Satul de la capătul podului

• E seară, e târziu și eu încă mai caut pe „Google Earth” sate cu de­nu­miri ciudate. Zbor (un fel de a spune, fiindcă stau pe scaun, cu lap­topul deschis) peste câmpurile din jurul Bucureștiului, peste lunca Dâm­boviței, mă duc până în zona dealurilor subcarpatice, apoi vin „pe Argeș în jos”, ca în baladă și, cuibărit într-o buclă a marelui râu, găsesc un sat numit Podu Popa Nae. Al meu e! O bijuterie topo­ni­mi­că, pe care voi merge să o descopăr acolo, în realitate, strigând locu­i­torii la poartă, să aflu cum s-a procopsit satul lor cu numele ăsta •

Prin labirintul rutier

Conduc pe A1 (București – Pitești), traficul e lejer, astfel că ajung repede la kilometrul 50, de unde o cotesc la dreapta și înaintez spre răsărit. E o dimineață însorită, una din acele dimineți care te provoacă să pleci de acasă și să umbli prin locuri necunoscute. Trec podul modern, din beton, întins peste apa Argeșului, ajung într-o intersecție, în comuna Potlogi, apoi virez tot la dreapta, până îmi iese în cale, la o răscruce, indicatorul rutier căutat: o săgeată albă pe fond albastru și numele care m-a pus la drum, Podu Popa Nae. Acum, ca să ajung aco­lo, mă îndrept spre apus. Drumul e asfaltat, neted, fără gropi sau fisuri. Coroanele uriașe ale plopilor, vizibile la orizont, mă conving că satul căutat e, pe aici, prin apropiere. Da, îl descopăr, răsărit timid dintre lanuri de porumb, dintre lanuri de grâu, bozii, buruieni înalte și mărăcinișuri. Pe primul stâlp, trei camere de luat vederi, montate de primărie, îmi înregistrează sosirea. Înțeleg că au fost puse aici, din cauza celor care aruncă gunoaie în natură, sunt numeroase satele românești unde au fost montate camere de supraveghere, din interes civic. Merg încet, mă uit într-o parte și în alta. Casele locuite alternează cu cele părăsite, unele scoase la vânzare. Cam așa e peste tot în România, în zonele aflate pe o rază de câteva zeci de kilo­metri față de marile orașe. Tineri care nu mai vor să audă de viața la țară, fiindcă s-au născut la oraș, scot la vânzare gospodăria bunicilor. Este plin in­ter­netul de anunțuri imobiliare despre casele țără­nești scoase la mezat, din Maramureș până la Călărași, din Timiș până la Vaslui.

Atelierele lui nenea Titu

O singură stradă traversează satul, ca apoi să se înfunde în zăvoiul plin de hățișuri, ca o junglă. Din strada asta principală, se desprinde câte o străduță îngustă, cât să o parcurgă un autoturism. Spre lunca Argeșului, bitumul se pierde după câteva sute de metri în troscotul uscat de secetă. Ochesc o gos­po­dărie, la strada principală, unde văd un furtun întins prin iarbă, semn că aș putea găsi pe cineva acasă. Da, aici locuiește familia Stancu, veniți din Bucu­rești la Podu Popa Nae, chiar pe la începutul anilor nouăzeci. Au fost, să zic așa, niște pionieri, fiindcă, pe vremea aia, românii de la oraș încă nu îndrăz­neau să se mute la țară, dintr-un motiv simplu: lipseau utilitățile și infrastructura, care abia după aderarea la Uniunea Europeană au fost construite. „Eu m-am născut în cartierul Rahova și acolo am copilărit. Înainte de revoluție, am venit aici de câteva ori, vara, fiindcă mama avea o prietenă din partea locului. Veneam să fac baie în Argeș. După revoluție, s-au schimbat legile, și-au primit sătenii pământuri înapoi, puteai să cumperi teren, și am decis să venim aici, eu și soția, Silvia, să ne apu­căm de agricultură. Ne-am construit o casă, am cumpărat vaci pentru lapte, porci, albine, păsări de curte”.

Silvia Stancu e de loc din Oltenia și, după cum îmi spune, decizia i-ar fi aparținut: „Eu am fost cea care am avut ideea să venim aici, probabil fiindcă mă trag din țărani. Cred că am luat cea mai bună decizie, nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi rămas la București”. Titu Stancu a lucrat într-un institut cu profil militar. Mă conduce într-un atelier, plin cu mii de piese, scule și obiecte, și scoate dintr-un sertar o piesă mică, abia o ține între degete: „Am lu­crat-o la strung cu mâinile mele, era inima ra­che­­telor anti-aeriene”. La Podu Popa Nae, fostul teh­­ni­cian și maistru militar, devenit fermier, s-a apucat de invenții civile. Îmi arată, de pildă, o ma­șină pentru recoltat cartofii. Cu anii, au împuținat numărul animalelor din fermă, dar Titu nu a închis porțile celor două ateliere ale sale. Sunt acolo, ca niște mici universuri tehnice, închise între pereții de beton și cărămidă, aglomerare de piese și scule, de bucăți de materiale metalice, o harababură pen­tru un ins ca mine, venit din afară, o lume familiară lui Titu, maistrul care a lucrat piese pentru rachete.

