HOREA PAȘTINA (mare pictor român): „Tot ce fac mă duce cu gândul la părintele Stăniloae”

– Luna aceasta, pe 5 octombrie, s-au împlinit 30 de ani de la plecarea la cer a marelui teolog Dumitru Stăniloae. Printre apropiații săi din ultimii zece ani ai vieții s-a aflat și pictorul Horea Paștina, un mare artist, pe care l-am rugat să-i facă părintelui un portret din… cuvinte –

Bate a toamnă. Prin ferestrele uriașe ale atelierului, soarele luminează blând, așe­zân­du-ne pe creștet aureole. Lumina este cuvântul de preț la care maestrul Horea Paș­tina revine mereu. E pe buzele și pe pânzele lui, ca un soi de pecete sfântă, amintire a unei alte lumi, care-și vede de viață în același timp cu lumea noastră. De despărțit le desparte un hotar sub­țire, lesne de trecut dacă îl vezi. Dacă nu, cele două lumi, a lui Dumnezeu și a noastră, pot să rămână în­chi­se una față de cealaltă. Cum s-a întâm­plat în anii comu­nis­mului, când existența împărăției ceru­ri­lor în artă și în literatură stârnea regimul. Anii aceia, ai deceniului ’80, au fost stră­bă­tuți de Horea Paștina ală­­turi de părintele Dumitru Stăniloae. Din­­tre toți ucenicii, el i-a fost cel mai fi­del. Precis ca un ceas el­ve­țian, îi vizita „pe pă­rintele și pe măi­cu­ța” în fiecare seară, fără aba­tere. Și nu un an-doi, ci mai bine de un de­ce­niu, până la plecarea pă­rin­telui la cer pe 5 octombrie 1993. De atunci, ma­­es­trul Ho­rea Paștina a rămas singur cu Dum­ne­zeu și cu pânzele sale. Printre care se strecoară, nestingherit, și „părin­te­le”, așa cum îi place să-i spună. Pentru că „pă­rin­te­le” știe să trea­că hotarul dintre lumea lui Dum­nezeu și lumea noastră. A făcut-o de atâtea ori în viață, o poate face și acum.

„De când l-am cunoscut, am fost în preajma lui permanent”

„La părintele Dumitru Stăniloae am ajuns îm­pre­ună cu Costion Nicolescu, el m-a dus acolo, și după această primă întâlnire, am dorit să-l mai caut. Am simțit, pur și simplu, nevoia să mă văd cu dân­sul. Știam că duminica mergea la câte o biserică la Litur­ghie, și am început prin a-l însoți în drumul său spre orice biserică mergea. Uneori slujea, alte­ori se așeza într-o strană și participa la slujbă. Fă­ceam asta du­mi­nică de duminică. Apoi am simțit nevoia să mă așez lân­gă părintele. Eu locu­iam la vremea aceea pe Șoseaua Iancului, în­tr-un apar­ta­ment, așa că am căutat o locuință ce­va mai mare și s-a po­tri­vit să gă­sesc una aproape de garsoniera unde locuia dânsul. El stătea pe strada Cernica, iar eu am găsit o locuință pe strada Paleologu, ca­re era foarte aproape. Du­pă ce ne-am mutat aproape de pă­rintele, mer­­geam zilnic la el. N-am mai avut serviciu și stă­­team toată ziua în ate­lier și îmi trecea ziua lu­crând. Pe urmă mergeam la bi­se­rică, și acesta îmi era drumul: acasă, în atelier, la biserică și la pă­rin­tele. De când l-am cunoscut, am fost în preajma lui permanent. M-am dus cu tot dragul la părintele Du­mitru și la măicuța. Mă simțeam bine să fiu lân­gă părintele, era un loc în care era atâta liniște! O liniște spornică în lucruri bune. Era trăirea dânsului acolo… Se întâmpla, uneori, să fim numai noi trei: eu, părin­tele și măicuța. Era o cămăruță mică, strâmtă, dar câtă lumină era în spațiul acesta și câtă bunătate!

„Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba”

– Cum era părintele Stăniloae?

– Avea o blândețe, o lumină care erau prezente pe chipul lui permanent. Odată a venit o doamnă din Franța, spe­cial să-l întâlnească pe părintele Stă­ni­loae. Părintele vorbea și pe urmă se traducea în limba franceză, dar fe­meia, la un moment dat, a zis să nu se mai tra­ducă, fiindcă i se părea că se pro­duc în­tre­ruperi, ea fiind mulțumită că îl priveș­te pe părintele. Era bucu­roa­să că îl pri­vește și atât! Cineva m-a întrebat dacă părintele avea rugăciunea neînce­tată. Nu știu, dar pot să vă spun că vor­bea încontinuu despre scrierile sfinților la care lucra. Sigur că mai aveam și une­le discuții din viața de zi cu zi, dar nu punea accentul pe așa ceva și, de fapt, bucuria cea mare era că discutam despre lucrurile pe care le traducea. Pentru pă­rin­­tele, lucrul în sine era o rugăciune, pen­­tru că atunci când scria era în le­gă­tu­ră cu Sfânta Treime, cu Măicuța Dom­nului, cu Atotțiitorul, cu sfinții. Părintele scria sau lucra la traduceri tot timpul. Avea o vorbă: „Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba.” Pentru că era o perioadă în care nu i se publicau lucrările și îl ȋntreba soția: „Ce rost mai are să mai lucrezi, dacă nu-ți publică?”. Și el spunea: „Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba.” Așa că se trezea de dimineață, lu­cra, apoi mergeam după-amiaza în jurul orei 6 la el și ne spunea ce a făcut în ziua respectivă. Ne trans­mitea gândurile lui în legătură cu ceea ce tra­du­cea. În­tot­deauna ni-l fă­cea prezent pe acel autor, parcă îl sim­țeai că era acolo, lângă tine. Așa de in­tens îl trăia părintele Dumitru, încât sentimentul era că ești împreună cu acei sfinți chiar în acel moment, pe viu. Avea simplitatea asta, o simplitate care-mi dă­dea senti­mentul de normalitate. Și când ținea un cuvânt la Liturghie, vorbea foarte simplu. Vorbea foarte sim­plu și aducea un duh al blândeții, al fru­museții, ca și cum te-ai duce la o icoană, să spun așa, la un lucru frumos, la ceva care îți produce un bine, un lucru bun care îți merge la suflet și te însoțește. Mi se părea realist felul în care trăiam lân­gă părin­tele. Am simțit nevoia unei asemenea vieți reale, să spun așa.

„Lângă părintele Stăniloae te simțeai liber”

– Dar ceea ce era în jurul dumneavoastră nu era real? Comunismul, cu toate ale lui?

– Păi nu era, ca dovadă că nu mai e acum pre­zent în viața noastră. Pe cât părea de realist, de pro­­gramat, până la urmă era multă ficțiune în el. Și acum trăim în multă fic­ți­u­ne… „Precum în cer, așa și pre pământ” cred că e for­ma cea mai reală de a trăi, așa îmi pare. Mă simțeam un om liber în pre­zen­ța părintelui Stăniloae. Sunt oameni lângă care nu te simți așa de liber; lângă dânsul te sim­țeai liber. Părintele vorbea așa de bine și de simplu, îmi vine să zic mai bine decât vorbim noi acum. De drag să stai să-l as­culți. Plecam de acolo și nu mai voiam să aud de altceva, voiam să păs­trez acel gust, acea bucurie de a fi împreună cu el. Și am avut această bu­curie permanentă de a fi lân­gă părintele. Știu că îmi do­ream foarte mult altceva, de­cât ce se întâm­pla în jur: fic­ți­u­ne, multă ficțiune. Și min­ciună. Nu pu­tem generaliza. Spune psalmistul „tot omul este mincinos’’.

– Mă impresionează fap­tul că amintirile dum­nea­voas­tră cu părintele sunt pli­ne numai de lu­mi­­nă, deși trăiați cei mai negri ani ai ceaușismului.

