MIRCEA RADU: „Dorul de țară. Asta îi unește pe toți românii”

• Toamna, în anotimpul melancoliilor, prezența lui pe micul ecran e o infuzie minunată de energie. Un ingre­dient nelipsit și din noul său proiect de succes, „Noi, românii” •

Ceaiul negru și mierla cu ciocul galben

– Multe lucruri pe lumea asta dispar, fără să fie băgate în seamă. Nu e și cazul tău: faptul că n-ai mai fost văzut pe micul ecran a creat neliniște printre fanii emisiunilor tale. Ești un om de televiziune popular și îndrăgit. Ce s-a întâmplat? Ce mai faci?

– Mă bucură curiozitatea și aprecierea ta, Ines, îți mulțumesc. Păi, hai s-o luăm pe rând: în primul rând, nu am dispărut de pe televizoare, ci doar nu am mai avut o emisiune „a mea”, un program TV pe care să-l prezint (ultimul a fost „Down The Road”, la finalul lui 2019); apoi am fost un sezon sub masca simpaticului urs Panda în emisiunea „Masked Singer”, la Pro TV. Dar ai dreptate, un prezentator care ia parte la emisiuni găzduite de altcineva sau jurizate de alții dă impresia, corectă de altfel, că „e invitat”, nu că e ceva „al lui”. Iar din­colo de ecran, nu am făcut altceva decât să-mi văd de treabă: am început lucrul la o carte, un roman, la care am tot scris, până ce a trebuit să mă întrerup, din cauza proiectului „Noi, românii”, de la Metro­pola TV, o emisiune săptămânală care spune poveş­tile unor români stabiliţi în străinătate.

– Ideea acestui format ţi-a aparţinut?

– Am scris proiectul ăsta dintr-un foc, într-o după-amiază, acum câțiva ani. Îmi aduc aminte că era vară, beam un ceai negru pe terasa casei mele, urmăream cu privirea o mierlă cu ciocul galben, care țopăia pe gardul vecinului, dar nu țin minte    și dacă m-a inspirat ceva anume în scrierea forma­tu­lui. Știu doar că după ce l-am scris, l-am băgat într-un sertar, fără să mă întreb „De ce l-oi fi scris?” sau „Cui îi va folosi?”. Mi-am zis că, oda­tă, va veni și vremea lui. Și-a venit! Anul ăs­ta, prin iar­nă, m-a sunat Mădă­lin Ionescu, de la Metropola TV,    și din vorbă-n vor­bă, i-am spus de acest for­mat. A fost in­teresat, a organizat o întâlnire cu condu­cerea postu­lui, apoi lu­crurile s-au mișcat rapid.

Mica Românie din lumea mare

– Ce te-a îndemnat să te în­drepţi către poveştile diasporei?

– Diaspora este o mică Ro­mânie. Nu există român care să nu aibă o rudă, un prieten sau un cunoscut care să nu fi rămas afară definitiv, oameni care au învățat limba țării de adopție, au muncit, unii s-au realizat, și-au crescut copiii acolo și au prins rădăcini. Dar dincolo de toate aceste fapte, se află un ade­văr dureros: s-a greșit față de acești oameni, s-a greșit față de fiecare dintre acești oameni… Aşadar, ca să îți răspund direct la întrebare, poveștile diasporei sunt poveștile noastre, ale tutu­ror românilor, și nu aveam cum să nu mă gândesc la o emisiune de televiziune în care să fie arătate aceste istorii de viață.

– Pentru această emisiune, bănuiesc că ești frate cu drumul. Călătorești „peste mări şi ţări”. Nu că n-ai fi fost obişnuit: ani de-a rândul ai bătut România în lung şi-n lat, cu caravana fostei tale emisiuni, „Din dragoste”. Cum ţi-ai găsit acum „eroii”? A fost greu să descoperi aceşti români pe care îi prezinţi în fiecare sâmbătă pe micul ecran?

– Există similarități și deosebiri între „Din dra­goste” și „Noi, românii”. Caravana, drumurile lungi, prezentatorul (râde), ambele-s emisiuni iti­nerante, în care factorul emoție are un rol foarte im­portant – toate elementele astea se regăsesc în ambele formate. Dar, mizele sunt diferite, după cum corect ai remarcat.

