Bradul părăsit

Pe strada mea, într-o curte, a cres­cut un brad. Îl știu de mai mult de treizeci de ani. Ce brad frumos! Mândru, țin­tind tot mai sus, spre cer, atât de sobru, în verdele lui de cetină deasă. Cu un­duiri și legănări atin­­gea pământul, cu crengile pu­ternice de la poalele veșmântului său de voievod, păs­trând echi­li­brul trunchiului semeț.

De la fereastra mea, vedeam peste drum un tablou minunat. În spatele unui gard obișnuit, bradul ocrotea casa vecinilor. Și sus, de vârful bradului se prin­deau ori soa­rele, ori norii care trăgeau tră­sura Domnului. Venisem de la spi­tal. Diagnosticul – nicio îndurare! Eram bolnavă rău. Nu știam de ce să mă agăț. Era prea multă su­fe­rin­ță pe capul meu. Mai mult zăceam în pat, cu ochii în tavan și aștep­tam hotărârea finală. Și atunci am auzit păsările cântând și mi-am amintit de brad. Ceva puternic, poate vo­in­ța mea și voia Dom­nului, m-au dus la fereastră. Se ve­dea bradul cu creștetul proiectat pe pânza albastră a cerului. Păsă­re­le­le se dădeau în zeci de ba­lansoare și cântau, cântau, până noaptea târz­­iu. Bradul nu era niciodată singur. Concertele păsărilor, mu­zica bra­dului au în­semnat pentru mine un medi­ca­ment pen­tru su­flet.

Multe familii de vră­bii își aduceau puii să se joa­ce, să se însorească sau să se răcorească, după cum era vremea, în ramurile lui. În brad nu urca niciun pră­dător și nu era nicio primejdie. Iar pri­măvara era un vis! Cântau mier­lele! Transmiteau atâta bucu­rie și drag de viață, din zori până noap­tea târ­ziu! Tril după tril, che­mări de iubire până la soare, până la nori, până la mar­ginea altor lumi. Le răspun­deau alte tri­luri, de aproape sau din depărtări ne­cu­noscute.

Bradul părea căzut din Rai, cu zbu­rătoarele lui cântărețe. Era mân­­dru și princiar. Și ce frumoasă devenise viața mea, cu o asemenea minunată tovă­rășie! Nu mai eram singură!

Dar a venit și sfâr­șitul! Într-o zi am au­zit drujba – spaima pădu­ri­lor, moartea copacilor, teroarea naturii! Ins­trumentul uciderii ne­mi­loase a florei și faunei munților noștri ajunsese și la bradul cel sin­gu­ratic dintr-o curte așa de liniștită până atunci. Dar drujba nu tăia acum o pădure. Nici măcar nu venea Cră­ciu­nul cu masacrul brazilor. Druj­ba reteza numai ra­mu­rile cele mai mari ale bradului, ramurile lui de la poale, pentru a se vedea termo­pa­nul fe­res­trei dinspre stradă al casei sau pentru a se vedea strada prin ter­mo­pan. Brusc, bra­dul și-a pierdut se­me­ția și vo­io­șia. S-a rupt ceva înă­­untrul lui, în sufletul lui. O tris­tețe, o durere cres­cută dintr-o umi­­lință apă­să­toare se simțeau în jurul bradului cel ciuntit. Ca la oameni, su­pă­ra­rea îi îmbolnăvea inima. Și pă­să­rile au dispărut. S-a lăsat o li­­niște de moarte pe strada mea. Niciun tril! Drujba le-a gonit și pe ele, iar fără păsări, bradul a înce­put să moară. Stră­lu­cirea ver­de­lui se stin­ge. De s-ar întoarce vră­biu­țele, mier­lele, tur­turelele! De i-ar mai fa­ce co­pa­cului ologit o clipă de bucurie… În podul înalt al unei case de lângă brad au venit niște vrăbii, dar nu se opresc mă­car o clipă pe ra­mu­rile copacului. Se tem. Au memoria ges­tu­ri­lor bru­tale fă­cute de om. Mă doare sin­gu­ră­tatea lui, sin­gu­ră­tatea mea, sin­­gurătatea altor ve­cini de pe stra­dă. Când plouă afară și bur­ni­țează, bradul plân­ge. Pi­că­turile reci se scurg pe trunchiul golaș. De­parte de semenii lui, de pă­­du­rile, munții și izvoarele locu­ri­lor sale natale, bradul e pierdut în pustiul orașului care l-a mutilat. Va veni Cră­ciunul și pro­babil va fi înlănțuit de becuri și sclipici ca un clovn, acolo, în spa­tele gardului. Dar el va fi tot sin­gur, prins în beton și în pă­ien­jenișul rețelelor de cablu, în praf și gunoaie, de­parte, departe de frații lui. Stă sin­gur pe o stradă, altădată plină de glasuri de copii, plină de flori și păsărele, o stradă moartă acum, cu bătrâni închiși în casele lor. Nu ne mai deschide nimeni ușa, nici sufletul. Nu mai vedem nici cer, nici soare. Ce ne mai interesează un brad? Mai bine l-ar fi tăiat și oferit gratis, de săr­bători.

Nu mai există compasiune în lume, nu mai există drag de flori și de pomi! Nu ni se mai citesc senti­mente în ochi. Purtăm cu toții ochelari cu termo­pa­ne. Să nu ne vadă nimeni dacă plângem.

Știe cineva cum pot fi aduse pă­sările înapoi, într-un brad sin­gur și trist, dintr-o curte de oraș? N-ar trebui să studiem și psiho­lo­gia plantelor cu sufletele agresate? Măcar să plângem, dacă nu sun­tem în sta­re să apărăm natura.

LUCIA C. – Ploiești