Grigore

Grigore e numele unui cățel găsit de fetița prietenei noas­tre sub acoperi­șul unui garaj vechi. Era mic, slab, obosit și cu blănița năpârlită. După adopție, vrând să-i dea un nume, l-a strigat Pif, Rex, Adolf, Arct, Azorică, Lizică, dar el n-a răspuns decât la Grigore, și așa i-a rămas nu­mele. La câ­teva zile după adopție, Gri­gore s-a înviorat. Și-a refăcut blănița și a devenit stă­pânul unei curți de invidiat. Își apăra proprietatea doar lătrând pu­ternic, pentru că în toată viața lui de câine fidel nu a mușcat pe nimeni. A devenit prie­tenul întregii familii, și mai ales al copiilor, pe care voia să-i facă fericiți, pentru că îl sal­vaseră. Era așa de amuzant să-l vezi cum “juca perinița” și scotea și niște sunete asemă­nătoare cu melodia.

Între timp, copiii au crescut, și azi, când prie­tena noastră le scrie în străinătate, unde au ple­cat la studii superioare, îi arată lui Grigore pozele lor, iar el stă alături, “citind” fiecare cuvânt din scrisori. La sfârșit, “mama bună“ îi ia lăbuța și i-o introduce în călimara cu cer­neală. El știe gestul ce urmează, așa că imediat își aplică foarte mulțumit “iscălitura” în finalul epis­tolei. Dar cea mai impresionantă faptă a lui Grigore a fost acum câțiva ani, iarna, când bolnavă fiind, prietena noastră zăcea în pat și nu putea să se ridice. Curentul a deschis ușa camerei și gerul pătrundea năvalnic. Ea îl striga cu puteri slăbite pe soțul ei, dar copleșit de treburi și aflat în celălalt capăt al casei, el nu o auzea. Grigore și-a dat seama că erau strigăte de disperare, s-a dus la ușa unde era “tata bun” și a început să latre fără întrerupere. Crezând că era cineva la poartă, stăpânul a pornit într-acolo, dar Grigore l-a apucat hotărât de pulpana hainei, du­cându-l unde era nevoie de el. Prietenul din curte se dovedise “semper fidelis”.

La vizita noastră din acest an, Grigore a fost mai afectuos ca niciodată: ne-a primit cu scâncete alintate, a stat mereu lângă noi la masa din curte, ne-a însoțit în grădina cu flori, iar la plecare, s-a așezat în fața mașinii, și niciun gest, chiar mai brutal, nu l-a clintit de acolo. Prietena noastră l-a scuzat, că e bătrân și surd. O fi! Dar orb sigur nu e! Eu cred că la mijloc e altceva. Simte și el bătrânețea și vrea să fie înconjurat de cât mai mulți prieteni. O suferință împărțită i se pare mai ușor de suportat. O, biete animale, ce sensibile, înțelepte, atașate și pilduitoare puteți fi!

ELENA – Iași