Maria Casandra Hauși (“Ambasadoarea doinei românești”): “Când oi găta cu lumea asta, să-mi horești horile mele”

Evocare Nicolae Pițiș

“Drumurile de toamnă sunt minunate și rodnice”

– A trecut ceva vreme de când ați fost oaspete în paginile revistei noastre. Ce mai faceți? Pe ce cărări de toamnă v-ați preumblat?

– Ce mai fac? Nu mă plâng deloc, în ultima vre­me am avut concerte, evenimente, recitaluri, n-am avut timp de hodină, sunt încântată și plină de bu­cu­rie pentru că am întâlnit oameni extraordinari, fie că vorbesc de muzicieni, fie de public. De când am luat Trofeul, respectiv în 2009, sunt invitata Fes­ti­valului Maria Tănase, cel mai vechi festival de fol­clor din țară, care este intercalat cu Festivalul Ioa­na Radu, ambele fiind organizate de către Cen­trul de Creație Dolj. Apoi sunt implicată, așa cum mi-am și dorit, în mai multe proiecte muzicale na­țio­­nale și internaționale, alături de Ansamblul Tran­­­silvania. Am fost și în Germania, la Osna­bruck, la un festival de jazz, cu proiectul Roots Revival, al muzicianului iranian Mehdi Ami­nian. Doamne, mi-a mers la inimă oră­șelul acela, cu oameni ve­­­seli, amabili. Se sim­țea peste tot un entu­zi­asm pri­­mitor, pri­me­ni­tor… Muzicieni, oa­meni iubi­tori de muzică, clopote vechi, păsări, ale căror triluri te hră­­neau, te îmbo­gă­țeau, toate alcătuiau un decor minunat. De câteva zile, m-am întors dintr-un mini­tur­neu de la Brașov – JazzUp Peak, unde am sus­­ținut proiectul muzi­cal NOD (New Old Doina/ Neam Ori­gini Doi­nă) dimpre­ună cu Sorin Roma­nes­cu, o persona­lita­te muzicală puter­nică, un om minunat.

– Drumuri de toamnă, cu cân­tece. Ce poate fi mai frumos?

– Drumurile de toamnă sunt minunate și rodnice mereu. Am ajuns și la Găești, la Festi­va­lul Gheor­ghe ZAMFIR, cu proiec­tul Pin­tea Hai­ducu, re­gizor Iuliana Dragoș, muzi­ca, core­gra­fia și întrea­ga concepție artis­tică fiind in­spi­ra­te din fil­mul Pin­tea Viteazu, în care magistral și nemu­ri­tor cânta Ni­colae Pi­țiș, moșu meu, strămoșu nostru. De aco­lo, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu susține­rea alor mei, a soțului meu și a prun­cuțului, am re­u­­șit să împlinim cele de trebuință și să mergem la Cluj, impli­cată fiind trup și suflet într-un alt binecu­vântat proiect muzical numit Moiro­­logue al Andreei Vlă­duț și al Chris­tei Wall, in­vi­tată fiind și Zamfira Mu­re­șan. Acest pro­iect propune o abordare per­for­ma­tivă a ritua­lu­lui de bocet, îmbinând sunete electro­ni­ce ex­pe­­ri­mentale cu lamentații și doi­ne-hori din Mara­mu­reș. Ritualul bo­cetului este plasat într-un ca­dru con­tem­poran și se ac­cen­tuează im­por­tan­ța spațiilor comune de expri­mare a durerii.

“Tu te-ai dus de-a roata. Ca Soarele pe cer”

– Ați pomenit de marele rapsod Nicolae Pițiș, prieten apropiat de revista noastră, care l-a invitat la un concert de Crăciun, pe scena Tea­tru­lui Na­țional din Bucu­rești, unde a fost aplaudat mi­nute în șir, cu sala în pi­cioa­re. Un cântăreț uriaș. I-ați fost ucenică norocoasă într-ale cânta­tu­lui. V-aș ruga să-i faceți o evocare.

