HORIA BRENCIU: „Am prins un tren din care am știut că nu trebuie să cobor”

„Oare ce face Theo astăzi?

– Prima întrebare este o constatare: întoar­ce­rea ta în juriul emisiunii „Vocea României” de la Pro TV a umplut micul ecran cu omenie şi bucu­rie. Omenie faţă de concurenţii împinşi, adesea, în derizoriu de juraţi care vor să ocupe ei prim-planul, şi bucurie solară, marca Bren­ciu, care fa­ce bine la suflet, şi pe tine te face extrem de iubit…

– Mă bucur c-ai observat aceste lucruri! Nu toată lumea le ob­ser­vă… Dar mai există încă un element, ceva cu care cred că mă confrunt pentru prima dată în viaţa mea de televi­zi­u­ne: parcă am ceva în mar­supiu. Să mă ex­plic: uite, de di­mineaţă, m-am trezit şi m-am gân­dit „Oare ce-o face Theo astăzi?”. În ultima ju­mă­tate de an, între­ba­rea asta mi-o pun foarte des, ca atare, îi dau lui Theo un mesaj doar să ştiu dacă e bine. Ches­tia asta n-o fac pentru că am vreun in­teres la Teo­do­ra: pur şi sim­plu, am fa­ţă de ea un sen­ti­ment patern, aşa cum şi ea mă con­sideră pe mi­ne un fel de tată…

„Implicarea mea afectivă nu mi se pare un defect”

– Horia, tu eşti bu­cu­ros de la Dum­ne­zeu, sau bucuria face parte din me­seria ta?

– Există un strat de bucurie nativă, care e me­­reu pozitiv: cum e pân­­za frea­tică din sol. Dar peste acest poziti­vism din „pământul” meu intervine experien­ţa. De pildă, acum 25 de ani, când pre­zentam „Tip Top Minitop”, da­tele native erau aceleaşi. Dar, când mă uit pe fil­mă­rile de-atunci (în me­seria mea e esenţial să mă autoanalizez extraor­di­nar de obi­ec­tiv!), văd un tip care e mereu lân­gă copii, lângă invitaţii lui, e mereu atent cu ei, dar are un fel de non­şa­lanţă, la care ar fi trebuit să adauge un strat de înţe­lep­ciune. Între timp, cu anii, sper c-am dobândit ceva în­ţelepciune, astfel în­cât, când îmbrăţişez pe cine­va, nu mă rezum la îmbră­ţi­şare, ci îl şi pri­vesc pe om în ochi şi-i dau şi un sfat bun. Sau îl întreb: „Ce mai faci? Cum îţi merge?”. De-aici probabil că vine acea atitu­di­ne omenoasă pe care ai se­sizat-o. Vreau să le transmit tuturor con­cu­renților de la „Vocea României” că „în mine ai un pri­e­ten, orice s-ar întâmpla”. Nu le spun asta în cu­vinte, direct, ci vreau să le sedi­men­tez ideea în mod na­tu­ral: nu-mi pun în piept o etichetă pe care scrie „pri­e­ten”. Şi ştii de ce încerc să fac asta? Fiind­că-mi amintesc că şi eu aş fi avut nevoie de un astfel de om, dar nu l-am avut lângă mine, şi-atunci am fost nevoit să „fur” anumite învăţă­minte de pes­te tot de pe unde am fost. Mie toţi oamenii mi-au fost surse de inspiraţie, nu doar vedetele: am învăţat câte ceva şi de la machioză, şi de la femeia de serviciu…