– Asta numai pentru că eram în preajma lui. Nu știu cum ar fi fost altfel, dar, pen­tru că eram lângă el, am pri­vit lucrurile astea mai senin. De aceea nici n-o privesc ca pe o perioadă neagră, nu pot sim­­pli­fica, era și negru. Eu folo­sesc albul în pic­tură. A fost ca o perioadă de încercare.

– Părintele vorbea despre comunism, despre lipsuri, despre Ceaușescu?

– Nu, n-a vorbit și nici eu n-am adus vorba des­pre așa ceva. Sau nu-mi amintesc… Probabil că e și un refuz al meu de a mă gândi la lu­cru­rile astea. Când mergeam la părintele, mă bucuram de par­tea de viață și de frumu­se­țe din întâlnirile noastre. Lo­cu­ința dânsului era un loc de viață, o privesc și acum ca pe un loc plin de viață. Acum, depinde și cum înțelegi viața. Pentru mine era viață, o viață pe care o întâlnești și atunci când mergi la biserică, un loc în care te împăr­tă­șești de lucruri bune, bu­cu­­roa­se, întăritoare pentru cei care sunt împreună cu gândul la Dumnezeu.

„Mai încerc și acum să-i fac portrete”

– Sunteți pictor. Ați putea să-l pictați pe pă­rin­tele Stăniloae în cuvinte? Ce trăsătură a chipului lui era definitorie?

– Lumina, blândețea, delicatețea. E greu de defi­nit părintele chiar și în pictură. Știți, în fiecare om exis­tă o taină a lui, fiecare om are prezența tainei, și cu cât îl cunoști mai mult, cu atât înțelegi că încă mai ai de descoperit la el. Și te descoperi și pe tine însuți, aflându-te în preajma celuilalt. Nemai­vor­bind despre cum e cu să-L afli pe Dum­ne­zeu. Am încercat să-i fac câteva portrete părin­telui, destul de aproape de momentul în care l-am cunoscut. Cred că după un an sau doi de când îl cunoscusem, lu­cram acasă portretul mamei și, în același timp, am început să fac și por­tretul pă­rin­telui. Ne vedeam și pe urmă aveam o fotografie după care făceam de­sen. Așa am încercat, timid, să-i fac câteva portrete. Mai încerc și acum, din când în când.

– Însoțirea dumneavoas­tră cu părintele Du­mi­­tru Stăniloae v-a marcat felul de a picta? A li­mitat credința în Dumnezeu libertatea artis­tu­­lui, sau dim­potrivă?

– Nu, credința nu te li­mi­tează, din contră, îți dă mai multă libertate. Mă gândesc că dacă nu aș avea credință, cred că mi-aș pierde din li­ber­tate, cred că aș deveni mult mai îngust. Credința te lăr­geș­te, nu te strâmtorează deloc, n-are cum să te strâm­to­reze. Nu izbutești tu să te eliberezi pe cât de mult te poate lărgi credința. Am sen­ti­mentul în­cepătorului, nu am sentimentul că știu ceva, chiar nu am deloc. Spun în mod real asta – că acum încep, atât de puțin știu. Știu puțin, îmi dau seama că știu puțin. Măcar să fiu în stare să țin acest pu­țin, mă străduiesc. „Cerul și pământul”, ce fru­mos sună cuvintele acestea, „ce­rul și pământul”! Putem cuprinde noi așa ceva?

„E atâta frumusețe de jur împrejur și nu ne dăm seama”

– Și totuși, pictorul asta încearcă, nu?

