Fawzia G. Rehejeh: „În România mi-am găsit, în sfârșit, locul”

– În 2016, turnura sângeroasă pe care a luat-o războiul din Siria a obli­gat-o să-și părăsească țara și să caute refugiu în Ro­mânia. Azi, Fawzia Rehejeh este fondatoarea și directoarea Centrului Cultural Arab din Sibiu, organizează un festival de­di­cat culturii arabe, vor­beș­te fluent românește și e îndrăgos­ti­tă de Sibiu, care i-a devenit a doua casă –

„Deși am o mamă moldoveancă, de la Bacău, m-am născut în Siria”

– De când te-am întâlnit prima oară pe străzile din Sibiu, uimită de accentul tău cu totul exotic, nu-mi dă pace o întrebare. Ce caută o siriancă în Ardeal?

– Cred că ar trebui să încep prin a spune că sunt născută dintr-un tată sirian și o mamă româncă. Pă­rinții mei s-au cunoscut în România, unde tata studia Medicina. În anii 80, exista un acord semnat de Cea­u­șescu cu țările arabe, care permitea stu­den­ți­lor arabi să urmeze cursuri universitare în Româ­nia. Era un acord avantajos, studenții primeau ju­mă­tate de bursă de la statul sirian și cealaltă jumă­ta­te de la statul român. Siria avea, bineînțeles, uni­ver­si­tățile ei, era chiar singura țară din Orientul Mij­lociu care preda medicina în limba arabă. Dar în perioada res­pectivă, pentru familiile siriene deve­ni­se o chestiune de prestigiu să investească în educația copilului lor, trimițându-l la studii în România, în Rusia sau în Ucra­ina. Doi miniștri de azi din Siria sunt amândoi absolvenți de facultăți în România. După ce s-au cunoscut, părinții mei s-au stabilit la Timișoara, unde au locuit și profesat apoi timp de zece ani. La revo­lu­ție, însă, speriați de zvo­nu­rile care circulau despre posibilii teroriști arabi, au hotărât să se întoarcă în Siria, ca să nu fie victi­mele furiei necontrolate a mul­ți­mii. Așa că eu, deși am o mamă moldoveancă, de la Bacău, m-am năs­cut în Siria și, până în 2009, nu am pus deloc piciorul în România.

– Și în 2009, ce te-a adus în țara mamei tale?

– Crescuserăm, și eu și ceilalți frați ai mei, și părinții hotărâseră că e timpul să cunoaștem și noi țara natală a mamei. Ea venea regulat, de două ori pe an, să-și vadă părinții. Dar era complicat și cos­ti­sitor să vină cu toți cei cinci copii ai ei. A început să ne ia pe rând, iar în 2009, a fost rândul meu. Țin minte și acum cât de surprinsă am fost, în luna pe care am petrecut-o aici, să descopăr că România are zăpadă. Nu cunoșteam România decât din albumele cu fotografii pe care ni le aducea mama, la care ne uitam uimiți de cât de frumoși și de exotici sunt munții. Eu veneam dintr-un oraș, Latakia, așezat pe coasta Mediteranei, care mirosea a mare, a măslini și a smochini și unde erau mereu 30 de grade. La­takia e una dintre cele mai vechi zone locuite ale pământului. Încă mai există acolo ruinele unor civi­li­zații de acum 7000 de ani. De acolo provine și pri­ma formă de alfabet a lumii, numită Alfabetul de la Ugarit, după numele unui sat aflat la zece kilo­me­tri de orașul în care m-am născut. De a­tunci, din 2009, îmi mai amin­tesc și că am vi­zitat cu ma­ma Mă­năs­ti­rea Su­ce­vița, ca­re mi s-a părut extraor­dinar de frumoasă.

„N-am simțit niciodată că mama e diferită, pentru că a făcut un efort colosal să se integreze în Siria”

– Tu ce religie ai, Fawzia?

