Enkidu Khaled (performer și creator de teatru): “Războiul e o nebunie curată”

S-a născut la Bagdad, în 1985. A studiat tea­trul în orașul natal la Institutul de Arte Fru­moa­se. În 2008, a trebuit să părăsească Ira­kul, din cauza războiului. S-a stabilit în Belgia, pen­tru ca mai apoi să studieze la Institutul Internațional de Teatru DasArts din Amsterdam. În timpul stu­dii­lor, a creat și dezvoltat Metoda de Lucru, o moda­li­tate originală de a lucra cu actorii, dar și ca mijloc edu­cațional în școli. Spectacolele sale au fost pre­zen­tate în mai multe țări, au primit o serie de pre­mii, fiind invitat, printre altele, chiar și la presti­gio­sul festival de la Edinburgh.

La invitația Asociației 4culture, Enkidu Khaled a fost prezent la Timișoara, la evenimentul “Cele­bra­ting Trouble. Choregraphic Convention”, un pro­­gram dedicat artelor performative și interdisci­pli­nare. Acolo, Enkidu Khaled a ținut un laborator de creație cu tineri artiști și a susținut un perfor­man­ce, prilej cu care ne-a acordat un interviu.

“Nu se poate rezolva nimic cu armele”

– Ai reușit să fugi de războiul din Irak. Dar răz­boiul se extinde și mai mult în lume. Ce senti­men­te ai vizavi de acest lucru?

– Războiul este ceva absolut îngrozitor, o nebu­nie curată, îmi pare teribil de rău că omenirea nu se mai învață minte. Nu se poate rezolva nimic cu ar­mele. Noi trăiam în război și cu toate astea, nicio­da­tă nu am simțit mai mult că trăiesc. Pot să spun că, în mod paradoxal, atunci am trăit viața cel mai intens. Ne bucuram de fiecare zi, ca și cum ar fi fost ultima. Pentru că în fiecare clipă îți putea cădea o bombă pes­te casă, în fiecare zi pu­teai fi ares­tat și ucis de is­la­miști. Noi, artiș­tii, nu eram deloc bine văzuți de extre­miș­tii isla­mici. Fu­­­mam, beam, ne distram, ne durea în cot de legile lor. Acum, de când sunt în Europa, am niște griji de tot râsul. Mă gân­desc că fuma­tul dăunea­ză sănătății. Păi, când eram în Irak, asta era ultima mea gri­jă. Eram bu­cu­ros că sunt în viață și fumam cât mai mult, că poate a doua zi nu o mai apucam.

“Tipul cu războiul”

– Te-a urmărit războiul chiar și după ce ai plecat din Irak?

– Neîncetat! Ba chiar mi se spunea “Ti­pul cu războiul”. Toată lumea voia ca eu să povestesc prin ce am trecut. Toți se aș­tep­­­tau ca și spec­ta­colele mele să fie despre război. Dar eu nu voiam asta. Pentru că scă­pasem cu greu de acolo și voiam să uit. Chiar și în Irak fiind, eu țineam cu dinții de arta mea. Pentru că teatrul era un loc în care încă se mai putea respira. Cu toții ne simțim liberi și putem respira în teatru. Dar, evident, oamenii când aud de unde ești sunt curioși. Și atunci am făcut un performan­ce despre războiul din Irak, cu care am fost la o grămadă de fes­ti­valuri și am avut un mare suc­ces, pentru că asta se aștepta de la mine: să povestesc ex­pe­riența mea cu războiul. Dar nu am vrut să rămân numai în acea zo­nă, ca să povestesc doar despre experiența legată de război. Eu eram un artist tânăr, care voia să facă teatru. Voiam să ies din su­biectul ăsta. Și atunci am ales teme complet di­ferite, ca schimbarea climatică, de exemplu. M-am gândit că asta ne in­­te­resează pe toți. Dar discuțiile de după spec­ta­cole se reîntorceau tot la tema războiului. Așa că mi-am spus că nu pot să mă prefac că războiul din țara mea nu există și că e de da­toria mea să răspund curio­zității oamenilor.

– Povestește-ne despre invenția ta: “metoda de lucru”.

– Am creat-o pentru actori, dar am văzut apoi că avea un mare succes și în școlile unde mă duceam să lucrez. Și mă bucur că poate fi folosită de toată lumea. Se folosește și în școli din Belgia, dar și din Africa de Sud. Poate fi folosită de copii din Româ­nia, din Japonia… Dacă tot a trebuit să fac un per­formance despre Bagdag atunci măcar să folosesc metoda mea de lucru, pentru că asta mă eliberează.

“Hai să vedem cum lucrează mintea noastră”

– În ce constă metoda?