– Eu doar încerc, da. Sunt ca niște cioburi pe care le pun pe pânză. Mă gândesc, din ce­ea ce văd în jurul meu, că totul se fărâmițează, nu știu de ce trebuie să fărâmițăm to­tul, ar trebui să întregim pu­țin lu­cru­rile. Sunt lucruri greu de defi­nit. Binele, fru­mu­se­țea tre­buie să le trăiești, să le simți. Vezi că trandafirul e fru­mos; îl des­faci să vezi de unde îi vine fru­mu­sețea și nu o afli… Trebuie să vezi, când te apropii de fru­musețe, câtă distanță păs­trezi de ea ca să o poți percepe. Toa­tă frumu­se­țea este la în­de­mâna noas­tră. Albinele, cerul, roua, lu­mina, raiul… Uităm să ne ui­tăm în jur. Uite, acum, când vorbim, aud un cântec de pasăre – păi ce poate să fie mai frumos? Câtă bucurie adu­ce ea, să dai slavă lui Dum­nezeu! Bucurie, lumină frumoasă, de toamnă… Tre­bu­ie să mulțu­mim tot tim­pul, trebuie să mul­­țu­mim pen­tru toate lucru­rile astea pe care le-am pri­mit. Dacă stăm să ne gândim, noi, ca oameni, nu­mai primim. Totul e de o fru­musețe extraor­di­nară, nu ne dăm seama, e atâta frumu­se­țe de jur împrejur și nu ne dăm seama, nu putem price­pe. Sau pri­ce­pem, dar ne vine greu să în­țe­legem ase­menea lu­cruri. Mă întorc iarăși la cu­vintele: „Pre­cum în cer, așa și pre pământ”. E la înde­mâna noastră să ne ținem de Cu­vânt, de Atotțiitorul, pentru că în mod permanent suntem în­so­țiți de El. E modul cel mai realist de a exista. A te ține de Logos, de Cuvânt – ce poate fi mai frumos? Și să faci ce este dat fiecă­ruia să facă, acolo, modest. Și gru­pul Prolog (gru­parea de pic­tori alcătuită în anii ’80, din care domnul Ho­rea Paștina face parte, n.red.) îl privesc ca pe un grup mo­dest, ca pe o normalitate, mi se pare nor­mal ce am făcut. Fiecare a participat după pu­te­rile lui, e un grup în care nu avem de ce să avem invidii, pentru că fie­care din grup fa­ce lucruri pe care celălalt nu poate să le fa­că. Eu, personal, văd în prie­te­nii mei, în co­legii mei, cei­lalți pictori, lu­cruri pe ca­re eu nu pot să le fac. Fie­ca­re aduce câte ceva ce altul nu aduce, și fiecare, prin ce adu­ce, nu-l dă deo­parte pe ce­lă­lalt, ci vine și se alătură. Și se alătură ți­nân­du-se de Cu­vânt. Cu­vântul pri­mește pe oricine vrea să meargă lângă El. N-ai nevoie decât să respiri.

– Se lucrează, de la un timp, la dosarul de cano­ni­zare a păr­intelui Stăniloae. Dumneavoas­tră îl simțiți ca pe un sfânt?

– Sfânt… Nu știu cum să spun, părintele ducea o sfin­țenie a nor­ma­lității. Mă rog, unii așteaptă să vadă că sfin­ții produc minuni. Pentru mi­ne, e o mi­nune că l-am cu­nos­cut, dacă e să folosesc cu­vân­tul minune. Unii spun că de părintele Stăniloae trebuie să ne apropiem cu sfiiciune. Eu am fost în prezența lui, am trăit lângă el atâția ani de zile, și n-am mai în­tâlnit om ca el. De când a plecat, l-am simțit ca pe o prezență con­tinuă în viața mea. Trăind în preaj­ma lui, îi simt prezența.

– Și cum e să-l simți pe pă­rintele Stăniloae în preaj­ma ta?

– Se simte în lucrul pe ca­re îl fac. Tot ce fac mă du­ce cu gândul la el, pentru că toa­te lucrurile pe care le fac sunt le­gate de el, de viața pe care am dus-o lângă el. Pre­zența părin­te­lui mă însoțeşte în ru­gă­ciu­ne. Rugăciunile pe care le fac sunt în le­gă­tură cu lu­cru­rile pe care le-am auzit în preajma lui, atât cât pot eu să cuprind.