– Mama e ortodoxă, dar la mu­sulmani religia se ia după tată, deci sunt musulmană. Eu însă mă con­si­der un amestec cu­ltural. La­takia era, de altfel, un oraș foarte divers din punct de vedere reli­gi­os. Până în 2011, când a izbucnit războiul, trăiau acolo împre­ună și în bu­nă pa­ce armeni, sirieni, turci, kurzi. Erau foarte multe re­li­gii și oamenii se sim­țeau liberi și accep­tați cu di­ferențele lor cul­tu­rale. În Siria, de pildă, nu se poartă hija­bul decât op­țio­nal, nu-ți impune nimeni să-ți aco­peri părul. Eu și surorile me­le nu l-am purtat niciodată. Lata­kia, fiind și oraș portuar, e o zonă des­­tul de cos­mopolită. În rest, ce pot să spun e că atât timp cât am fost în școa­lă, n-am simțit niciodată că ma­ma e diferită, pentru că a făcut un efort colosal să se integreze în Siria, în­vățând limba și renunțând la țara ei. Ea a fost cea care de fie­care dată venea la ședințele noas­tre cu părinții, nu tata.

„Arăboaicele erau absolut înnebunite după produsele de frumusețe românești”

– Europenii au adesea precon­cep­ția că lumea arabă e o lu­me radicală, înapoiată, unde fe­meile au foarte puține drep­turi.

– În primul rând, identi­ta­tea arabă e foarte diversă. Lu­mea arabă e o lume uriașă. Dar, chiar lăsând la o parte Ara­bia Saudită, care e cea mai extinsă, și luând în considerare doar Le­van­tul, de unde vin eu, toate țările de aici (Ior­dania, Libanul, Palestina, Siria) sunt foarte dife­rite una de alta. E ade­vărat că femeile nu au ne­a­­pă­rat aceeași condiție ca în lu­mea occidentală, dar asta nu înseamnă că sunt niște înapo­ia­­te și că depind de bărbații lor. Mama mea a fost o femeie de succes, cu o carieră inde­pen­­den­tă. După ce s-a stabilit în Latakia, și-a des­chis o clinică de cosme­tică, bazată pe produsele Ge­ro­vital, dezvol­ta­te de Institutul Ana Aslan, care în vremea lui Cea­ușes­cu își făcuse o faimă uriașă în toată lumea. Era cunoscută în oraș clinica ei, ară­boai­cele erau absolut înnebunite după pro­du­sele de frumusețe româ­nești.

– La doi ani după vizita ta în România, în Siria a izbucnit răz­boiul, care nu a încetat nici azi. Ăsta e motivul pentru care ai părăsit țara?

– Când a izbucnit războiul, e­ram în primul an de studii, într-un campus cu 70000 de studenți, la Tishreen, o universitate renu­mită în Siria, și visam să devin profesoară de literatură engleză. O vreme, niște ani, ne-am descur­cat cum am pu­tut. Dar când eram deja în ulti­mul an de facultate, după inter­ven­ția rușilor, situația s-a agravat foar­te ta­re. Mama își închisese clinica, fron­tiera cu Turcia era blocată și nu mai putea veni la fabrica din Piatra Neamț, să se aprovizioneze cu cre­me. Și, oricum, nimeni nu se mai pre­ocupa de frumusețe, când în țară era război. Iar frații mei, care în­tre timp împliniseră 18 ani, ris­cau să fie luați în armată. În 2017, după lungi deliberări, părinții mei au luat deci­zia de a se întoarce în România. A fost o decizie foarte du­reroasă pentru ei, fiindcă au fost nevoiți să vândă pe o sumă infimă (se devalorizaseră toa­te) o casă ve­che și superbă în centrul Latakiei, pe care tata o pri­mise moștenire de la părinții lui. Cel mai rău îmi pare de grădina noastră enormă de por­to­cali. În momentul în care ISIS a devenit o prezență ex­trem de peri­cu­loasă în zonă, amba­sa­da româ­neas­că a făcut un ultim apel ca cei cu cetățenie română să părăsească țara. Am plecat atunci cu ultimul avion, toți șapte. Mi-l amin­tesc perfect, era uriaș, avea patru rân­duri de scaune.

