În preajma Crăciunului, la biserica ortodoxă din Cristuru Secuiesc

• Cu reportofonul, printre ultimii credincioși •

E frig. În Harghita, iarna a început devreme anul acesta și seamănă cu amintirile din anii copilăriei. Munții sunt ninși, au cul­mile albe, așa cum se cuvine în prag de de­cem­brie. E duminică, frigul îi ține pe oameni în case, așa că străzile Cristurului Secuiesc sunt aproape pustii. Biserica ortodoxă se află la drumul mare, prima din șirul de case cu feres­tre înalte și porți ce ascund curți largi, cu totul ferite de ochii trecătorului. Intru în pridvorul lăcașului, mă închin, ușa mare se în­chide în urma mea în­ghi­­țind cu totul lumea de afară. Înăuntru e o liniște de cris­tal, atât de curată, încât îmi pot privi sufletul în ea. De pe pereți mă privesc sfinți uriași, cu chipuri sim­ple, zugrăvite parcă anume să-i bu­cu­re pe creș­tinii care vin la bi­se­rică. Sunt puțini și stau înlemniți în strane, de parcă ar lua parte la ultima și cea mai de preț liturghie din viața lor. Și poate că așa și este. În Harghita și Covasna, ro­mânii sunt tot mai pu­țini, și bi­se­ricile rămân pustii. E o suferin­ță care se simte, o tristețe care îi co­pleșește și pe sfinții pictați în icoane, și pe credincioșii aflați în biserică. Oamenii se leagă unii de alții prin ime­diatul vieții, prin mărunțișurile exis­ten­ței lumești, arar se leagă unii de alții prin rugăciuni. Dar când o fac, se transformă în îngeri. Rugă­ciu­nea îi luminează, îi sporește, îi înalță, deznădejdea se transformă în nădejde și în minuni. Iar credincioșii români din Cristuru Se­cuiesc așteaptă, și ei, o minune: supraviețuirea cre­dinței și a bisericii. M-am rugat și eu alături de ei, ascultându-le, apoi, povestea…

Autoexilat printre secui

Stătea în genunchi în biserică, de parcă ar fi fost în fața lui Hristos. Transpus cu totul în rugăciune, sprijinit într-un baston alb, cu ochii închiși, se ruga, deși slujba se terminase. M-a impresionat atitudinea lui și-am bănuit, pe loc, că în spatele ei se află o poveste. Sau poate o suferință? M-am apropiat și i-am dat binețe, întrebându-l dacă pot să ajut cu ceva. Mi-a răspuns cu ochii închiși. Îl cheamă Albu, Ioan Albu, și este nevăzător. Nu poate să vadă decât lu­mina lui Dumnezeu. Pe cea din lume a văzut-o ulti­ma dată, pe când era în ultimul an la Academia Militară din București. În locul luminii ochilor, Dum­nezeu i-a dat mult mai mult – Lumina de sus. „Noi, oamenii, avem din naștere sămânța credinței în noi. Numai că ea trebuie îngrijită. Eu mai aveam un pic și terminam Academia Militară, când mi-am pierdut vederea. De atunci, biserica a devenit pentru mine insula în care mă reculeg, care mă despo­vă­rează de toate cele exte­rioare, nefolositoare care ne distrag în viață. Ne în­cărcăm cu trăiri artificiale, impuse, preluăm o infor­ma­ție care ne frământă toa­tă ziua. De toate acestea eu mă despo­vă­rez în bi­se­rică. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc spiri­tual cu ceea ce am găsit aici, la Cristuru Secuiesc, deși m-am adaptat ușor, sunt secui după ma­mă. În Bucu­rești, mergeam des la sluj­bele de la biserica Sfân­tul Mina-Vergului. Aici, nu am sluj­ba li­tur­ghiei în fiecare dumi­ni­ca. Ba, la un moment dat, ni s-a spus că e po­si­bil să o avem doar o dată pe lună, pentru că părintele nu poate să slu­jească doar aici, are mai multe sate în grijă. Din feri­cire, nu s-a în­tâmplat așa, dar tot îmi lipsește când, odată pe lună, e silit să plece. Îmi e greu, atunci când te obișnuiești cu rugă­ciu­­nea în biserică, sufletul ți-o cere. Așa rezistăm noi, a­ici, între secui”. Când spu­ne asta, dom­nul Ioan Al­bu zâm­bește. În ceea ce el nu­mește „rezistență” nu e nici­un strop de încrânce­na­re. „Re­zis­tența” lui e la fel de seni­nă pe cât îi este rugă­ciu­nea. „Știți ce simt când vin du­mi­nica la biserică și o gă­sesc goală, pentru că pă­rin­tele slujește în celelalte sa­te? Că mi se despică piep­tul!”. Vo­cea îi tremură… S-a întâm­plat odată, chiar de Sfântă Marie. De aceea, dom­nul Ioan Albu are un singur dor. Să vină preoți din București sau din țară la bisericile orto­doxe româ­nești aflate între secui și să slu­jeas­că prin ro­tație. „Eu cred că vâr­fu­rile bisericii ortodoxe ro­mâ­ne ar trebui să înțeleagă că nu nu­mai românii din diaspora tră­iesc prin­tre străini, ci și noi, cei din Har­ghita și Co­vas­na. Și să în­cer­ce să ne aju­te. În dumi­ni­cile când pă­rin­tele nostru merge să slu­jeas­că în celelalte sate pe care le păstorește, ar putea veni la noi preoți misionari, poa­te pensionari, din alte ju­dețe unde preoții sunt mulți. Poate chiar de la București, unde sunt foarte mulți preoți, și se calcă în picioare unii pe alții. Noi i-am putea caza aici și cred că ar fi și pentru ei o experiență, ca un fel de pele­rinaj, să vină un preot cu un cântăreț și câțiva credincioși. Știți cât contează o strângere de mână? Ne în­străinăm unii de alții… Stăm pe rețelele acestea de so­cializare, suntem toți aco­lo, dar cât de singuri suntem în realitate… De aceea e atât de im­portant să fim în biserică. Aici e legătura adevă­rată, unii cu alții și cu cerul de deasupra noastră”.