Totuşi, dorinţa mea este să-i ajut pe concurenţi pentru ca ei să nu mai fie nevoiţi să se dea cu capul de pragul de sus de atâtea ori de câte m-am dat eu… Ştii, uneori mă în­treb cum ar fi fost să fiu şi eu aşa, mai retras, nu atât de implicat afectiv: probabil că viaţa mi-ar fi fost mai uşoară. Dar aşa sunt eu croit: mă im­­plic, pun suflet, vreau să ajut… Uite, recent, Chirilă (Tudor Chi­rilă, actor şi muzi­cian, coleg al lui Horia în juriul „Vocea Ro­mâ­niei”) m-a certat că de ce plâng. Păi, am plâns fiindcă eu ţin la toţi concurenţii, iar de unii dintre ei m-am legat afec­tiv pro­fund. Mi se întâmplă asta de 12 ani, de când a de­butat pro­iec­tul ăsta cu „Vocea”. Şi-a­cum, când îmi a­min­­tesc de anumite mo­mente deli­cate, am o stare me­lan­colico-ble­goa­să, pen­tru că-mi re­vine senti­men­tul pe care l-am avut atunci. Sentiment pe ca­re nu-l reprim. În fond, impli­ca­rea mea afectivă nu mi se pare a fi un defect. Şi tot de-asta îmi face plă­cere să mă re­în­tâlnesc cu diferiţii concurenţi pe care i-am cunoscut: mă bucur când un fost con­cu­rent de-al meu mă su­nă sau vine la mine și mă întreabă „Ce fac acum?”, iar eu pot să-l sfătuiesc. Chiar dacă une­ori sfatul meu, tran­şant şi prag­ma­tic, poate să doară. Însă eu, părin­tește, sunt dator să-i spun ade­­vărul. Pentru că, finalmente, cu toţii ne întoarcem la adevăr.

„Trei bărbați singuri în casă”

– Există şi adieri de aer proas­păt, de munte, în bucuria ta? Să fi contribuit la ea şi faptul că eşti crescut în Braşov, un oraş cu privelişti de basm? Au legătură frumuseţea şi bucuria?

– Copilăria mea din Braşov… În copilărie, m-am lovit de nişte greutăţi care mi-au forţat în­drep­tarea şirei spinării. Dar dacă nu s-ar fi în­tâm­plat lucrurile alea, probabil că azi nu aş fi atât de dornic de bucurie, în mine şi în jurul meu, nu aş fi atât de dornic să ofer, atât de dornic să fac în aşa fel, încât lucrurile să fie pline de un optimism autentic. Când eu aveam 11 ani, am pierdut-o pe mama. Ne-am trezit trei bărbaţi singuri în casă – tata, fratele meu şi cu mine. Atunci, din voca­bularul nostru s-a pierdut cuvântul „răsfăţ”. N-a mai avut cine să ne răs­fe­ţe. De-asta, acest mo­ment din copilărie a devenit definitoriu pentru mine. De-a lungul anilor, a trebuit să învăț să fiu mereu cu baioneta-n mână. M-am obişnuit ca majoritatea zilelor să mi le închei în atitudinea cu care îşi încep aler­gătorii cursa: „Pe locuri, fiţi gata, start!” Sunt aproape tot timpul într-o stare de luptă. Mai ales după pandemie, mintea mea şi-a dublat turaţia: în 2020, când a început pandemia, am avut senti­men­tul că trebuia să fac ceva, dar nu ştiam ce, iar soluţia am găsit-o după un an. Atunci mi-am dat seama că trebuie să stau faţă-n faţă cu un om, să-l înțeleg, să mai şi cân­tăm împreună o me­lodie… Aşa am început, în noiembrie 2021, pod­castul „Lucruri simple”. Un pro­iect care mă face să uit de mine şi să mă con­centrez exclusiv pe omul din faţa mea, iar in­te­racţiunea asta atât de focalizată e o mare sur­să de bu­cu­rie: mă îmbo­găţesc din poves­tea vieții lui, o înțeleg pe-a mea, am o idee mai clară cu pri­vire la ce voi face mâine. Iar beneficiul ăsta, evident, e împărtăşit şi cu cei care ur­măresc aceste discuţii, aceste intervi­uri pe care le fac cu cântăreţi, actori, poeţi etc.

Vârsta e doar o cifră

– Să mergem mai departe, pe investigația bucuriei. E tot mai rară în ziua de astăzi, iar tu ești un fericit purtător al ei. În plus, ești un artist talen­tat și… chipeș. Te bucuri când te privești în oglin­dă? Ești în pace cu chipul tău? Dar cu tine?