„Înainte de război, am conviețuit toți, împreună, în bună pace, creștini și musulmani”

– Cea mai mare parte a românilor știu doar că în Siria e război, dar nu și de ce. De fapt, cum s-a ajuns la conflict armat pe teritoriul țării tale?

– E destul de greu de explicat, pur și simplu pentru că nu există un singur vinovat. La început, a fost un simplu război civil, oamenii au ieșit în stra­dă să protesteze împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Mișcarea lor a fost însă reprimată sânge­ros și, foarte curând, s-a transformat într-un război în care erau implicate foarte multe părți. Trebuie să înțelegeți că azi Orientul Mijlociu a devenit teri­to­riu de luptă pentru țări mult mai mari, care-și dis­pu­tă acolo influența și puterea militară. Pe teritoriul Siriei se bat foarte multe puteri: pe de-o parte Rusia și Iranul, care susțin guvernul sirian, pe de altă parte Turcia și SUA, mai sunt și rebelii, care nici ei nu se înțeleg între ei, au mai apărut și kurzii, care luptă îm­potriva turcilor și sunt susținuți de americani. Și tot așa. E foarte trist să vezi că țara ta e sfâșiată de ma­rile puteri militare și e și mai trist să constați că e amestecată în chestiunea asta și religia, ca pretext sau ca formă de manipulare, când noi, înainte de război, am conviețuit toți împreună în bună pace, creș­tini cu musulmani. Când oamenii au ieșit în stra­dă, nu-și doreau decât democrație. Altfel, Siria era o țară ieftină, în care se trăia foarte bine, în care salariul mediu era de 500 de euro și care, în plus, era într-o mare creștere economică. În 2011, venitu­rile Siriei erau mult peste ale României. Acum, însă, cred că avem nevoie de cel puțin 100 de ani să ne revenim economic. E nevoie de multe generații ca să se șteargă tot acest rău.

– Întâi și-a lăsat tatăl tău țara, fiindcă s-a în­dră­gostit în România, apoi și-a lăsat mama ta țara și a plecat în Latakia. Acum, iată-i din nou în România. S-au readaptat? Nu au obosit să o tot ia de la capăt?

– A fost foarte greu la început. În primul an, am stat cu toții la Bacău. Eu nu am reușit să mă inte­grez, nu reușeam să învăț limba, nici să-mi echiva­lez studiile, nu găseam nimic de muncă. Așa că am sfidat pericolele și m-am întors în Siria, cu gândul să termin ultimul an de facultate și să-mi iau diplo­ma de acolo. Într-o zi, lângă barul unde stăteam cu câțiva colegi de vorbă, a căzut o bombă. M-a zgu­du­it atât de tare, că am înțeles că Siria, pur și sim­plu, nu mai este o opțiune. Acum suntem bine cu to­ții în România. Tata lucrează, e din nou medic. Mama s-a retras, a hotărât să nu mai lucreze. E o dra­mă să renunți de atâtea ori într-o viață la tot ce ai construit și să o iei de la zero. Povestea părinților mei e extraordinară, dar niciodată n-au vrut să o fa­că publică. Am crescut cu un sentiment de recu­noș­tință față de toate sacrificiile pe care le-au făcut pen­tru noi, dar și cu o presiune per­manentă să reu­șim să ne facem un drum, ca să le întoarcem într-o zi acest gest. Părinții noștri nu vor avea pensie din Ro­mânia. Și nici din Siria. Toată asigurarea lor de bătrânețe suntem noi cinci și felul în care ne-au crescut.

– Numele tău este astăzi strâns legat de Cen­trul Cultural Arab, înființat la Sibiu, dar și de Festivalul Culturii Arabe, care anul acesta și-a des­fășurat cea de-a doua ediție. Cum s-a născut ne­voia ta de a te implica pentru comunitate?

