– Pusă relativ în umbră de conflictul din Fâșia Gaza, Ucraina se confruntă cu mari probleme: noul guvern slovac i-a suspendat sprijinul militar, Polonia îi îngreunează exportul de cereale, curentele anti-Ucraina câștigă teren în UE, iar ofensiva de toamnă nu și-a atins obiectivul. În aceste condiții, cât de mult riscă să se erodeze puterea de persuasiune a liderilor ucraineni? Ce atuuri mai are președintele Zelenski? Și ce scenarii se conturează în urma reducerii constante a sprijinului financiar și militar internațional?
– Erodarea puterii de persuasiune a Kievului nu ține atât de performanțele Ucrainei pe front, cât de calculele meschine și lipsa de viziune și curaj a liderilor occidentali, care nu se pot hotărî să-i dea o lovitură decisivă lui Putin. La acest proces contribuie și propaganda finanțată masiv de Kremlin în favoarea „păcii”, adică a forțării unor negocieri de pace care nu au cum să avantajeze Ucraina, pentru că nu există absolut nici o garanție că, odată încheiată această ipotetică pace, Rusia nu va reveni la atac, cum a făcut după invadarea Crimeii. Incapabil să ajute eficient Ucraina, Occidentul nu se poate angaja să-i garanteze granițele consfințite de un eventual tratat de pace cu Rusia, cum nu este în stare nici măcar să-i garanteze aderarea la UE și la NATO, de care Ucraina ar avea nevoie pentru a se simți în siguranță. În concluzie, nu Ucraina este lipsită de argumente, ci liderii occidentali sunt lipsiți de curajul de a aborda frontal pericolul rusesc, deși acesta amenință direct civilizația occidentală. Paradoxal, această amenințare imposibil de negat este principalul atu al lui Zelenski. Din păcate, Ucraina nu are prea multe de făcut în acest moment, o pace cu Putin fiind inacceptabilă pentru Kiev. Cel mai sumbru scenariu este cel al uzurii morale a ucrainenilor înșiși, care ar duce la scăderea susținerii pentru Zelenski și pentru efortul de război, favorizând, practic, o capitulare, dar cea mai probabilă evoluție este instalarea războiului de uzură, din păcate mai greu de dus pentru Ucraina decât pentru Rusia. De fapt, doar o implozie a regimului de la Kremlin, de care se tem occidentalii, în obtuzitatea lor, ar putea aduce un deznodământ fericit acestui conflict. Pare improbabil, dar să nu uităm că nici un imperiu nu s-a dovedit etern.
– Marile state europene, Franța și Germania, sunt puternic scindate în problema conflictului din Fâșia Gaza. Cum se explică puternicul sprijin pentru cauza palestiniană în Occident, dublat de înmulțirea manifestărilor antisemite? Cum s-a ajuns atât de rapid de la compasiunea față de evrei, după tragedia Holocaustului, la valul de ură din prezent?
– De fapt, chiar după 1945, în Occident a existat un antisemitism latent. Regimul stalinist a fost constant antisemit, succesorii lui Stalin au susținut terorismul palestinian, iar astăzi, Putin susține pe față Hamas. După Holocaust, evreii nu prea au avut unde să se întoarcă la casele lor, care fuseseră deja ocupate de foștii lor concetățeni, și nimeni, nici Marea Britanie, nici America, nu a vrut să-i primească în masă. Astfel s-a ajuns, în 1948, la soluția creării unui stat al poporului evreu. Nu din simpatie, ci din dorința de a scăpa de o problemă. Compasiunea față de evrei a fost sinceră doar la nivelul unei părți a elitelor intelectuale și politice occidentale. Astăzi, însă, judecând după succesul unor politicieni germani, cu discurs antisemit, putem suspecta că nu toți germanii s-au despărțit de mentalitatea nazistă. În plus, atât în Franța, datorită istoriei ei coloniale, cât și în Germania, există numeroși imigranți musulmani, arabi dar și de alte etnii, sensibili la mesajul anti-occidental al organizațiilor islamiste care promovează djihad-ul. Fenomenul neglijat până acum, care aduce un plus de virulență actualului val de antisemitism în Occident, este joncțiunea politică a Stângii radicale, cu islamiștii din rândul imigranților, fenomen care a dus la ideologizarea puternică a ostilității față de evrei, Israelul fiind definit ca o putere colonială, care îi asuprește pe locuitorii „legitimi” ai Palestinei. Este adevărat că nici politica guvernelor de dreapta de la Tel Aviv nu a ajutat la rezolvarea problemei palestiniene, tolerarea așezărilor evreiești ilegale în teritoriile palestiniene și perpetuarea statutului incert al palestinienilor fiind o permanentă sursă de tensiuni interne, pe care astăzi extrema dreaptă din Israel o agravează în mod inconștient. Să nu uităm, însă, că, oricât ar fi de vocali și agresivi, islamiștii și Stânga radicală nu vorbesc în numele populației majoritare. Din fericire.
