ELENA GHEORGHE (cântăreaţă): „Nu obosi să fii fericit!”

Prima la naștere, prima la serbare

– Talentul, frumuseţea şi farmecul tău te-au impus printre artiștii români cu publicul „la pi­cioa­re”. Dar odată cu emisiunea „Vedeta familiei”, de la TVR, dovedești și o sensibilitate aparte, legată de relația cu copiii. Nu e la înde­mâ­na oricui… Ce te face așa de apropiată de ei?

– Pentru mine este o binecuvântare că fac parte din acest juriu, pentru că-mi dă şansa să intru în contact cu copiii, alţii decât Nicholas şi Amelie, copiii mei. Prin ei simt şi eu fericirea aceea absolută de la începutul vieţii, când imaginaţia nu avea limite, nu te cenzurai, nu existau jenă şi oprelişti. Doar li­ber­tate şi bucurie. Sunt foarte rela­xa­tă între copii, pentru că dinspre ei vine o vibraţie care-mi cântă şi-mi încântă sufletul. Cum îi simt? Mai maturi decât eram noi, dar şi mai dezinvolţi. Noi am crescut cu ruşine; „să-ţi fie ruşine!” era o ex­pre­sie la or­di­nea zilei. Vai, cât de mult ne-a dăunat acest lucru! Faptul că ti­ne­rii, copiii de azi sunt liberi în gân­dire ne arată că părinţii lor au înţeles, în sfâr­şit, că ruşinea este una, iar res­pec­tul, cu totul altceva! În sfârşit, nu se mai confundă aceste noţiuni. Cât despre talentul copiilor, el este indis­cu­tabil. Ce popor binecuvântat sun­tem, să avem generaţii după genera­ţii de tineri cu har! Cu toţii sunt ve­detele sufletului meu şi-i ador.

– Ai fost şi tu vedeta familiei, când erai de vârsta lor?

– Da, chiar am fost vedeta fa­mi­liei. Prima la naştere, prima la ser­ba­re, prima la şcoală, prima la colin­de în faţa bradului. Cea dintâi responsabilă de fraţii mei. Sunt copilul cel mai mare, cânt dintot­dea­una, eram clar scoasă în faţă, la orice sărbătoare sau întâl­nire în familie. Însă, atent urmăriţi erau şi fraţii mei, Ana şi Costin, fiindcă eram copiii preotului. Locuiam în comuna Clinceni, loc mic, aşadar, toate reflec­toa­rele erau pe odraslele părintelui. Greu, să ştii! Un pas greşit nu aveam voie să facem, că altfel ruşinea se năpustea pe noi. Pe de o parte, greu, pe de alta – de ajutor. Eu şi azi duc cu mine lecţiile disciplinei şi res­pectului, la care eram obligată atunci, lucruri esen­ţiale în viaţă.

– A fost greu să-l convingi pe tata să-ţi îngăduie o carieră în muzica ușoară?

– A fost multă presiune la începutul carierei mele, fiică de preot, cântând muzică pop, în fustă scurtă… Dar eu, una sunt pe scenă, acolo unde îmi desfăşor meseria de artist, și alta, în viaţa mea personală, acasă, și la biserică. Ai mei au înţeles asta şi au avut încredere în mine. Eu şi sora mea am plecat din Clinceni la Bu­cu­reşti, când eu aveam şaisprezece ani, ea, cu un an mai mică. Două puştoaice singure în lume. Când am ieşit pe uşă, tata mi-a zis aşa: „Eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci cu încre­derea asta!”. Păi, vor­be­le lui s-au lăsat grele cât un munte pe umerii mei, încă mă cutremur când mi le amintesc şi, cre­de-mă, mi se întâmplă foarte des. Eu şi azi am grija asta, cu­vin­tele lui tata au săpat atât de adânc, încât din acea clipă şi până azi am înţeles că sunt res­ponsabilă permanent, nu numai să-mi con­duc viaţa frumos, dar să am grijă şi de toţi cu care mă înconjor. Nu a fost nevoie să-mi dea exem­ple de lucruri pe care nu trebuia să le fac, „să am grijă de încrederea pe care el mi-o acor­dă” spunea totul şi a fost suficient pentru o viaţă întreagă.