– Mi-am propus să nu horesc ho­rile bunului Pițiș, până când dum­nea­­­lui le putea drăgăli… amu, dum­nealui o plecat spre alte plaiuri eter­ne, unde cu toții nădăjduim să ajun­gem… “Cine nu-i mâncat de jele nu-mi horea horile mele”, cânta dum­­­­nealui. Eu am respectat dintot­dea­una acestea toate, ad li­te­ram. Acum, cu mare sfială și dor cât poate cuprinde sufletul, le horesc și eu… De curând, am avut ver­ni­sajul “Colecției Nicolae Pițiș”– la Muzeul Satului din Baia Mare, la Casa Lăpuș. I-am avut parteneri pe cei de la muzeu, eve­nimentului i-am dat numele “Viu Grai” și a cuprins o Sfântă slujbă de pomenire a marelui dispărut, chiar la bi­se­ricuța maramu­re­șea­nă de acolo. Tot acolo a avut loc și o expoziție foto­gra­fică a soțului meu, Nicolae Rafael Stoian, cu fotografii care însumează 15 ani de bucurie trăită alături de Nicolae Pițiș. Apoi a ur­mat un recital in memoriam. Au grăit oameni care cu adevărat l-au cu­noscut pe Nicolae Pițiș și-au în­țe­­les ce mare rol a avut el în promovarea muzicii au­ten­tice din zona Lăpușului – scriitorul Gheorghe Pârja, artistul Ioan Pop (liderul fabulosului Grup Iza), profesorul etno­log Pamfil Bilțiu. Am evocat cu această ocazie, toți moșii, toți horitorii, toți rapsozii mari ai Maramu­re­șului: Anuța Tite, Victoria Darvai, Lucreția Hort, Gheorghe Cioată, Nicolae Sabău, Fra­ții Petreuș, Viorel Costin, Dumitru Fărcaș, dar i-am pomenit și pe artistul Mihai Olos, pe poetul Va­sile Hauși – tatăl meu și pe mulți alții cărora noi le datorăm re­cunoș­tin­ță. Lucrez la o carte cu sfatu­rile și învățăturile într-ale cânta­tului primite de la badea Mniculai Pițiș. Nu vreau să deznădăjduiesc că “nu e gata încă”, ci să privesc cu înțelepciune acestea toate. Fiindcă ele necesită te­na­citate, răbdare, și astfel își cer vre­mea lor. Fiind înscrisă la master, la etnologie, am avut de predat lucrări pes­te lucrări. Va veni și vremea finali­ză­rii cărții de amintiri cu bunul Pițiș. Nu e zi să nu mă gândesc la dumnealui.

– Cum l-ați cunoscut, cum a fost prima în­tâl­nire cu el? Era un om hâ­tru, pus pe glume, greu de răbdat, că spunea întotdeauna direct și aproa­pe col­țuros ce credea, dar păstra, în ace­lași timp, o me­lancolie a omului trăi­tor într-o singură­ta­te voită…

– A fost fabulos pentru mine mo­mentul în care l-am întâlnit. Când eram mică, am văzut filmul “Pin­tea Viteazu”. Acolo am auzit o voce pă­trun­­ză­toare, zguduitoare, ce te trezea din amorțeală, ce te ducea într-o lume fără timp, într-un spațiu în care Lumina este Stăpână. Mi-a rămas toată viața în ochii inimii mele. Pe film nu apare nicăieri nu­me­le celor care au îmbogățit coloana sonoră. Poate asta a fost și una din taine, pentru că, deși eram atâta de aproape de el (Baia Mare, unde m-am născut, e la câțiva kilometri de Lăpușul unde a locuit dânsul), ne-am cunoscut târziu. Au trecut pes­te 20 de ani, până să ajung să aflu nu­mele dum­nea­lui… Mniculai Pițiș. A trebuit să ajung mai întâi până în Ame­rica, în anul II de facultate, și de-abia apoi să fiu pregătită să îl întâl­nesc. Îmi amintesc că bunu Pițiș a în­țeles bine dru­mul meu, spunând ade­sea: “O trăbuit să meri până-n Ame­ri­ca, să mă poci întâlni pă mine. Tu te-ai dus de-a roata. Ca Soarele pe cer”. Un pri­e­ten și coleg de-al fra­te­lui meu, sculp­to­rul Viorel Marton din Lăpuș, mi-a spus că ur­mează Festi­va­lul Horilor în grumaz, în Târ­gu Lă­puș, și că Nicolae Pițiș si­gur va fi in­vi­tat. Așa a și fost! M-am înscris și eu la Festival. A urmat o emoție de ne­des­cris. Am cântat de-a lungul anilor în multe ocazii, imaginați-vă că am făcut Liceul de artă, au fost audiții, exame­ne grele, admitere, cas­tin­guri, apoi în cadrul Acade­miei de Muzică, am cântat lied și ora­to­riu, am făcut regie de operă, canto clasic… am avut spec­ta­cole, concerte, recitaluri, până în America și îna­poi… Cu toate acestea, sim­țeam în ziua în care ur­ma să-l întâlnesc pe bunu Pi­țiș, că sunt în fața celui mai grozav examen al vieții mele, că trăiesc un moment unic, că urmează ca viața mea să se schim­be, ca și cum aș întâlni o mare dragoste. Urma să ascult în direct “vocea aia din filmul Pin­tea”! Voce la care mă gândisem ani de-a rândul! M-am simțit ca și cum aș urca muntele cel înalt, cu vârful cuprins în nori, ca și cum aș intra în mina de aur a ținutului Maramureș, ca și cum l-aș întâlni pe “moșu” cel din poveste, din basme, care iată că era real, chiar exis­ta, trăia, viețuia, respira și încă horea, zicea pe glasul inimii lui!