– În 2006, intrasem în distribuţia seria­lu­lui „Om sărac, om bogat”. Într-o zi, eram în Buftea, într-un birou, şi acolo mi s-a spus: „Horia, dacă vrei să fii credibil în rolul ăsta de tată, atunci trebuie să-ţi laşi bar­bă.” Până la 35 de ani, mă bărbierisem în fie­care zi, de atunci însă am păstrat barba, fiind­că mi s-a părut că am intrat într-o altă etapă din exis­ten­ţa mea: am luat-o pe un alt drum al vieţii, pe care nu-l in­tui­sem anterior. De atunci, de la 35 de ani, m-am mai bărbierit complet de foarte pu­ţine ori şi, de fiecare dată, nevastă-mea a avut aceeaşi reacţie: „Cine-i băiatul ăsta tâ­năr? Dă-mi-l pe Bren­ciu îna­poi!”. C-aşa e: odată ce-mi dau barba jos, înti­ne­resc, ca as­pect. Însă, pentru mine, asta e irele­vant. Vârsta e doar o cifră. Dacă vreodată cineva se ra­por­tează doar la vârsta unui om, dacă îl judecă doar după numărul anilor, se în­şea­lă amarnic, simt acest adevăr cu fiecare an pe care-l împlinesc. Asta e cea mai dezo­lantă precon­cep­ţie: „A, nu ştii câţi ani are tipul ăsta? Cincizeci şi doi! A, păi, s-a dus…”. O apre­ciere care se răs­pân­dește rapid, se cre­ează un fenomen de masă care zice: „Haide s-aducem ceva proas­păt!”. Ceva proaspăt, dar tre­că­tor, fără pic de substanță. Acolo e bu­ba! Nu de­gea­ba se spu­ne că „dacă n-ai bătrâni, să ţi-i cum­peri”. Închid paranteza: datorită ba­ga­jului genetic şi având şi un parcurs sănătos (până la 50 de ani, n-am avut nimic rupt în corp şi nici vreo boală grea), acum pot să spun că am toate premisele, atât fizic, cât și mental, pentru ca, alături de colegii mei din HB Orchestra, să previzionez încă vreo 20 de ani de activitate intensă. Ceea ce presupune o strate­gie bine pusă la punct, fiindcă nu-ţi poţi per­mite eşecuri. De-asta, în momentul de faţă, eu nu sunt un om care are grija vârstei (nu mă intere­sea­ză că-mi mai apare câte un rid în plus), ci grija mea este: ce pot să fac cu vârsta mea? După 30 de ani de carieră, simt că mai am mult de spus în con­­tinuare. Iar tot ceea ce fac mă înti­nereşte. (râde) Şi dacă vrei şi un slogan, aşa, ca de partid, atunci pot să-ţi spun: Ines dragă, eu n-o să depun armele, o să rămân activ încă mult timp de-acum înainte! Sunt gata să surmontez toate provocările.

„Fără potriveală n-ar fi nimic”

– Ai în spate trei decenii de carieră și pari mulţumit de ce ai făcut până acum. Dac-ar fi s-o iei de la capăt, ai face la fel?