– Care mai e situația diasporei româneşti? E vorba tot de oameni săraci, care fac munci umile, sau situaţia a evoluat?

– Situația a evoluat, din ce am putut eu vedea. Românii care plecau în străinătate la munci grele, la începutul anilor 2000, au făcut copii pe care i-au motivat să învețe carte, pentru a nu trece și ei, la rândul lor, prin greutăți la fel de mari. Acești copii sunt mari acum și mulți dintre ei sunt realizați. Mai este cealaltă parte a imaginii diasporei, care nu se vede în mod neapărat, și-anume, că românii rămași peste hotare își păstrează tradițiile: fie că vorbim despre Sfintele Paști sau de mesele îmbelșugate de Crăciun sau de mersul la biserică duminică, îmbră­cați în straie populare sau nu. Din ce mi-am putut da seama din discuțiile cu aproape o sută de oameni, România încă este acolo, în sufletul lor. Acum nu știu dacă pentru copiii lor va fi la fel, dar asta e o altă discuție…

„Azi se pleacă din țară dintr-un soi de lehamite”

– Ce crezi că-i motivează pe românii care aleg să rămână definitiv în străinătate? În călătoriile Formulei AS    peste hotare, am remarcat, nu o da­tă, că românii trăiesc în cartiere de blocuri deloc mai răsărite decât cele din ţara natală. Oare să existe şi o „modă” a plecatului în străinătate, deşi be­neficiile reale sunt minime sau chiar inexistente?

– Cine visează că românii de condiție normală, abia ajunși în Occident, vor locui în penthouse, la kilometrul zero al orașelor, și vor călători numai cu taxiul ar fi bine să doarmă în continuare: visele cu zâne sunt deosebit de plăcute, ar fi păcat să fie întrerupte, de aceea îți voi răspunde în șoaptă…    Motivele pentru care românii pleacă acum în străinătate sunt diferite față de cele pentru care decideau să emigreze în urmă cu ani. De pildă, imediat după Revoluție, s-a plecat pentru mirajul Occidentului, pur și simplu, pentru libertate. La începutul anilor 2000, cu o industrie dezasamblată și aruncată la fier vechi și cu o agricultură pe butuci, oamenii au rămas șomeri și au plecat de foame. Trebuiau să muncească undeva. Atunci au fost marile drame! Imaginile cu copiii rămași în grija bunicilor, traumele acelor suflete plăpânde sunt de neșters. Abia ăsta este păcatul grav și de neiertat al gulerelor albe, al celor care au stat la baza acestui exod… Apoi, au plecat „creierele”, cei cu studii superioare, olimpicii, arhitecții, inginerii, doctorii. Să ne aducem aminte că în jurul anilor 2010, un rezident câștiga la noi 300 de euro pe lună! Deci, după șase ani de învățat pe rupte, după încă trei ani de rezidențiat, în care tânărul ăla avea pe colțul mesei compendiile de anatomie lângă coșul cu pâine, după sacrificiile enorme făcute de părinți (meditațiile pentru admiterea la Medicină și ținerea-n facultate a unui copil nu sunt deloc ieftine), după nopțile petrecute în studiu și nu la chefuri, prin cluburi, unde se căra șampania cu roa­ba, tu, Stat, ce faci? Îl plătești cu 300 de euro? Păi, tânărul ăla nu se îmbrăca, nu voia să iasă și el în oraș, nu avea facturi la lumină, gaze și telefon de plătit? În situația aia, și eu aș fi emigrat, nu aș fi rămas să-și bată nimeni joc de munca mea și de sacrificiile părinților mei. Iar acum, din ce îmi dau seama, se pleacă dintr-un soi de lehamite, din ideea că orice s-ar face, tot în gard ne ducem, fiindcă fun­da­ția, temelia lucru­rilor, a fost pusă prost.

– Dacă ar fi să găseşti firul condu­că­tor care îi leagă pe toţi românii din străi­nă­tate cu care ai stat de vorbă, care ar fi acela?