“Tu, fată, horește din trăirile tale, din durere și din dragoste!”

– Văd din descrierea pe care o faceți că i-ați făurit o adevărată aură de legendă acestui mare artist maramureșean…

– Da, așa este, așa mi l-am imaginat până să-l cu­nosc și, după ce l-am cunoscut, pot zice că nu m-am înșelat în intuiția pe care am avut-o atunci, la început, când doar i-am ascultat cântecul. Am a­juns acolo… m-am înscris și eu la acel festival. Am fost sfătuită să nu cânt mult și să îmi aleg o hore scurtă care trebuia cântată fără acompa­nia­ment… Dar eu trebuia să atrag aten­ția să mă accep­te și să mă iu­beas­că pu­blicul din Târgu Lăpuș. Pen­tru mine cân­tam și pentru ei, nu pentru juriu, sub nicio for­mă! Așa că am ales Balada lui Pintea, în­vă­țată din cu­le­gerea de folclor a etnomuzicologului Gheor­ghe Gh. Pop. Se opreau oamenii în loc să mă asculte, și pentru mine asta a fost deja cea mai mare încu­nu­nare. Nu mai aveam nevoie de nicio diplo­mă. Am coborât de pe scenă și în scurt timp, s-a anunțat că vin “greii locului”. Eu îi priveam ca pe niște sfinți, erau bătrâne și moși care horeau și care erau recunoscuți ca fiind printre cei mai în vârstă hori­tori pricepuți ai locului! Am auzit mulți în seara ace­ea. Și, din­tr-oda­tă, am auzit ce îmi doream să aud dintot­dea­u­na pe viu, o început să horească Ni­colae Pițiș! Vorba dumnealui: “poate mi-ți râde”, dar când și-o arun­cat vocea ca o să­gea­tă, o ajuns cu ea până peste Muntele Șatra Pintii, o făcut un ocol și apoi numai după aceea o înturnat spre cel ce o avut urechi de auzit. S-o pornit un vânt circular, un vârtej, de-o și desprins pancarta electorală portoca­lie ce “patrona” deasupra scenei. No, ăla o fo Pițiș! Am început să plâng și să râd în același timp, bine­cu­vântând și aducând slavă Bunului Atotputer­ni­cu­lui Tatălui Nostru, că mi-o îngăduit să trăiesc astfel de clipe înălțătoare, revelatoare, hrănitoare pentru întreaga mea viață. A coborât de pe scenă și m-am dus direct spre dumnealui… I-am spus că îl urmă­resc de-o viață și că doresc să îi horesc, să îi cânt ho­rile pe care le-am învățat singură de prin culegeri vechi, dar îmi doream să înțeleg și cum vede dum­nea­lui vocea mea… Mi-a zis: “Tu, fată, horește din trăi­rile tale, din durere și din dragoste!”. L-am ru­gat să mă primească la dumnealui acasă și să mă învețe ce a ști și a putea dumnealui… M-a pri­mit și de-aici povestea își urmează cursul ei… Ca în orice în viața asta, trebuie să crezi, iar eu am ales să îl cred în toate! Și voiam să nu se piardă nimic din el. Îi absorbeam fiecare privire a dumnealui, fie­care gest, fiecare suspin, oftat, scrâșnit al din­ți­lor, fiecare vor­bă ori stare transmisă și spusă doar printr-un sin­gur sunet. Îl ajutam la strânsul fâ­nu­lui și mi-a spus: “În­va­ță, fată, învață, că pă când îi învăța, p-atunci îi și găta”. Avea o înțe­lep­ciune măsurată în fiecare vorbă.