– Cu siguranță că da! Aş lua-o de la capăt şi aş face acelaşi lucru! Nici n-are sens să mai intru în detalii. Însă, uite, mă întorc iar la anul 2011: prima „Voce a Ro­mâniei”, a fost o izbucnire de la­crimi pen­tru mine. Pentru că nu am înţeles un lucru: că nu e vorba numai de ce-mi place mie, ci de ce le place și altora, de potriveala cu gustul lor. Nu pui pe tarabă numai ce vrei tu: oamenii poate că vor mai mult decât vrei tu, sau altceva decât vrei tu. Asta a fost marea lecţie pe care am învăţat-o în 2011, drept pentru ca­re, în­ţe­legând pro­ce­sul, în 2012 am câş­tigat „Vocea Ro­mâ­niei”, cu concu­ren­tul meu. Asta e chin­­te­sen­­ţa artis­tului, să fie în con­so­nanță cu lu­mea: sunt con­vins că şi Brân­cuşi, şi Da Vinci, şi Mi­che­lan­ge­lo, şi Re­noir, şi Mo­zart, şi Debussy, şi orice alt mare artist, toţi au pic­tat, au sculp­tat, au com­pus, res­pec­tân­du-și ta­len­­tul și per­so­na­li­­ta­tea ar­tis­ti­că, dar şi-au pus, mă­car puţin, şi pro­blema dacă ope­rele lor vor plăcea pu­bli­cu­lui. A­ten­ţie: nu trebuie nici să cazi în extre­ma cealaltă, adică să faci numai ce vrea publi­cul. Și nu trebuie să uiţi niciodată că timing-ul e extrem de im­portant în ecu­aţia succe­sului: această ne­norocită şi fasci­nantă potriveală, dintre tine și contemporani, din­tre tine şi timpurile pe care le trăieşti. Dacă po­triveala nu există, e po­sibil ca doar poste­ri­ta­tea să te aprecieze. Iar azi, în România, exis­tă un conglomerat formi­da­bil, în care actul ar­tis­tic trebuie impus pe toate fronturile. Cineva zicea foarte bine că azi nu mai ajunge să fii un simplu actor sau un simplu cântăreţ. Dacă nu ai şi câteva cunoş­tin­ţe de a folosi marke­tingul în ceea ce faci, o să simţi nevoia să zici „Îmi pare rău, da’ mă re­trag!”. În celebra me­lodie „New York, New York” se spu­ne: „Dacă reuşesc în New York, reuşesc în toa­tă lu­mea”. De fapt, dacă reu­­şeşti în Ro­mânia, atunci reușeşti în toată lumea. Aici majorita­tea celor care ne urmăresc sunt „plini de cunoş­tin­ţe” şi consideră că drep­ta­tea este numai de partea lor, deci, dacă-i con­vingi pe ei, atunci chiar eşti tare! Din fericire, timing-ul meu a fost perfect: am avut noroc că am intrat în meserie încă de la începutul epocii ăsteia, de după 1989. Eram un tânăr de 20 de ani, care a prins un tren, din care a ştiut că nu trebuie să coboare. Mi-am văzut de drumul meu şi nu m-am lăsat distras de utopii. De pildă, mi-am dat seama că n-am ce să caut în po­litică şi prin ur­mare, m-am ţinut departe de ea: acolo, orice ini­mă deschisă şi orice formă de afec­ţiune sunt aspru penalizate şi respinse categoric!

– Am avansat cu dialogul nostru la bucuria profesiei. Cum arată ea pentru un om al scenei?

– Bucuria mea cea mai mare e… dublă. Mie îmi place foarte mult să fac spectacole, pentru că asta e cea mai completă formă de a-ţi etala ta­lentul și spiritul. Sigur, poţi doar să compui, să faci cântece, versuri, dar scena le cuprinde pe toate. La radio auzi vocea, pe CD asculţi melo­dia, în interviu citeşti gân­du­rile omului, dar pe scenă le cumulezi pe toate. Şi am mai învăţat ceva, în timp: că scena trebuie împărtăşită. E gre­şit să ţii sce­na doar pentru tine şi să crezi că fiind doar tu, de la un cap la altul al spectaco­lului, lu­mea va fi sedusă iremediabil. Viaţa mi-a arătat că au fost alţii mult mai frumoşi ca mine, şi cu o voce mult mai puternică şi mai rafinată decât a mea. De-asta nu pot să mă auto-intitulez „cel mai mare vocalist al tuturor vremurilor”, deşi am primit nişte premii în sensul ăsta. Nu mă inte­resează, pentru că nu e adevărat! Deci, când mă gândesc la un specta­col, îmi fac un plan, iar ade­vă­rata emoţie şi bucu­rie este atunci când îmi vine o idee, o pun pe foaie şi-o vizualizez ca pe o sce­nă de film de Oscar. Mi se face un gol în stomac, zâmbesc ca prostu’ şi zic „Asta-i va bucura pe oa­meni!”. Apoi vine ma­te­ria­li­zarea ei pe scenă, dar asta e și o bucurie de mai scurtă durată, pentru că, odată ce spectacolul s-a înche­iat, pornesc în căutarea unei noi idei surprin­zătoare. Mă panichez: „Aoleu, ce fac data vii­toa­re?!” Şi iar încep să mă frământ, până gă­sesc din nou o soluţie. Fiindcă azi, în meseria asta, după un succes, nu-ţi permiţi să stai cu mâinile încruci­şate, în Tibet, şapte ani. Tot ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani a grăbit de o asemenea ma­ni­eră mersul nostru, încât şi ritmul apariţiilor profesionale s-a ac­ce­lerat extraordinar de mult: dacă nu-ţi faci sim­ţită prezenţa în public des, con­sis­tent şi pregnant, eşti uitat rapid.