– Venind în România de bună-voie și nedecla­rân­du-ne refugiați, pentru că aveam deja cetățenia română, noi nu am beneficiat de niciun sprijin ofi­cial. Am mai făcut și greșeala să ne facem bule­tine românești, iar asta a complicat și mai mult lucrurile. Dintr-o dată, eram un cetățean român, domiciliat în România, dar fără bacalaureat, în imposibilitatea de a-și echivala studiile și care nu vorbea românește. Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg procesul și să găsesc un drum ca să mă integrez. Din greutățile cu care m-am confruntat, s-a născut ideea de a crea acest centru, dedicat celor care au pro­ble­me simi­la­re, indiferent că sunt re­fu­giați de război sau emi­granți economici.

„Ar trebui să ne obișnuim cu ideea că lumea viitorului va fi una amestecată”

– Vara asta, sibienii au avut ocazia să asculte muzică arăbească și să guste mâncăruri arăbești la Festivalul Cultu­rii Arabe. Simți că ai adus un pic din fru­musețea Siriei mai aproape de tine?

– Festivalul e un proiect de suflet. Și, într-un fel, da, sirienii, marocanii, egip­te­nii, irakienii și palestinienii care l-au vi­zi­tat s-au bucurat să se întâlnească între ei și să găsească acolo gusturi și arome care le aduceau aminte de casă. Dar fes­ti­valul pe care l-am inițiat nu e doar pen­tru arabi. E și pentru românii dor­nici să-i cunoască mai bi­ne, să des­co­pere câ­te ce­va din obi­ce­iurile lor. Ro­mâ­nii s-au con­frun­tat deja cu expe­riența emigrației, prin toți cei care au plecat spre Spania sau Ita­lia. Când îmi scriam lucrarea de licență, am des­co­perit că, după Siria, România are al doilea spor de emigrație. Am fost și unii, și alții, nevoiți să ne pără­sim țara la un moment dat. Pe de altă parte, în Româ­nia au sosit deja extraordinar de mulți emigranți din Ban­gla­desh, Sri Lanka, Filipi­ne, împinși de proble­me­le economice, și ucraineni alun­gați de război. Ar trebui să ne obișnuim cu ideea că lumea viitorului va fi una amestecată, în care peste tot vor locui oameni de peste tot. Unii dintre ei și-au lăsat acasă partenerii de viață, copiii, trăiesc aici o viață de mul­te ori mi­ze­ră, muncind de di­mineață până seara, doar ca să tri­mită bani acasă. Trebuie să le ieșim și noi în întâm­pi­nare, să-i aju­tăm să se simtă bine printre români, să ducă o viață mai bună, în care să nu se simtă sin­guri. Festivalul creat de mine la Sibiu e doar un mic pas. Pe lângă concerte, ateliere de pictură cu henna și expoziții la muzeul Brucken­tal, am avut și o parte impor­tantă de dis­cu­ții, niște mese ro­tun­de la care am invitat mai multe ONG-uri active pe par­tea de integrare. Ele ar putea crea politici care să oblige ma­rile corporații să angajeze, într-un mic procent, și emi­granți. Sunt oameni ex­trem de deter­minați. România ar pu­tea benefi­cia, prin ei, de o forță de mun­că extraor­di­nară.

– Cine te aude vorbind ro­mânește e surprins de bogăția vocabularului tău și de viteza cu care povestești. Cu greu ar crede că nu vorbești limba decât de cinci ani. Cum ai făcut de o stăpânești atât de bine?

– Dacă nu m-aș fi înscris din nou la universitate, probabil nu aș fi reușit ni­ci­odată să învăț limba așa cum trebuie. Am făcut-o cu mari eforturi, pentru că nu voiam să rămân fără diplomă și să ajung să fac doar muncă necalificată. În timpul facultății, mă obligau profe­so­rii să ci­tesc. Suna îngrozitor, iar co­le­gii mei râdeau în spa­tele meu. Dar am ho­tărât să las rușinea deo­par­te și să mă for­țez. În­tre timp, mi-am luat li­cența, acum am terminat un master și încă mă gân­desc să fac și doc­to­ratul.

„Acasă, adică aici, la Sibiu”

– Din ce-ți tragi mo­ti­va­ția, Fawzia? De unde ener­gia asta la o fată care a tre­cut prin atâtea greutăți? Nu ai deloc atitudinea unei victime.