“Tainele nu le poți fura”

– Sunteți absolventă de conservator, ce ați des­­coperit nou, în ceea ce privește tehnica mu­zicală, ascultându-l pe Badea Mniculaie, un om fără studii de specialitate? Ce-ați învățat de la el?

– Mă “certam” cu un coleg de scenă de cu­rând, în ceea ce privește vorba “Meseria se fu­ră.” Și i-am spus că nu sunt deloc de acord cu această vorbă, mai ales în ARTĂ. De ce să furi? Eu, la moșu Pițiș și în ori­ce am cerut, am așteptat cu răbdare și iar cu răbdare, ca să ajung la me­ri­te. Vorba tatălui meu, dintr-o poe­zie ce îi aparține: “Răbdarea și-a răb­dat iubind”. Fiind­­­că acestea sunt taine, iar tainele nu le poți fura, fiind­că nu vei avea parte de ele! Ori va urma o zdravănă pe­deap­să, ori ți se vor lua îna­poi, ori se vor întoarce împotriva ta, ori, pur și simplu, “nu ți-or tihni, nu ți-a hi hia de ele, nu ți-or folosi la nimic”. În artă, în dra­goste ca și în viață, adevă­rul trebuie revelat… ce bi­ne­­gră­i­tor zice Petre Țuțea despre aces­tea toate. Vorba bu­nului Pițiș: “Ai sau nu ai jeburi de aieste lu­cruri!” Cu alte cu­vin­te, îți este sau nu dat să le pri­cepi. De­geaba vrei să le “furi”, în momentul acela ele te vor părăsi și înapoi nu le vei primi niciodată. Bunu Pițiș se des­chidea înspre unele în­vățăminte doar în anu­mite momen­te… pe care eu în timp le-am legat și le-am dat for­mă. Zicea dânsul așa: “Când eram prunc, au­zeam câte o hore… o ziceam în gând tătă noap­tea… pă dimineață o ști­em… dar io îi dădeam for­ma me… Așe cum vrei să faci o fereastă… Îi iei for­ma, apoi o faci!”. Tre­ceau zilele dumnealui în muncă și rugăciuni și în doruri multe pe care le vărsa în cântece. “D-aceie îmi ești tu dra­gă, fată, zicea adesea bunul Pițiș, că io și ce arunc de goz (gunoi), tu meri, îl iei di pă jos și-l cerce­tezi”. Vor­be­le lui mi-au amintit de unul din sfaturile mamei mele, de când eram mică: “Să fii totdeauna fata moșului, nu fata babii!”.                                           

La început stăteam cu hârtia după mine, cu sti­loul și cu reportofonul… fiindcă așa te învață școa­la… Dar de la o vreme, nu mai a­veam nevoie de aceste ustensile ale scrisului, fiindcă tot ce auzeam am înmagazinat în memorie, în memo­ria afectivă, și odată asimilate în acest fel, învățăturile nu mai au cum să se piardă! Această abilitate de memorare am învățat-o de acasă, lân­gă tatăl meu, care își cunoștea și recita din memorie cele peste 500 de poezii scrise de-a lungul vieții sale. El spunea că memoria este ca un mușchi care trebuie mereu antre­nat. No, ăsta-i adevăratul viu grai de care am avut parte în casă, “averea” mea… imaterială și inestimabilă.

Îmi vine în minte acum o “amintire-oglindă”. Așa le numesc eu pe acestea, în care îți poți vedea de mic soiul, sămânța, crezământul. Era o iarnă mare, întinsă și frumoasă, ne jucam cu copiii afară, pe stradă, și cu fratele meu mai mare… S-a întâm­plat să rămân la un moment dat singură, s-a apro­piat de mine o bătrână. M-a pus să aleg dintre cele două sănii pe care le aveam. Care să îmi rămână mie și pe care “va trebui” să mi-o “confiște”. Una era mică-mică și veche, ușor ruginită, dar tare drăguță, o primisem în dar de la bunicul meu, Va­sile Hauși. Cealaltă era mare, “achiziție nouă” de la magazinul “Maramureșu”. Sanie cu “tălpi lucioa­se, vârfuri din metal întoarse, pod de scân­durele” tare “dichisită și dotată”, avea și spătar vopsit în culoarea roșie, lucitoare. Mi-a fost greu să decid pe care să “mi-o ia”. Răutatea și nedreptatea acelei bă­trâne nu le discutăm aici. Cu trecerea timpului, am iertat-o. În cele din urmă, am decis, m-am așe­zat pe cea mică și i-am spus cu lacrimi mari, mărgele, că poate să mi-o ia pe cea mare și nouă. Iar asta, doar pentru că promisesem bunicului meu că voi avea grijă de sănioara de la el. Povestea se con­ti­nuă, părinții, auzind ulterior cele petrecute, au mers să o caute pe această doamnă în vârstă, care pe ne­drept s-a “judecat” cu mine, confiscându-mi sa­nia. Nu au mai găsit-o niciodată. A rămas o enig­mă… Cine era bătrâna, de ce să facă asta, cu ce scop, unde putea să locuiască?… În schimb, mie această amintire mi-a spus despre mine cât de mult țin la cuvântul dat, la promisiune, la făgăduință…