Muzică pentru Dada mea

– Elena, provii dintr-o familie de machedoni, o comunitate cu mare respect pentru tradiție. Se apropie Crăciunul, cum este sărbătorit la voi, la aromâni?

– Nu sunt mult diferite sărbătorile, pentru că ma­che­donii (sau armânii, cum îmi place mie cel mai mult să spun) sunt creştini orto­docşi. La fel ca şi întreaga Românie, respectăm enorm această sărbătoare, iar pen­tru mine, în particular, este cea mai importantă. De ace­ea, nu-mi pun niciodată con­certe de Crăciun (nici de Paşti). Este un moment esen­ţial de petrecut în fa­mi­lie, pe îndelete, cu tihnă. Nu mă feresc să recunosc că în­cep să împodobesc casa de la sfârşitul lui Noiembrie. Nici măcar nu trebuie să caut decoraţiunile, ele au un loc special în casă, atât de importante sunt pentru mine. Copiii abia aşteaptă să scoată mama „jucăriile” şi să ne aşternem la ornat, din bucătărie, în living, pe scară, până în fiecare dormitor. Pentru mine, totul e magic în jurul acestei sărbători, atât spiritual, cât şi vizual. Măcar o zi ne adunăm întreaga familie, părinţii şi fraţii. Deşi Ana e căsătorită şi locuieşte în Mediaş, iar Costin stă de curând cu noua lui familie la Constanţa, cel puţin o zi ne vedem neapărat cu toţii, la unul dintre noi acasă.

– În concertele tale grozave, numite „Armâna mea”, o aminteşti mereu pe bunica, îi dedici aproa­pe fiecare concert. De dragul ei, cânți mu­zică machedonească?

– Şi de dragul ei, dar nu numai de asta. Eu ador muzica străbunilor mei şi o am în mine, fiindcă am trăit mereu cu ea în preajmă. Vorbesc armâna de copil, am fost crescută până la trei ani de Dada şi de Papu (bunica şi bunicul). Da, în toate concertele mele de muzică armânească o amintesc pe Dada, din dragoste, dor şi respect. Ritmurile machedoneşti se potrivesc de minune acestor sentimente, fiindcă pur şi simplu te încarcă de bine. Nu-i muzică mai energică decât asta, pentru că firea machedonilor e una veselă. Sunt am­bi­ţioşi, încăpăţânaţi, tradiţionalişti, dar când e de petre­cere, atunci să te ţii. Nici nu mănâncă, doar dansează. Trei zile! Şi Dada mea dansa la petreceri. S-a dus şi-mi lipseşte enorm. Ce sunt eu azi, îi datorez în cea mai mare măsură ei. Mult timp după plecarea bunicii la Cer, am suferit, efectiv, dorul de ea era foarte dureros. În timp, am învăţat să privesc în Sus, să fiu convinsă că oamenii care ne-au iubit şi au plecat devin îngeri, iar astfel sunt în permanenţă cu noi. Eu o simt pe Dada în preajma mea, vă spun sincer că atunci când sunt nesigură, vor­besc cu ea şi mă ajută. Ştiu că mai sunt oameni care îşi simt îngerii aproape, nu am nicio îndoială că iubirea pe care le-am purtat-o pe pământ, le-a dat aripi în cer. Ce am învăţat de la ea? Ambiţia şi di­plomaţia sunt marile virtuţi pri­mite de la Dada. La cea din urmă era as! Ea era „capo di tutti capi” în familia noastră, decidea totul, dar îmbrăca lucrurile în aşa mani­eră, încât nimeni nu-şi dădea sea­ma că hotărârile erau numai în mâinile ei. A fost dirijorul întregii familii. Eu exersez acest lucru, nu am încă priceperea ei, dar i-am sorbit toate vorbele şi toată înţe­lep­ciunea ca să le aplic vieţii me­le, copiilor mei. Cât despre con­certe, şi anul acesta am avut un turneu foarte mare cu muzica mea armânească, am ajuns până la Chişinău. Le cânt oamenilor, dar le spun şi povestea acestei muzici, a obiceiurilor, iar ei sunt extrem de curioşi să afle cât mai multe. Apoi, se întâmplă o minu­ne: vor să aibă muzică armâ­neas­că la nunţile lor, deşi sunt români sută la sută. Acest lucru mi se pa­re fascinant; e colosal să fim dife­riţi, să ne păstrăm unicitatea, dar să împrumutăm ce e frumos unii de la alţii.

