Început de toamnă, în Munții Poiana Ruscăi. Soarele se pregătește de culcare. Un pui de nor rătăcit i se oprește pe față și-l rupe, cumva, în două. Mașina merge grăbită și sprintenă, prin locuri pe care nu știu dacă m-aș fi încumetat să le bat cu pasul. Deh, pași de orășean! Când drumul se termină, străbatem poieni unde iarba necosită e la fel de mare ca și noi. Și neatinsă pare, întru totul. Nici de pas, nici de mână de om. Nici de vânt, parcă. Și nici de gând. Pentru că nu poți gândi că undeva aici, sus, pe vârfuri de lumi și vremuri, ar putea fi cineva. Vreun om rupt de civilizația contemporană și viu. Totuși, viu.
Moș Petru și Dumnezău
De undeva, din spatele unui gard rânit, dintre ierburile acelea înalte și moi, ne iese-n cale un bătrân. Așa, apărut de nicăieri în calea noastră, pare un spiriduș rătăcit din poveștile copilăriei. Un spiriduș sfătos și hâtru, trăind încă înlăuntrul unei povești, îmbătrânită și ea, ce curge încă liniștită, în cuvintele așezate cuminți, în glasul tremurat al bătrânului. Se numește Petru Teleu și are 86 de ani. Este ultimul locuitor al cătunului Copileț, din apropierea satului Muncelu Mic.
„Doamne, ce mă bucur să vă văd! Nu știu cine sunteți, da’ îi bine c-ați vinit! Că io-s sângur tătă zâua, nu mai am pă nime lângă mine…”, spune, și ochii i se umplu de lacrimi. Și nu știi dacă-i mai multă bucurie ori mai multă tristețe-n cuvintele sale. Se mișcă încet și ușor prin iarba asta nefiresc de înaltă. Ar fi cosit-o, dar nu mai are putere. „Îi cam greu, da’ ce să fac? Până amu o fost cum o fost, dar de-acuma-s tăt mai slab… Stau să mor, când vine vremea fânului și nu mai pot ține coasa-n mână. Numai cu Dumnezău mai am noroc, și cu beserica, că mă sâmt mai ușor când merg la beserică și parcă prind puteri!” Trei kilometri merge moș Petru până în Muncelu Mic, când e slujbă în biserica din sat. Și când are nevoie să-și cumpere pâine sau când, de urât, coboară-ntre oameni, să mai schimbe o vorbă cu ei. Și să se mai uite o țâr’ la televizor. Să nu se sălbăticească de tot. Pentru că acolo, sus, în cătunul căruia i-a rămas ultim locuitor, nu există curent electric. N-a fost niciodată. Între timp, lumea a intrat în secolul XXI. Lumea, poate. Nu și cătunele astea, uitate pe vârfuri de munți, în toată țara. În care oameni legați pe viață de glia lor se încăpățânează să trăiască. Așa cum au știut dintotdeauna, cum i-a învățat viața.
„În viața mea întreagă, tăt greu mi-o fost! Prea puțân mi-o fost bine. Am fost șepte frați, io eram mijlociul. Stăteam într-o căsuță mică, din lemn, acoperită cu paie. O ars într-o vară tătă. Cumva, cumva, or făcut părinții alta, asta-n care șed io acum. Mama o murit când avea 44 de ani, io aveam vreo 15. Tata n-o mai vrut să să însoare. Și-atunci s-o-nsurat fratele meu mai mare, Aurel. O adus o noră în casă, dar muierea vroia ca tăte alea să fie făcute după pofta ei. Rău tare o fost! Da’ Aurel o murit la 31 de ani, de silicoză, c-o lucrat aici, la mină. Atuncea, tăți să cam bolnăveau, că scoteau plumb, zinc, chiar și aur”, povesteşte nea Petru. Îi tremură glasul. Îl dor amintirile și pare că nici nu mai e aici, lângă noi, ci e iarăși copilul ce-a pătimit odinioară atâtea.
Cămașa de cânepă
A fost și slugă nea Petru, de mic. N-aveau copilărie pe-atunci copiii, doar de lucru știau, alta nu.
„Era greu, că ieram mulți și trăbuia lucrată cânepa, să avem haine, că nu ne puteam purta dezbrăcați, să iertați!… Când meream la școală, îmi udam cămeșa până sus, iarna, prin neauă, de mă punea dăscălița să șăd lângă sobă, să nu mă bolnăvesc. Părinții ne-or trimăs slugi de mici, și pă mine, și pă surorile mele. Unde-am fost io, stăpânii îmi dădeau mâncare până toamna, apoi nu mai… Zâceau că nu mai cheltuie cu mine, că păstă iarnă n-aveau nevoie de lucru’ meu. Doi ani am stat la ei. Așa o fost! M-am dedat cu ei, și rău, și bine, cum am putut. Apoi le-o vinit ficiorul din armată și m-or trimăs acasă. Dacă nu aveau copii, aș fi rămas la ei”. Și totuși, dincolo de tremurul vocii, nea Petru pare împăcat. E un fel de „așa a fost să fie!” în tot ce-și amintește. Dar nu resemnare, ci mai degrabă o bucurie că, iată, chiar dacă i-a fost greu în viață, Dumnezeu i-a rânduit ani mulți și, mai ales, puterea să-i ducă.