“Cântatul cu noduri este lumină în inimă”

– Cântatul cu gloduri, așa cum îl horea Pițiș, părea de pe altă lume. Încremeneai ascultându-l. Ce ne puteți spune despre el?

– Eu nu am horit horile bunului Pițiș, cât a putut dumnealui să le zică, așa mi-am propus și promis. Asta, și pentru faptul că îmi era atâta de drag și sete să îi ascult vocea, să ascult maniera în care înturna horea și din nou, și din nou să îl tot reascult. “Cân­tatul cu noduri”, hoarea în grumaz, “hoarea lungă” nu este floare la ureche – este Lumină în inimă. Nu e ușor deloc pentru interpret, dar această manieră de a interpreta are marele dar de a cuprinde și transmite o multitudine de stări și de sentimente. Și tot mai învățam ceva de la dumnealui, și tot mi se desco­pe­reau alte și alte taine… Asta, și pentru că hoarea, deși avea aceleași vorbe, ele își schimbau sensul în func­ție de contextul în care dumnealui le zicea… Asta era și este una dintre minunile și tai­ne­le hori­tului. Cu vremea, ușor, ușor, când glasul bu­nului Pi­țiș obosea, când și-l simțea mai “amor­țât” ori se regă­sea mai “rugușit”, mă îndemna să pre­iau “con­du­ce­rea horii”, să continuăm împreună zicerea, s-o gă­tăm de zis. Astfel, atâta de firesc am ajuns să îi ho­resc horile, precum m-a pus să îi pro­mit, într-o înre­gistrare audio din iarna anului 2008. “Când io oi găta cu lumea asta,/ Să-mi horești horile mele/ Doa­ră nu mni-i lăsa cu ele/ Că io d-acolo te-oi auzi/ Numa n-oi putea hori!”. Atunci am simțit că horile lui s-au așezat pe brațele mele ca niște păsări fan­tas­tice, flori-hori, fru­moase și veș­nice, venite toc­mai de la moși-stră­moși. Le-am spus “Bine ați ve­nit, nu știu de voi fi eu cea mai potrivită, dar pro­mit să am grijă de voi, atât cât îmi va sta în putință mă leg de zborul vostru, mă în­vo­iesc să vă redau”. De bunu Pițiș m-a le­gat o prie­te­nie aparte. Gesturi, hori, tresăriri ale inimii, cotă­tură fără pic de ură, vorbe, pur­tare, călcare a pa­sului, a sunetului, fiecare zicere a tă­ce­rii, fie­care tăcere a unei ziceri am dorit nu să le am, nu să le copiez de la dumnealui, ci mai în­tâi de toate să le înțeleg pe deplin și pe de-a-ntregul!

– Ați izbutit să transformați moștenirea lui Nicolae Pițiș în aur curat. Toamna asta veți fi am­ba­sadoarea Doinei Românești la Gua­da­­la­jara, în Mexic, dvs. fiind și res­ponsabilă cu înscrierea și păstrarea DOINEI în patri­moniul UNESCO.

– Sunt tare bucuroasă de aceas­tă invitație la Târgul Internațional din Mexic. N-aș fi ajuns pe lis­ta dumnealor dacă n-aș fi muncit enorm pen­tru men­ținerea vie a tradiției orale și dacă n-aș fi cer­ce­tat îndeaproape și cules cântecele arhaice ale ma­relui rapsod, declarat “Tezaur Viu”, Nico­lae Pițiș, că­ruia îi sunt pe veci re­cu­noscătoare. Ho­rile lui ba­dea Mniculai Pițiș vor ajunge acolo, ca purtă­toa­re ale unui mesaj de căutare a ade­vă­rului și de ex­pri­ma­re sinceră a celor mai au­ten­tice stări și senti­men­te pe care oamenii le pot trăi de-a lungul unei vieți.

(Foto credit Nicolae Rafael Stoian)