Cei patru domni profesori

– Rețetarul bu­cu­riei se apropie de sfârșit: eşti ta­tăl a pa­tru copii. Domnul Bren­ciu e un tată bun?

– A fi tată e cea mai frumoasă luptă cu tine însuţi: nu cred că există părinte pe lumea asta, care să nu se fi confruntat cu o împotrivire din partea copilului. Toate discuţiile mai apăsate pe care le-am avut cu Toma, cu Mina, cu Maria şi chiar şi cu An­dre­ea au fost pentru mine cea mai frumoasă şcoa­lă de auto-cu­noaş­tere la care aş putea să am acces vreo­dată. Dacă mi-ar fi lipsit aceşti pa­tru profesori ai mei, nu cred că aş fi putut să înţeleg lumea la fel de bine pe cât o înţeleg acum. Co­mo­di­tatea din noi, mentală, ver­bală, fizică, este în­depărtată de copiii noştri: nu există nici un alt profesor care să intervină direct în viaţa noas­tră şi să ne schimbe mai rapid decât ei. N-am alterna­tivă: trebuie să ciulesc urechile la fie­ca­re cuvânt al lor. Căci dacă mă retrag dintr-o discuţie cu co­piii mei, pierderea e a mea, nu a lor. Sau dacă mă enervez la „masa tratati­velor”, din nou, eu sunt cel care pierde. Sigur, atitudinea asta e un de­ziderat, dar pot să-ţi spun că, în ultimii 20 de ani, m-am ridicat tot mai greu de la „masa tra­ta­tivelor”.

– Horia, revista „Formula AS” e expertă în reţete şi leacuri. Dac-ar fi să le dai citi­torilor noştri un sfat de viaţă, care ar fi el?

– Să facă mâine ce n-au făcut azi, un lucru pe care nu l-au făcut până acum. Dacă mâine te duci la cules de ciuperci, s-ar putea să-ţi pla­că atât de mult încât să zici: „Ce prost am fost că n-am mai mers până a­cum!”, ori, dim­po­trivă, s-ar putea să constaţi că nu-ţi pla­ce ceea ce faci, dar să te fi des­fătat cântecul unei păsări sau coloritul unei flori. Câștigul e sigur. Şi avem la dispoziţie 365 de astfel de noi poteci în fiecare an! Via­ţa are atât de mul­te nu­anţe şi me­rită să le descoperim pe toate. Sigur, apar și obsta­cole în drum, dar ele trebuie în­țe­lese ca niște încer­cări şi tratate cu calm şi cumpătare. Şi eu, în privinţa asta, încă mă per­fecţionez. (râde) Şi aş vrea să le mai amintesc cititorilor noștri ceva: bucu­rii­le mici, cele de su­flet, momentele în care ai fost vul­ne­rabil şi situaţiile pe care le-ai abordat cu inima sunt cele care contează, care ne fac să ne simţim bine şi se transformă în amintiri. Ele tre­buie adunate, nu pierdute. Câști­gă­tor în viață e omul care are cufărul plin cu amintiri, nu cel care are cufărul plin cu bani, dar sufletul gol.

„Vreau să fiu omul cu plus, nu cu minus”

– Luna Noiembrie e plină de evenimente im­por­tante pentru tine: pe 20 ai prezentat spec­ta­co­lul de aniver­sa­re a 50 de ani de carieră ai lui Mir­cea Baniciu, iar pe 24, 25 şi 26 urmează să cânţi tu însuţi, pe scena Să­lii Palatului, în spec­ta­colul tău, „My way”. Mai întâi, aş vrea să te întreb în ce constă bucuria pri­e­teniei tale cu Mircea Baniciu?

– Din prima clipă când am auzit vocea lui Mir­cea Baniciu, deci, când aveam vreo 12-13 ani, am simţit în ea o bucurie formi­da­bilă. Nu am ştiut a­tunci să-i descifrez timbrul, dar i-am sim­ţit bucu­ria. Apoi, în 1994, într-unul dintre pri­me­le tur­nee în care am mers ca pre­zen­tator, l-am cu­nos­cut per­sonal pe Mir­cea. Şi asta a fost o mare bu­cu­rie! Şi să-ţi mai spun ce­va: la Timi­şoa­­ra, unde a fost pri­mul spec­tacol oma­gi­al care i-a fost de­di­cat, am fost foarte im­pre­sio­nat când l-am vă­­zut cât de mult s-a bucurat şi de câte ori a plâns. Asta, după ce, ini­ţial, cu modestie, refuzase acest spec­tacol. Pur şi simplu, nu i se părea normal să i se facă aşa o… odă. Asta mi l-a ri­di­cat şi mai mult în ochi.