După ce i-a murit mama, a fost nevoit să meargă iar slugă. „Au pus pă capul meu 300 de oi, să le caut, să le grijesc, să le mulg. Într-o dimineață, bătrâna o vinit c-un bolovan și-o zâs că mi-ar fi spart capul dacă mă găsea durmind! Tăt greu, tăt greu, tăt greu!… Eram copil sărac și năcăjit! Apoi am fost trei ani cătană. Când am vinit din cătănie, cumnată-mea m-o trimes să mă-nsor, că mă căutau multe fete faine! M-am dus la una, m-am însurat, era fată faină, tânără, dar mumă-sa, mașteră, nu ne-a lăsat să trăim. O-nvățat-o să nu mai vorbească cu mine și or omorât-o și pe fetița pe care am avut-o amândoi. M-or alungat din casă și o băgat la divorț, că ș-o găsât pă altul. N-am avut bani, n-am avut servici, n-am avut haine, mi-or oprit tot… Ca deștu am plecat! Pățât-am năcazuri, doamnă dragă, de mă mir că mai pot mere pe pământ!”.
S-a-ntors nea Petru la casa părintească. Și-a făcut ce știa mai bine, a lucrat pământul, a făcut fânul, și-a-ngrijit animale, că asta știa și asta-i plăcea să facă. „Când am fost copil, m-am gândit că mi-o fi mai bine mare, căsătorit. Mai rău o fost, mai rău! Dacă nu poți să te-așezi de prima dată, să-ți faci casă, să-ți faci ce trăbă și-un copil, doi… Mi-o plăcut meseria oilor și, când m-or alungat socrii, am vinit acasă. Era tata aici și nu puteam să-l las sângur, că sângele nu-i apă, doamnă dragă! Trei ani am stat sângur aici, am purtat birul, am avut opt capete de mahră (vite – n.red.), scroafă cu purcei, 25 de oi, am arat sângur, am cosât sângur, am lucrat, dar eram în putere”, își amintește bătrânul. Pe-atunci, în cătunul Copileț trăiau cinci familii. Se vizitau, se ajutau, schimbau o vorbă unii cu alții. Acum, numai Dumnezeu mai trece, uneori, pe la poartă.
Neagra sângurătate
Ce bucurii o fi avut la viața lui omul ăsta?, mă întreb. Sunt mulți orășeni ce-și cumpără, în ultima vreme, case la țară și fug cât de des pot de zgomot și de oraș. Oameni care caută aerul curat și liniștea, indiferent ce preț trebuie să plătească pentru asta. Nea Petru a trăit aici o viață și le-a avut pe astea toate. Dar bucuria, bucuria lui o fi având vreun nume? Parcă-mi aude gândul, parcă-mi ghicește întrebarea. Și spune: „Am doi copii cu a doua soție, pe care am găsât-o târziu. Dar am dus cu ea o viață bună și am trăit în plăcere. Copiii-s la casăle lor, ăl mare la Ohaba, ăl mic la Deva. Mă mai duc la ei, mai stau, am fost primit bine, îmi place tăt ce au acolo, dar mi-i greu la ei, parcă tăt nu-s ca la casa mea. Îs sângur, sângur de doi ani jumate, de când mi-o murit soția. Mă mai alin cu nepoții din partea lu’ ăla mic. Nepoțica are doi ani și nepotul abia șasă luni. Mor de dragul lui! Pentru el mi-i dor și-mi pare rău. E atâta de mândru! Tăți zâc că seamănă pă mine…” Zâmbește ușor nea Petru, dar ochii tot în lacrimi-i joacă. „Îi greu, doamnă dragă, tare greu cu neagra sângurătate! Mai greu ca sângurătatea nu-i nimic! Mai cobor în sat, câteodată, să mă mai uit la televizor. Încolo, mă duc cum mă duc și mă trag cum mă trag, dar când vin noaptea acasă, atâta mi-i de groază! Că vin și știu că am lăsat casa pustie și pustie o găsăsc! Mi să cântă inima și o, de câte ori plâng! Dar degeaba, că muierea nu mai vine…”. Vine, în schimb, Dumnezeu, înțeleg. Și vine des! „Dumnezeu e mai aproape de viața lu’ tătă lumea! Ne-ar putea lua, feară-ne Dumnezeu!, într-un sfârșit, cât ai închis un ochi, dar ne ține, drăguțul. Ca un fel de umbră suntem noi în fața lu’ Dumnezeu, pe pământul ăsta, noi, oamenii. Noi zicem că trăim atâta, că facem aia, dar puterea lui Dumnezeu e mare! Mă rog și la Dumnezeu, și la lună, și la soare, și la stele, să-mi țină copiii, nepoții, familia mea, familia lu’ tătă lumea, să ajute Dumnezeu să trăiască tăți mult și bine, dar să nu fie bolnavi, să nu fie atâtea rele!”.
Cerul și-a aprins stelele, să lumineze o țâră și cătunul Copileț. Pe poarta de lemn, o pătură ciobănească ascunde căsuța lui nea Petru Teleu. În loc de rămas-bun, bătrânul ne privește, zâmbind trist. „Mă bucur din suflet că ați venit! Veniți oricând, ziua, noaptea! Nu pot să spun cât vă mulțumesc! Din tăt sufletu’ meu! Dumnezeu să vă răsplătească!”
Am bucurat un suflet de om doar pentru că i-am trecut pragul. Cât oamenii mai caută oameni, o fi semn că însuși Dumnezeu umblă liniștit printre dânșii. Chiar și aici, în uitate, neștiute vârfuri de munte. Chiar și acum, la cinci minute de apus…
Romanian