– Dorul de țară. Asta îi unește pe toți. Am vorbit cu cineva ajuns mare, o per­soa­nă importantă, care s-a emoționat până la a-i curge o lacrimă, atunci când l-am făcut să-și aducă aminte de România. Din punc­tul meu de vedere, țara nu în­seamnă nici Munții Carpați și nici clădirea Ateneului Român. Nu asta, în primul rând. Țara înseamnă oamenii ei, limba în care vorbești, amintirile, părinții și stră­mo­șii pe al căror mormânt, primăvara, cresc flori. Da, poate că ți-am vorbit ca-n cărțile de istorie, e posibil, dar, cu toate astea, așa văd eu realitatea. Dorul de țară e dorul de ai tăi și de locul în care ai fost fericit cu ai tăi.

„«Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta» e un proverb și-atât”

– „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta”, zice un proverb românesc. Dincolo de nos­talgie, ai simțit la românii pe care i-ai intervievat pentru emisiune şi dorinţa de a reveni în „ţara lor”? Asta e o temă extrem de vehiculată în me­diul politic, dar românii din străinătate spun că nu au condiţiile necesare, economice şi sociale ca să se repatrieze.

– Din nefericire, nu pot spune decât că „fie pâi­nea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta” e un proverb și-atât. Nimic mai mult. Cei pe care i-am întâlnit își iubesc țara cu ardoare, așa cum ţi-am spus, dar nu iau în calcul să se întoarcă. Cel puțin, nu încă. Unul dintre motive, cel mai important, îl reprezintă copiii: ai lor sunt născuți sau crescuți acolo, merg la școlile de acolo, au prieteni acolo (nu întâmplător se spune că limba copiilor este cea în care se joacă) și s-au obișnuit cu obiceiurile și cu ce le oferă viața acolo. E de-ajuns o dezrădăcinare, nu mai e nevoie de încă una! Un al doilea motiv este că România încă nu a ajuns la nivelul de dez­vol­tare al țărilor din Vest. Iar oa­menii caută să trăias­că mai bine și nimeni nu poate fi în­vinovățit pentru asta. Prin „mai bi­ne” înțe­leg asis­ten­ță medicală de ca­li­tate, educație de top, muncă plă­tită în funcție de me­rit… și altele.

– Cu alte cuvinte, patrio­tis­mul atât de clamat de diasporă a rămas doar declarativ?

– Mi-a fost evident că ro­mânii pe care i-am întâlnit în stră­inătate își iubesc țara, nu e nimic de fațadă, ni­mic superficial. Mi s-ar fi părut anor­mal și tragic să nu fi fost așa… În același timp, am simțit re­gre­tul pu­ter­nic și încă viu al româ­ni­lor de a fi fost nevoiți să emi­gre­ze, puși în situația de a o face. E mai mult decât o durere, e o rană pe care la unii am văzut-o, la alții am intuit-o. Cumva, e ase­mănătoare cu atitu­di­nea copi­lului părăsit de mic și care, odată ajuns mare, dă ochii cu ma­ma lui, ca­re ar vrea să-l strângă în brațe. Sigur, se lasă îmbrățișat, dar nu-și poate re­pri­ma întrebarea care-i vine în gând: „Păi, acuma vii? Unde ai fost atunci când eu am avut nevoie de tine?”.

„«Taberele ARC», o inițiativă deșteaptă și de mare succes”

– În ce constă „relația de aca­să” a ro­mânilor din dias­po­ra? Îşi mai vizi­tea­ză părinţii, îşi mai aduc copiii aici, şi-i mai învaţă limba română?

– Din ce mi-au spus, cei mai mulți își învață copiii limba ro­mâ­nă, mănâncă românește acasă, își vor­besc țara de bine. E exce­lent că mai sunt și ajutați în de­mersul acesta al lor și mă gândesc aici la „Taberele ARC”, o inițiativă deșteap­tă, lău­da­bi­lă și de mare succes a De­par­tamentului pentru Românii de Pretu­tin­deni. Aceste tabere au avut loc în vara asta, în mai multe localități ale Româ­niei, și au avut drept scop îmbogățirea cunoștințelor de cultură și civilizație românească ale copiilor din diaspora care au luat parte la aceste tabere. Este, dacă vrei, un ARC ce unește trecutul lor românesc (părinții, bunicii, strămoșii) cu prezentul lor și, cine știe, poate cu viitorul lor.

– În concluzie, care crezi că e viitorul diasporei româneşti? Şi în ce fel am putea să ne fim de folos unii altora: românii din România şi românii din diaspora? Diasporele altor ţări sunt extrem de puternice, membrii lor acţionează ca veritabili ambasadori ai ţărilor de origine.