– Spectacolul tău, „My way”, pe care îl vei pre­zenta în trei seri consecutive, mar­chea­ză împlinirea a treizeci de ani de ca­rie­ră. Ai emoţii?

– Aş vrea să mă vezi în dimineaţa primului spectacol, în di­mi­neaţa zilei de 24 noiembrie. În dimineaţa aia, în ciuda planificării meticuloase şi a repetiţiilor, or să mă apuce nişte emoţii… Deşi mi-am propus să mă bucur ca şi când ur­mea­ză să mă întâlnesc cu nişte prieteni, nu cu nişte spectatori care şi-au plătit biletul. Sigur, şi comportamentul meu va fi acela al unui prieten: asta oamenii o ştiu deja. Ştiu că mă voi duce printre ei: pentru mine, scena e toată sala, nu doar partea mai ridicată, din faţă. Evident, pentru anul ăsta am pregătit nişte melodii pe care nu le-am mai cântat nici­odată, nişte momente extrem de emoţio­nante, nişte momente pe care le bi­bi­lesc – şi acum ne întoarcem la începutul inter­viului – ca pe marile opere de artă, adăpostite în cele mai cunoscute muzee ale lumii. Sunt un artist care vrea să-şi perfecţioneze apropierea de oameni, or, lucrul ăsta nu-l poţi face decât dacă tu însuţi te aşezi pe un scaun din sală şi urmăreşti scena cu ochii min­ţii, imaginându-ţi ce şi cum se va întâmpla, şi rafinând fiecare moment până la cel mai mic detaliu. Eu vreau să creez un stan­dard: lucrez la el şi-l îmbunătăţesc de 20 de ani încoace, de când mi-am făcut propria orchestră.

– O întrebare de final de interviu: ce-ai vrea să se ştie despre tine în mod special, în mo­men­tul acesta al vieţii tale?

– Ştii, dacă mi-ai fi pus întrebarea asta acum 20 de ani, probabil că ţi-aş fi răspuns într-o ma­nieră bombastică, aş fi folosit multe epitete, multe ima­gini tulburătoare, dar azi îţi spun un singur lucru: acum, am două campanii sufleteşti. Una, cea mai apropiată inimii, este: ce fac pentru a rămâne în mintea şi-n sufletul copiilor mei? Şi-aici, lucru­rile sunt fără echivoc: aici nu există „lasă că data vii­toare o să fiu mai bun, o să mă comport mai bine”. Nu! Există doar ACUM! În ceea ce priveşte pu­blicul care mă în­conjoară de 30 de ani… Lor le adresez o zicală americană: „You ain’t seen nothing yet!”, adică „N-aţi văzut încă nimic!” Asta e o promisiune că tot ce s-a în­tâmplat până acum a fost doar un antrenament, că lucrurile cele mai valoroase abia de-acum înainte vor ieşi la ivea­lă… Indiferent ce fac și cum fac, dorinţa mea este să nasc un zâmbet, să ofer o clipă de de­taşare faţă de prezentul atât de dur care ne co­tro­peşte zi de zi. Sunt atât de multe probleme care ne asaltează, clipă de clipă! Gândeşte-te doar că fie­care gru­paj de ştiri de la TV începe cu morţi, răniţi, dis­pă­ruţi, acciden­te, vio­luri, revolte, gre­ve… Cum să nu-mi do­resc să a­duc mă­car o cli­pă de senin, în furtuna asta de atro­cităţi şi neno­ro­ciri?! De-asta, nici pe reţelele so­ciale eu nu mă plâng şi nu pozez în victimă: oa­me­nii au destule pe cap! Eu vreau să fac lumea să se sim­tă bine, să fie feri­cită, măcar câteva clipe. Vreau să fiu omul cu plus, nu cu minus. „Ce să fac ca să fie mai bine?”, asta este deviza mea.

Foto: Marius Bărăgan – 2