmplă adesea să fiu abordată de spectatori care vin la mine să-mi mulțumească pentru bucuria pe care le-o stârnește muzica mea, pentru felul în care le schimbă, măcar pentru o seară, viața. Sunt foarte impresionată când îi văd plecând spre casă, ca dintr-o poveste. Povestea, ea leagă oamenii. Iar când ei îmi dau de înţeles că povestea pe care le-o zic eu pe scenă ajunge la ei, compliment mai mare nu cred că se poate primi. Să ţi se spună aceste vorbe cu lacrimi în ochi… totul se topeşte şi se trans­formă în frumos. Nu ştiu, poate că sună ciudat, sau pentru unii chiar siropos, dar a-ţi des­chide sufletul către oameni este cel mai puternic leac, pentru ei şi pen­tru tine. Cum simt ime­diat când te pre­faci, când mimezi ce nu simți. Poate că în alte domenii se mai poate strecura şi un dram de prefăcătorie, dar în artă, nu. Cum să promovezi ce­va în care nu crezi, care nu e parte din sufletul tău? Eu m-aş teme. Eu am emoţii ca nu cumva să scap vreo greșeală gramaticală, în cuvintele pe care le spun între cântece, darămite să mint des­pre propriile mele sentimente…

– Alexandra, te în­treb la final: ce ţi-ar plăcea să ră­mâ­nă scris în dreptul nu­­me­lui tău, în car­tea mu­zicii româneşti?

– Nu m-am gân­dit la asta, nici nu prea am curaj să o fac. Uite: „Lume bu­nă, lume albastră, ce rămâne-n urma noastră? E doar inimă şi-un cântec lung”, spun versurile cântecului meu „Ori de tot, ori nimic”. Deci, mi-aş dori să rămână muzica în urma mea. Mai sunt „certată” uneori, mi se mai spune că ţin prea mult capul jos, sunt prea modestă. Nu ştiu ce să zic, sunt cum sunt… Ca artist, o inimă şi-un cântec este ce-mi doresc să rămână în urma mea. Ca om, copiii mei şi dragostea infinită pe care o sădesc în ei. Aşa, poate că, la rândul lor, vor lăsa şi ei inimi în urmă, iar inimă cu inimă ne facem bine.