De cum m-am trezit și de cum am coborât pe podea din patul înalt de lemn, ajutându-mă de scăunelul pus de cu seară la îndemână, am știut că ziua aceea nu va fi ca celelalte de până atunci. Toate cele ale dimineții s-au înșirat după buna rânduială cu care eram deja obișnuită. N-am comentat deloc când apa cu care m-am spălat era prea rece, nu m-am strâmbat atunci când am descoperit în laptele călduț niște spumă pe care nu puteam s-o înghit. N-am zis nimic nici măcar atunci când, peste hainele cu care eram îmbrăcată de obicei, Buna mi-a încheiat și un lecruț din diftină moale „ca să nu mă tragă frigul și corentul de pe vale”.
N-aș putea spune acum, pentru că au trecut de atunci câteva zeci de ani, n-aș putea spune ce alte semne am avut că în ziua aceea se va întâmpla ceva deosebit. Îmi amintesc însă că m-am pus pe așteptare răbdurie, cam nepotrivită pentru cei doar câțiva ani pe care-i aveam, mai puțini decât degetele de la o singură mână. Și-am așteptat, mai întâi așezată pe treapta cea mai înaltă a scărilor, de unde puteam să văd bine poarta și, dincolo de ea, cărarea spre pădure. Apoi, când soarele a trecut de dealul cu stejari și a ajuns în curtea noastră, m-am așezat pe capra de tăiat lemne, care-și avea locul ei lângă șură. Așteptarea nelămurită pe care o simțeam nu se împlinea însă în nimic. Nimeni nu trecea pe uliță, nimeni nu se auzea vorbind, nimeni nu se vedea de unde ședeam eu călărind capra, nici măcar o mâță nu se arăta de prin cotloane, părea cumva că și aerul era așa de subțire, că nu-mi ajungea și mă făcea să oftez ca bătrânii, din când în când, fără să vreau. Trăiam pentru întâia oară o stare ciudată, în care tare mi-ar fi plăcut să fie cineva lângă mine. Dar… nu era.
Și-atunci mi-a venit, nu știu de unde, gândul cel bun. M-am ridicat și am coborât pe ulița pustie, până acolo unde creștea un copac mare, care părea paznicul bun al locului. În umbra lui răcoroasă, dacă dădeai la o parte smocurile de iarbă și scurmai un pic lângă rădăcină, găseai un lut moale, galben-suriu, lipicios, din care foarte ușor puteai să întocmești tot felul de jucărele și figurine. Nu era prima oară când alegeam să mă joc în acel loc. Știam de la baba Marișca Tepșibe, pe care o chema Buna o dată în an, vara, să o ajute, că lutul acela e „gras și oltoan”, adică numai bun de lipit „ceriul” cuptoarelor de pâine, pentru că se lucra ușor cu el. Fără alte vorbe, în dimineața aceea, când așteptam și nu știam ce aștept și când nici măcar nu știam că starea pe care o trăiam se numește așteptare în singurătate, din lutul moale mi-am întocmit o jucărie, un fel de păpușă nu prea mare, cât să o pot purta în buzunar. Am simțit, dintr-odată, ca și cum mi s-ar fi luat un văl de pe ochi și m-aș fi luminat, am simțit și am știut că nu mai sunt singură. Cu păpușa de lut vorbeam, cu ea mă înțelegeam, cu ea puneam la cale expediții, ca să pândesc furnicile din furnicarul cel mare. Și așa, fără să-mi dau seama, starea aceea nelămurită de singurătate și așteptare a dispărut pentru o vreme, cel puțin până când mi-am uitat păpușa afară, pe laiță, unde ploaia a transformat-o într-o grămăjoară de lut.
Bulgărele de zăpadă nearuncat
Au trecut anii și, într-o zi de iarnă, am simțit iar starea aceea nelămurită de așteptare. Eram între oameni, și totuși m-am simțit tare singură. Noii mei colegi de liceu se jucau în zăpadă. Ningea ca în povești, parcul școlii părea o catedrală albă, din cauza crengilor încărcate de omăt care alcătuiau un maiestuos acoperiș diafan. Era atâta splendoare albă în jurul meu, încât aproape că mi-era frică să nu dispară cumva, dacă aș fi făcut vreun gest nepotrivit. Stângăcia cu care m-am apropiat de cei care se jucau a trecut neobservată. Nimeni nu m-a chemat și pe mine la joacă, parcă nimeni nu m-a văzut, parcă nici nu aș fi fost acolo, și nici eu nu am avut curajul să mă alătur veseliei lor zgomotoase. Bulgărele de zăpadă pe care l-am făcut mi s-a topit, nearuncat, în mână.