Grădina Ioanei

Peste drum de casa Stancu, o întâlnesc pe Ioana Popescu. A lucrat și ea în București, venind din sa­tul Căscioarele, iar de aici, din Podu Popa Nae, e soțul ei. S-au retras la țară, acum 15 ani: „Am lu­crat la APACA, la confecții textile. Am dat de Petre Roman. Când am ieșit la pensie, aici nu mai locuia nimeni, socrii mei muriseră și a trebuit să venim la casa părintească. Era o gospodărie care se pusti­ise. Am refăcut casa veche, am modernizat-o, creș­tem porci, păsări și am o grădină cu zarzavaturi”. Intru în ograda mare, în­tinsă spre lunca Arge­șului, și privesc rân­du­rile de roșii, de ardei, varză, vinete, drepte ca trase cu rigla: „E fru­mos la Podu Popa Nae, sincer nu aș mai sta la oraș, la oraș trebuie să stau cu banii în buzu­nar tot timpul. Vara nu cumpăr nimic, absolut nimic, iarna mai cum­păr fructe pe care nu le am”. O mare problemă au locuitorii satului: lipsa unei rețele de apă potabilă. Apa o scot din fântâni sau din puțuri. Cu toate acestea, despre primar (satul aparține de comuna Găiseni, jud. Giurgiu), Ioana vorbește de bine: „Eu îl apreciez. O problemă dacă ai, mergi la dân­sul, te ascultă, dacă poa­te, o rezolvă, dacă nu, te trimite unde tre­buie”. Cât stăm de vor­bă, se apropie două vecine ale Ioanei. Una dintre ele, Stan Alexandra, nu a părăsit satul nici­odată, ca să locuiască în altă parte. A muncit la C.A.P. și a crescut cinci copii: „Aici trăim, și cu bune, și cu rele. Un lucru bun este că suntem încă să­nătoși și putem munci. Un lucru rău este că par­lamentarii noștri nu se gândesc și la noi. După 21 de ani de muncă la colectiv, primesc o pensie de numai 1.000 de lei”. Cealaltă vecină, Liliana Gher­ghina, a lucrat ca femeie de serviciu la gră­di­nița din Potlogi, timp de 35 de ani. Mult timp, a par­curs pe jos distanța de 16 km, dus – întors, indiferent de starea vremii. Pleca din satul ei pe bez­nă, cu noaptea în cap, prin ger sau vânt, să aprindă focul în sobele de teracotă ale grădiniței. Când veneau copiii și educatoarele, sălile erau deja calde, primitoare. Apoi Liliana se întorcea, acasă, peste câmp, să facă treburi în gospodăria ei. Băr­batul i-a murit de curând, iar ea a făcut un AVC. Pen­sie acordată de statul român: 1.000 de lei. Oare nu mai degrabă tanti Liliana ar fi meritat o pensie specială, fiindcă timp de treizeci de ani, a făcut focul în grădinița din Potlogi?

Podul spre viitor

Și totuși, de ce Podu Popa Nae? Sătenii știu si­gur că a fost aici, peste Argeș, un pod din lemn, luat apoi de ape și, în urmă, a mai rămas multă vreme, ițit un pic deasupra valurilor, unul dintre piloni. În final, a dispărut și acest unic martor al podului de odinioară. Ei mai știu că a venit și s-a așezat aici un popă, numit Nae, iar în jurul popii, niște păstori, dar ordinea acestor evenimente este învăluită în negura uită­rii. Poate popa Nae a ve­nit primul și apoi păsto­rii, iar apoi a fost con­stru­it podul. Sau poate păstorii au făcut la în­ce­put o târlă și au chemat un popă. Cine mai știe? Apă multă a curs pe Argeș și, estimp, popa Nae s-a dus la ceruri, păstorii au pornit pe dru­mul transhumanței eter­ne, iar podul, cum am spus, a fost distrus de o viitură. A rămas, din ace­le timpuri, un nu­me de sat, Podu Popa Nae și, firește, satul ca atare, ghemuit într-o bu­clă a Argeșului. Are as­falt, electricitate și trei ca­me­re de supraveghere. Po­dul de lemn a căzut, să­tenii de aici speră că po­dul spre viitor e solid.