– Azi, venind spre in­ter­viul cu tine, încer­cam să re­capitulez în minte tot ce am făcut în 2023. Și a­proa­pe că nu-mi venea nici mie să cred că am avut timp și pu­tere să le fac pe toate. Începutul anului m-a prins lucrând cu refugiații, la granița cu Ucra­ina, ca translator și corespondent de știri pentru Al Arabiya, al doilea cel mai mare canal de tele­vi­ziune din lumea arabă. În primăvară, după cutre­murul din Siria, am făcut campanii de întrajutorare. Am strâns 26.000 de euro cu care am plecat în țara mea și am cumpărat ali­mente și alte lucruri de prim ajutor. A fost, de de­parte, cea mai dură experiență a vieții me­le. M-am izbit nu doar de birocrația pe care o pre­supunea campania, ci și de realitatea de acolo. E cumplit să-ți vezi țara lovită de moarte, de sără­cie, de senti­mentul de disperare că istoria e, pur și sim­plu, nedreaptă, dar și de toate celelalte conse­cin­țe ale războ­iului, care scoate ce e mai urât din oameni: corupție, tică­lo­șie, dezumanizare. Apoi, în iu­lie, am organizat cea de-a do­ua ediție a Festiva­lu­lui Cul­tu­rii Ara­be la Sibiu. Tot în pri­mă­va­ră, am re­nun­țat la locul meu de muncă într-o multina­țio­na­lă, fiindcă mi-am dat sea­ma că nu sunt făcută să stau într-un birou, să fac ședințe și să dau click-uri, și de atunci lucrez la Timișoara, în cadrul Centrului pentru Refu­giați. Și în tot timpul ăsta m-am ocupat și de Centrul Cultural Arab, încercând să-i ajut pe toți cei care ne cer sprijinul. Ca să răspund, prin ur­ma­re, la în­tre­bare, ceea ce m-a motivat foar­­te tare e că am văzut de fie­care dată rezultatele. Faptul că proiectele mele au avut efect, că au reușit să schim­be ceva cât de mic, să îmbună­tă­țească viața cuiva, mi-a dat foarte mult curaj. Iar faptul că am gă­sit aici, la Sibiu, foarte multă des­chidere din par­tea instituțiilor a contat foarte mult. Nu cred că aș fi reușit să fac atât de multe într-un oraș ca Bu­cureș­tiul, unde poate m-aș fi pierdut. Iar un oraș ca Ba­căul ar fi fost, cu siguranță, prea mic.

– Și totuși, Fawzia, o să revin la întrebarea mea de început. Ce cauți tocmai la Sibiu? Ce-ai găsit aici, de nu ai mai plecat?

– Un bărbat bun. (râde) Un bărbat de care m-am în­drăgostit, cu care m-am și căsătorit. Am regăsit aici căldura de care aveam parte în Latakia. Lumea arabă e o lume sociabilă și foarte deschisă. Ne place să stăm până târziu în noapte pe străzi, să râdem și să bârfim. Cu cât mergi mai spre nord, cu atât pierzi lucrurile astea. La început, ca toți sirienii, visam și eu să ajung în Germania. După jumătate de an în Dortmund, m-am întors în România, nu reușisem să mă integrez. Apoi, în facultate, am plecat cu o bursă Erasmus în Danemarca. Am depus și acolo eforturi, am luat și cursuri de limbă. Dar e ceva în felul de a fi al nordicilor cu care nu m-am obișnuit deloc. Sunt tot timpul politicoși, au un zâmbet pe față valabil pentru orice, nu știi niciodată ce gân­desc cu adevărat. Nici în Siria, când m-am întors în primăvară cu ajutoarele, nu m-am mai simțit acasă. Nu mai recunoșteam pe nimeni, iar peisajul era dezolant. În România, în schimb, simt că mi-am găsit, în sfârșit, locul. Călătoresc des cu munca la Rădăuți și la Timișoara. Dar de fiecare dată când sunt acolo, mi se face dor să mă întorc acasă. Acasă, adică aici, la Sibiu.