De data aceea nu mi-am mai făcut nicio păpușă de lut, deși eram la un liceu de arte, unde aveam toate materialele de care aș fi avut nevoie. În schimb, mi-am găsit alinarea, puterea și rezistența citind. Sute, mii de pagini săptămânal, care m-au ajutat să evadez și să nu bag de seamă că, deși tânjeam, îmi doream enorm să scap de starea aceea, nu făceam decât să măresc golul din jurul meu. M-am îndepărtat și mai mult de veselia zglobie cu care colegii mei întâmpinau zilele, iar singurătatea mi-a devenit tot mai mult aliat în bucuria cititului.
În umbra rugăciunii
Când m-am îndrăgostit, am crezut că nu voi mai simți niciodată, dar niciodată starea aceea despre care știam deja, învățasem de-a lungul anilor că se numește singurătate. Dar nu întotdeauna cărările vieții sunt drepte. Câteodată, îți poți răcori arșița călcând pe pietrele albe, răcoroase, cu care drumul îți este pavat. Alteori, îți afunzi picioarele în nisipuri mișcătoare, semne clare ale destrămării. Fericirea și nefericirea stau pe același taler al singurătății care îi este dată omului de la începutul lumii ca zestre de purtat între pământ și cer. Paleta vieții este tare largă și cred, sunt convinsă, de fapt, că fiecare dintre noi am trecut prin una sau alta dintre nuanțele colorate, savant amestecate pentru fiecare în parte de către soartă. Boală și durere, bucurie și dezamăgire, eșec sau victorie, înșelare și descumpănire, pierderi și câștiguri, rătăciri și regăsiri, și multe altele încă, pentru că multe sunt, și toate încap într-o viață de om și-ți sunt date numai pentru a te ajuta să șlefuiești piatra, lutul din care ai fost făcut. Toate sunt probe ale răbdării și virtuții de care e nevoie ca să-ți înțelegi rostul, să ți-l asumi și să-l împlinești.
Trebuie să mărturisesc însă că toate aceste trăiri pe care le-am adunat cu încetul și le-am descifrat de-a lungul anilor, toată această arhitectură firavă a cetății pe care am construit-o în jurul meu, cu care m-am înconjurat ca să pot înțelege cele ale lumii și să mă apăr de singurătate, toate s-au zdruncinat din temelii într-o seară de noiembrie. O seară care mi-a schimbat destinul. Citeam, când a sunat telefonul și o voce necunoscută mi-a comunicat că în urma unui grav și regretabil accident… bărbatul meu, omul lângă care credeam că am să îmbătrânesc, nu se va mai întoarce niciodată. Abia atunci, când toate s-au năruit în jurul meu, abia atunci am ajuns, mai acut și mai fără de întoarcere, în miezul crud al celei mai mari singurătăți pe care altădată o amețeam cu o păpușă de lut și o spălam cu apa topită a unui bulgăre de zăpadă. Numai că, de data aceasta, singurătatea nu mai era o așteptare diafană, ci spaimă, durere și zbucium disperat de a găsi calea, drumul spre ieșirea la liman. Țin bine minte ziua aceea în care aș fi vrut să nici nu fi existat vreodată. Ziua în care a coborât peste mine o singurătate fără sfârșit. Pustiul.
Ca să mă pot întoarce iar între oameni, am învățat să mă vindec cu bucurii mărunte: lumina temătoare a dimineții, un măr roșu pus pe masa de lucru, o carte care așteaptă cuminte s-o citesc, un vis drag cu ultima licornă de pe pământ, silueta gingașă a unei flori care-mi veghează, discret, casa. Toate acestea nu sunt, însă, decât bucurii mărunte ale fiecărei zile, aproape egoiste, pentru că le folosesc ca să pot trece mai ușor spre ziua de mâine. Dar, adunate la un loc, toate aceste bucurii mărunte, bune de trecut puntea, nu se compară cu bucuria aceea mare, supremă pe care o am atunci când scriu. Darul lui Dumnezeu împotriva singurătății. Pe măsură ce vremea trece, sunt tot mai convinsă că aceasta este singura mare bucurie care te poate salva de toată nefericirea și singurătatea de pe pământ. Din păcate, aceasta este însă o bucurie rară și solitară, un prag de trecere către altă lume din care nu te mai poți întoarce ușor la ce-ai fost înainte. Un fel de a fi singur, dar fericit. Pentru singurătate și fericire nu există statistici. Nu există grade de comparație. Nu se pot pune în aceeași balanță. Și-apoi, indiferent prin ce-am trece, orice am avea de întâmpinat și trăit, nu vom putea ajunge niciodată la singurătatea sfâșietoare a Aceluia care, îngenuncheat pe Dealul Măslinilor, înțelege că toți cei care I-au fost aproape L-au părăsit.