– Îmi analizez mintea. Și îi învăț asta și pe copii. Hai să vedem cum lucrează mintea noastră. Ne vine un gând și încercăm să îl desfacem. Să vedem ce aso­ciații de idei, de sentimente, ce amintiri au ge­ne­rat acel gând. E, de fapt, un joc simplu pentru copii. Dar cum eu sunt de părere că noi, toți, suntem copii, îl pot juca și oamenii mari. Dacă a dispărut copilul din noi este din cauza faptului că societatea ne-a îngrădit în tot felul de norme. Sigur că trebuie să respectăm regulile și să ne purtăm civilizat unii cu alții, dar nici nu trebuie să ucidem pentru tot­dea­una copilul din noi. Este sănătos să închizi ochii și să te uiți în interiorul tău. Prima imagine care îți vi­ne în minte o desenezi, și de acolo faci un întreg construct și o întreagă pictură a gândurilor tale. Nu e nevoie să fii deștept nevoie mare ca să poți ju­ca acest joc, e distractiv, educativ și chiar eliberator. Și acest joc se poa­te juca în mai mulți oameni. Așa am lu­crat și cu artiștii români, în aceste zile, la Timișoara. Fiecare a venit cu câte o imagine și am încercat, ca printr-un fir logic, să unim aceste imagini între ele, ajungând astfel la o poveste co­mu­nă. Este și o modalitate de a con­strui echipe și de a cunoaște omul de lângă tine. Când alegi un cu­vânt, în spatele acelui cuvânt pe care ai ales să îl îm­părtășești cu alții, te as­cunzi tu. Poți cunoaște o per­soa­nă după cuvintele și ima­ginile pe care alege să le împărtă­șeas­că. Toate grupurile cu care am lu­crat s-au “solidificat” ca să spun așa. Fie adulți, fie copii au devenit prieteni și colegi buni. Pentru că s-au dezvăluit în timpul lucrului. Și s-au conectat unii cu alții.

“Timișoara este unul dintre cele mai pașnice locuri din lume”

– Cum te-ai simțit la Timi­șoa­ra?

– Eu sunt un tip foarte deschis și prietenos. Mi s-a spus: “Ai grijă! Nu te duce în anumite cartiere!” Dar eu am fost peste tot. Am întâlnit o grămadă de oameni cu care m-am conectat imediat. Ba într-o sea­­ră, am sfârșit acasă la niște oameni perfect necunos­cuți, care m-au așezat la masă, mi-au dat să mănânc și mi-au dat să beau țuică de țară. A fost foarte fru­mos! De ce să îmi fie frică, dacă sunt atacat pe stra­dă? Stai un pic, eu vin dintr-un război. Dacă mă atacă cineva pe o stradă din Belgia, din România, acel cineva îmi vrea banii, nu viața. N-are decât să îmi ia banii. Față de ce am trăit eu în Irak, chestia asta e o glumă. Iar Timișoara este unul dintre cele mai paș­nice locuri din lume. Dar am fost în Cape Town, unde criminalitatea este uriașă, și tot nu mi-a fost frică să merg noaptea pe străzi. La un moment dat, am fost atacat în Maroc de niște puști care voiau să mă tâl­hă­rească: “Băi, copii, voi știți de unde vin eu? Din Irak! Vreți banii mei? Luați-i. Nu-mi pasă de ei.” Și am început să râd. Mai întâi au fost șocați că râdeam și apoi s-au calmat și m-au lăsat în pace. În Irak, însă, poți fi ucis fără niciun motiv. Am mulți prieteni care au murit așa. De asta am și plecat. Pentru că eu nu mi-aș fi părăsit țara. Mi se părea că am un scop acolo ca artist. Dar m-am simțit responsabil pentru cei cu care lucram. Eu îi chemam la teatru să crea­dă în visul meu, să facem împreună specta­co­le, dar nu erai în siguranță nici la tine în casă, darămite pe străzi sau la teatru, într-un regim politic care consideră artiștii ca fiind duș­mani. Eu nu puteam să îmi asum riscul să îi scot pe colegii mei din casă, pentru că nu știam dacă nu vor fi săltați de pe stradă și uciși. M-am gândit: “Ce e mai important: teatrul sau viața?”. Viața, evident. De aceea am plecat: pentru că viața e prețioasă. Via­ța și liber­ta­tea, desigur.

– Cât de periculos era pe atunci să fii artist în Irak?

– Era extraordinar de periculos. Mai ales că noi eram tineri și nu aveam nicio limită. Dacă m-ai pu­ne să fac acum acele spectacole de-a dreptul si­nu­cigașe, nu cred că aș mai fi capabil. Nu aș mai avea acel curaj nebun. M-aș gândi că am o iubită (ro­mân­că, de altfel) și că urmează să am un copil. Nu m-aș mai arunca cu capul înainte, ca atunci. Îți dai seama că noi spuneam că liderii noștri religioși sunt cei care distrug țara, pentru că educă populația pentru ură, și nu pentru dragoste, pentru război, și nu pentru pace. Eu, de fapt, m-am născut în război, în războiul dintre Iran și Irak, apoi a mai fost un răz­boi, în anii 90. Tata s-a dus la război. Dar erau răz­­boaie purtate de armate. Acum, războiul se duce pe străzi, în casele oamenilor. Nu mai ești în sigu­ran­ță nicăieri. Războiul de azi este o nebunie cura­tă! Dar cel puțin în țara mea, eu sunt încrezător că, în timp, lucrurile se vor schimba. Acum câțiva ani au ieșit în stradă mii de tineri, strigând că vor libertate și egalitate, strigând pentru dreptul femeilor la edu­ca­ție. Autoritățile au reușit să îi aducă la tăcere, dar acei adolescenți vor crește și își vor educa copiii în spi­ritul libertății și al păcii. Dar poate că sunt eu prea optimist.