„Face cât o mie de machedoni!”

– Formezi un cuplu de in­vi­di­at cu soţul tău, Cornel Ene, mu­zician, cântăreţ la trombon, chiar în trupa ta. Dar el nu e ma­che­don, or asta poate zdruncina o fa­milie tradiţionalistă. Machedonii se căsătoresc de obi­cei între ei. Nu s-a supărat Dada că ai ales dragostea, în pofida obiceiurilor la care a ţinut atât de mult?

– Doamne, ce supărată a fost să afle că nu mă mărit cu un machedon! A plâns. De mică, îmi repeta că era obligatoriu să-mi iau un mire aromân. Copilă fiind, mă deranja „ordinul” ăsta, apoi am realizat că tradiţia neamului era pentru ea tot ce ştia şi iubea mai mult. Aşa fusese crescută, şi tot ce voia era ca sângele, obi­ce­iurile, cântecele, tot ce reprezintă etnia armânească să dăi­nu­iască în familia ei. Simţea, Dada mea, că menirea ei era să nu lase aceste lucruri să se stingă. Mă bucur că am înţeles repede de ce era atât de vehementă în dorinţa ca eu să-mi găsesc un soţ machedon, mă bucur pentru că, odată cu asta, am învăţat să nu judec niciodată pe ni­meni, să nu judec credinţele oamenilor, nici chiar atunci când nu sunt deloc de acord cu ele. Una peste alta, prima care a aflat că urma să mă mărit cu Cornel a fost Dada. Dacă treceam de ea, puteam să le dau vestea tuturor. După teribila supărare iniţială, le-am făcut cunoş­tin­ţă, și am ieşit la masă. Cornel e un bărbat foarte ga­lant, respectuos, sincer, ardelean sadea, şi s-a com­por­tat cu ea pe măsura educaţiei lui, de la deschis por­tiera maşinii, și până la cele mai subtile amănunte de etichetă şi bună creştere. L-a adorat! „Face cât o mie de machedoni!”, aşa mi-a zis şi am ştiut că l-a văzut cu inima, aşa cum făcusem şi eu când m-am îndrăgostit. Și iată că deja mi-am petrecut jumătate din viaţă cu dragostea vieţii mele. Ar trebui să mai spun că Dada mai trecuse prin această „dezamăgire”, cu tatăl meu. El tot din dragoste s-a însurat, și tot cu o ardeleancă. Atunci a fost mai grav, fiindcă Dada nu a vorbit cu tata mai bine de un an, el chiar a tre­buit să-şi ia nişte părinţi falşi, ca să-l conducă la altar. Familia sa de machedoni l-a pedepsit aspru. Exilul a durat până am venit eu pe lume, căci un copil vin­decă mereu cele mai adânci răni. Poate de aceea m-a şi iubit atât Dada, pentru că naşterea mea a adus pace în familie. A înţeles că eram rodul unei mari iubiri.

Dor de noi

– O mare iubire împarţi şi tu cu soţul tău, Cornel. Mai rar aşa lon­gevitate, mai ales între artişti. Cum depășiți ru­ti­na monotonă? Cum vi se mai face dor unul de celălalt?