– După cum spuneam, o dezrădăcinare e de-ajuns, e greu să fie posibilă și de dorit o a doua. Nu mai ai ce să le faci oamenilor care sunt de ani buni în străinătate și s-au integrat, au făcut copii, și-au găsit un loc acolo. Gata, România i-a pierdut! Dar, dacă există o parte bună în toată situația asta, ea este că li s-a întâmplat și altora, la case mai mari. De pildă, acum o sută de ani, din Italia au plecat spre Statele Unite, tot de nevoie, oameni care se numeau Pacino, De Niro, Scorsese, di Caprio, Coppola… Urmașii acestora au ajuns mari, mari de tot. Tot ce putem face este să ne dorim ca urmașii emigranților români de azi să își amintească peste ani de rădăcinile lor românești. Cât despre cum am putea să ne fim unii altora de folos… Păi, cum altfel, decât cu proiecte de anvergură, cu programe viabile, cu o comunicare mai bună? Până la urmă, om găsi noi o modalitate care să ne apropie și să ne reunească. Pentru că identitatea românească trebuie reconstruită. Să nu mai fie vorba despre cei din țară și cei de-afară, ci despre noi. Noi, românii.

– Nu pot să nu te întreb, Mircea: tu te consi­deri un patriot?

– Da, sigur, îmi iubesc țara. Dar lucrul ăsta ar trebui să fie de la sine înțeles pentru oricine, nu? Fireşte că admir și respect țările care au dat lumii cultură sau tehnologie, care au Universități din vremea-n care noi dormeam în bordeie acoperite cu stuf, țări ale căror capitale arată mai bine și sunt mult mai mari decât Bucureștiul. Dar Bucureștiul e al meu, România e a mea. Dragostea de țară este, până la urmă, dragostea față de pământul din care vii și e strâns legată de ce anume ești tu, ca om.

„Mă bucură că în România e pace. Că oamenii se plimbă pe străzi fără teamă”

– Şi cum te simţi în România lui 2023: ce te bucură şi ce îţi creşte speranţele, ce te întristează și ce te sperie?

– Mă bucură că în România e pace. Că oamenii se plimbă pe străzi, noaptea, fără teamă. Că terasele sunt pline cu oameni care râd și vorbesc unii peste alții. Că se mer­ge la concerte și se știu toate ver­surile care se cântă tare, în cor. Că în România încă se mănâncă bine, mâncarea are gust și nu trebuie să fii milionar ca să probezi asta. Spe­ranță… Când văd că românii care au rămas în țară încearcă să facă totuşi ceva, vor să progreseze și nu deznădăjduiesc: asta mă face să cred că încă nu e chiar totul pier­dut. Dar mă întristează că Ro­mânia nu are nici până acum un brand de țară. Avem tot ce ne tre­buie și to­tuși ne lipsește ceva. Ca să fiu mai bine înțeles, vor­beam cu un mare producator de brânze­turi, care-mi zicea că, dacă ar fi spus la târguri că brânza lui vine din Germania, Italia sau Franța, ar fi dat-o cu un preț mai bun. Dar pentru că era din România…Toți su­ferim că Româ­nia nu are un brand de țară puternic și respectat.

– Mircea, nu doar la noi în ța­ră, ci în toată lumea, vremurile sunt nestatornice și pline de ame­nințări. Care e portul tău în furtu­nă? Unde te simți ocrotit? În fa­mi­lie, în munca pe care o faci, în cărțile pe care le scrii? Îmi amin­tesc cu mare plăcere de car­tea ta, „Poveşti cu gust”, pu­bli­cată în 2016, şi de dedicaţia ei: „Fiului meu, când va creşte, să înţeleagă că poveştile şi mânca­rea sunt for­me ale iubirii”.

– Mulțumesc și mă bucur că mi-ai citit cartea! Mai mult, sunt onorat că te-a mișcat într-atât încât ai reținut vorbele mele…    Pro­ba­bil că-mi anticipezi răspunsul, pe care am să-l încep folosindu-ți expresia care mi-a plăcut foarte mult: așa­dar, portul unde mă adăpostesc până trec furtunile, locul de unde-mi iau energia e acolo unde sunt cei care nu mă lasă niciodată la greu, care mi-au oferit mâna și m-au ridicat atunci când eram jos: familia mea.