– Ni se face dor mai des decât ai crede, pentru că am învăţat să se­pa­răm foarte bine munca de fa­mi­lie. La repetiţii, în studio, la con­certe, sun­tem doi artişti profesio­nişti, doi oameni care îşi pun ideile cap la cap, care se mai şi contrazic pentru ele. Acasă, ne ocupăm de copii, ne facem timp să le vorbim, să ne ju­căm cu ei. Aşadar, de fapt, nouă ne e mereu dor de noi doi, căci sunt foarte rare momentele în care mai avem vreme de asta. Pen­tru familia noastră, pentru cuplu, pandemia a fost o perioadă foarte frumoasă. După ce-a trecut panica iniţială, noi am avut primul răgaz, după ani buni, în care să fim liniştiţi. Chiar ne aducem aminte cu mare plăcere de perioada în care stăteam toţi împreună, în haine comode, râdeam şi ne jucam. Am reînvăţat să trăim în pre­zent, fără proiecţiile acestea obositoare, legate de ce urmează să facem. Doamne, ce important este să trăieşti, pur şi simplu! Când tot ce facem sunt planuri şi temeri pentru viitor, devenim absenţi din vieţile noastre. Ştiu că a devenit foarte clişeistic să spui că trebuie să trăim în prezent, dar pur şi simplu este esenţial. Pentru mine, cel puţin, e un exerciţiu zilnic. Cum fac? Nu e mare filosofie, adică nu e ceva grandios. De exemplu, când aleg să fac ceva, apăi numai aia fac. Să zicem, ordine în cameră. Ea nu este doar curăţenie fizică, în care mut haine de colo-colo prin sertare. Nu, pentru mine este ca şi cum aş deschide şi sertarele minţii şi aş face curăţenie prin ele. E ca o terapie: îţi organizezi locul în care trăieşti, îţi organizezi şi mintea. Terapia asta se extinde în mai tot ceea ce fac. Dacă mănânc, sfertul acela de oră nu pun mâna pe telefon, nu mă uit la televizor, nici nu vorbesc. Vreau să respect ceea ce am în farfurie, să savurez, să fiu recunoscătoare gustului. La fel procedez şi când mă joc cu copiii. Mă deco­nec­tez şi eu prin joc, nu stau să număr secundele de parcă m-ar obliga cineva să fiu acolo. Nu răspund niciodată la telefon în orele acelea, totul poate aştepta. Un alt exemplu: când mer­gem la concerte, mereu îmi iau timp în plus. Nu vreau ca deplasarea să însemne hotel, scenă, maşină. Mie îmi place să admir zona, să savu­rez o masă liniştită, să mă bucur de oamenii care mă primesc. Pentru mine e o fericire să vorbesc cu ei, să le aflu poveştile, tra­di­ţiile, credinţele. Dacă tot sunt într-un loc nou, permit acelui loc să mă îmbogăţească sufleteşte. Aşadar, eu aleg să-mi dau timp, să am răgaz să văd, să simt, să aflu, să continuu să fiu curioasă. Aşa înţeleg eu trăitul în pre­zent: să-i acord clipei toate simţurile mele. Poate că-i o trăsătură de machedon, căci ei fac totul cu atenţie la amănunte şi fiecare are o semnificaţie. Nu ţin armânii nunţile trei zile, doar ca să fie cheful mai lung, ci ca să trăiască şi să înţeleagă acel moment, în toate ungherele şi semnificaţiile lui.

– Şi nunta voastră a durat trei zile?

– Absolut! Ca în basme! Cum spuneam, nunta la ma­che­doni ţine atât, pentru că nu e doar o petre­cere. Impor­tanţa pe care noi o acordăm evenimen­tului cere mai multe zile ca să fie absorbită. Timp să simţi. Noi am făcut „nunta fetei” şi „nunta băia­tu­lui”, aşa se zice. La nunta fetei, se în­cepe cu fră­mântatul aluatu­lui, cu o zi înainte, din el se fac niş­te pâinici speciale pen­tru nun­tă. În timp ce se fră­mân­tă îm­pre­ună cu domnişoarele de onoa­re, se cântă anumite melo­dii tradiţionale. Nu pâinea în sine e importantă, ci povestea aluatului, care-i ca şi viaţa: îl frămânţi cu palmele, îl încăl­zeşti, îl faci să crească, îl rumeneşti şi-l împarţi din toate inima ce­lor dragi. O căsnicie e coca aceea. Apoi am con­struit hlambura (flamura n.n.), steagul cu care se dansează în capul horei. Toate sunt nişte tradiţii su­perbe, pe care noi le-am ţinut. La fel cum le-am urmat şi pe cele din Ardealul lui Cornel. Pe toate, pentru că eu cred sincer că semnificaţia căsniciei e mai bine înţeleasă, iar ea va dura mult mai mult, dacă simbo­lurile şi obiceiurile sunt respectate. Toate au un sub­strat, iar machedonii nu se abat de la tradiţii, pentru că noi aşa ne-am menţinut comu­nitatea. Dacă nu le făceam, etnia armână nu mai exista azi. Eroii noştri sunt oameni precum Dada mea, care au ţinut cu dinţii ca obiceiurile lor strămoşeşti să nu piară. Chiar dacă multe familii sunt mixte, obi­ce­iu­rile machedoneşti tot sunt bine păs­trate, pentru că bunicii noştri se asigură de asta. Desigur, aşa voi proceda şi eu, o fac deja prin muzica mea.

Colinde cu mama

– În familia ta, cântecul armânesc se îmbină cu cel românesc. Mama ta, Marioara Man Gheorghe, e o cunoscută interpretă de muzică populară din Ar­deal.    Mai cânţi și tu folclor transil­vă­nean?

– Cum să nu! Am des evenimente la care cânt folclor românesc, îmi place foarte mult. O spun încă o dată: mi se pare minunat să te naşti într-o familie în care există două tradiţii, când le împleteşti, devii pur şi simplu mult mai bogat. Iar cu mama cânt împreună, la întâlnirile în familie, la petreceri, dar mai ales de Crăciun. Colindele sunt cel mai puternic liant al nostru. Ne amintim cum cântam îm­pre­ună, eu copilă fiind, la evenimentele pre­zentate de Marioara Murărescu – „Deschide uşa creştine” – era un spectacol ce se ţinea an de an la Sala Palatului. Debutul, ucenicia mea, aşa s-au întâmplat, acolo am schimbat eu primele gesturi de iubire cu publicul, iar dragostea asta nu a mai dispărut niciodată. Nimic nu e întâmplător, cred asta deplin. Nu mă îndoiesc o clipă că familia în care m-am născut, drumul în muzică, de la trupa Man­din­ga, la fiecare etapă a carierei, toate m-au făcut omul de azi. Dumnezeu mi-a dat harul acesta nu ca să vorbească lumea de mine, ci ca să împart bucurie şi iubire.   

– Cu ce concerte te așteptăm la acest final de an?

– În Decembrie, probabil că vom cânta la „Târgul de Crăciun” din Bucureşti, vom fi prezenţi însă şi la o serie de concerte prin ţară, pentru că eu am mereu pregătit un spec­tacol întreg care să celebreze sărbă­toarea. Şi, ca în aproape fiecare an, vom lansa o melodie nouă dedicată Crăciunului. În rest, nu-mi doresc altceva decât zăpadă, pentru că Ame­lie mă întreabă în fiecare zi: „Când vine zăpada aia mare pe care mi-o arăţi în poze?”. Tare şi-o mai doreşte.

Bucurie cu visuri mici

– Elena, succesul tău durează de când ai apărut pentru prima oară pe scenă. Care este secretul lui?   

– Ceea ce alegi ca drum în viaţă, să faci cu plă­cere, şi succesul va veni. Dar nu el este încu­nunarea, ci plăcerea, adică succesul vine ca un bonus pentru bucuria cu care faci ceea ce-ţi place. Scopul trebuie să fie mereu a găsi ceva ce te face fericit. Artă, me­canică, educaţie, contabilitate, ce-o fi, doar să simţi că-ţi aduce bucurie. Acesta e totodată cel mai puternic remediu împotriva depresiei, boala momentului. Multe din poveştile de succes pleacă de jos. Oameni care nici nu ştiau în ce se bagă, dar ştiau că le place. Visuri mici, care au de­venit realizări enorme, izvorâte dintr-o simplă pasiune. Nu vreau să dau eu sfaturi de viaţă, ci doar să îţi răspund la întrebare, prin pris­ma alegerilor personale. Să fac lucrurile din şi cu plăcere este în topul priorităţilor vieţii mele. Şi încă ceva: realizările pe care ni le dorim în viaţă vin atunci când suntem convinşi că le merităm pe deplin. Doar atunci! Eu am convingerea că menirea noastră pe pământ este să scoa­tem lumina din noi şi din cei­lalţi. Prin orice facem, că e artă sau nu. În ultimul timp, observ că oamenii sunt din ce în ce mai atenţi la această lumină, sunt tot mai interesaţi de probleme pro­funde. Lumea se clatină, şi atunci, cu toţii ne căutăm un echilibru, o lumină sufletească. La fel e şi în muzică: scena e cântec şi magie vizuală, însă doar ce luminează din artist către public este ceea ce aduce succes.