Biserica ne ține pe noi, românii din Harghita-Covasna

Când l-am întrebat pe Leontin Piper ce este pentru el biserica, a ridicat amân­două mâinile în sus, de parcă ar fi vrut să cu­prindă cu ele cerul, apoi le-a lăsat încet în jos, dezamăgit că nu poate. Apoi a oftat și mi-a spus gâtuit – „E ceva, așa…”. Și din nou și-a ridicat brațele, iar apoi cuvintele au început să-i curgă. Și lacrimile, pentru că atinsesem un loc din inima lui care durea. „Pentru mine, biserica este totul, totul, totul… Nu că sunt eu cel mai cre­dincios, că nu sunt, dar când vin la bise­rică, am o trăire, nu știu… Plâng, pur și simplu!”. Și începe să plângă un bărbat în toată firea, într-o biserică mare, aproape goală, în Cristuru Secuiesc, unde el trăiește împreună cu familia din 1991. Aici s-a și căsătorit cu o româncă, aici i s-a născut și primul și uni­cul copil, o fetiță. Biserica a fost, în tot acest răs­timp, locul în care s-a regăsit pe sine. „Eu nu pot veni la fiecare liturghie, pentru că lucrez în ture. Une­ori, chiar dacă eu pot să vin, nu slujește pă­rintele, pentru că e la altă biserică. Mi s-a întâm­plat, uneori, să vin, mai ales iarna, și să fiu doar eu cu părintele. Ce încărcătură e atunci, nu vă pot spu­ne în cuvinte, pur și simplu coboară peste tine ceva de sus. Tu și cu preotul tău, în audiență la Dumne­zeu! De aceea vă spun că biserica este pentru mine totul! Noi suntem o comunitate mică și săracă, dar sufletește, nu sun­tem săraci. Biserica ne ține pe noi, românii de aici. De multe ori, aștept o sărbă­toare sau pomenirea mor­ților, pentru a putea să ne vedem unii cu alții. E și un fel de a co­mu­nica între noi. Sigur că socializez și cu vecinii mei, dar e altceva când ești cu românii tăi. Până în anul 2000, eram 300 de ro­mâni, aveam și liceu în limba română. Acum am ră­mas atât de puțini, încât am ajuns să ne fie greu să ne întreținem biseri­ca. Ne plouă în ea, dar nu avem bani să o reparăm. Dacă o să ne împuținăm și mai mult, ne putem trezi că va trebui să o și închidem, pen­tru că nu o să mai avem cu ce să plătim facturile…”.

„E țara mea! De ce să plec de la mine de-acasă?”

Leontin a trăit toată drama românilor veniți în secuime. Unii au ajuns în Cristuru Secuiesc să-și facă un rost, alții, ca el, au fost trimiși. El a lucrat toată viața la CFR. E român get-beget, născut și crescut într-un sat de lângă Luduș, în Mureș. Când i-a venit repartiția, nici nu știa unde este Cristuru Secuiesc, dar s-a dus pentru că, îmi spune hotărât, „România e țara mea, e peste tot «acasă»”. La început, comu­ni­ta­tea românească era mare, număra sute de familii. Apoi, industria ridicată în comunism a murit încet, iar românii au plecat în locurile de unde veniseră. Cel mai dramatic a fost când fetița lui s-a trezit, în clasa a V-a, singură cuc în cla­să. Profesorii au con­tinuat să vină să îi pre­dea doar ei, de parcă i-ar fi fost medi­ta­tori. Așa a terminat școa­la gimna­zi­ală, care, apoi s-a în­chis. Pur și simplu. Pen­tru că nu a vrut să facă na­ve­ta, fata a urmat mai de­par­te un liceu ma­ghiar. „Dar să știți că de aici eu nu plec”, spune Le­ontin. „E țara mea, de ce să plec de la mine de acasă? Pentru că aici sunt acasă, deși în bloc suntem singu­ra fa­mi­lie de români. Dar nu mi-a fost frică nicio­da­tă. Vă spun sincer că eu, dacă mai beau câte un pa­har, cânt în gura mare toa­te cân­te­ce­le cu români – «Noi suntem români», «C-așa-i româ­nu», toate! Când e 1 De­­cem­brie, eu îmi pun ia pe mine, co­car­da în piept și mă plimb prin oraș. De ce să-mi fie frică, ei cum se plimbă de ziua maghiarilor, pe 15 martie? Tră­iesc aici de 30 de ani, îmi place. N-am nicio problemă cu nimeni, n-am avut de când am venit. Mi s-a mai întâm­plat să mi se spună – «De ce ai venit aici? Dacă ai venit aici, atunci tre­buie să știi ungurește!». Iar eu le-am răs­puns că vorbesc ungurește, dacă vor­besc și ei românește, adică limba țării în care trăiesc. Știți cum sunt oamenii de aici, din Cristur? Dacă știi să vor­bești un­gu­­reș­te, ești respectat, ești chiar frate­le lor, nu contează ce ești, ro­mân ori secui. Eu nu vorbesc cursiv, nu mi-am bătut capul să învăț bine un­gu­rește, dar mă descurc. Și să știți că eu de aici nu o să plec. Dacă aș avea bani să îmi fac o casă, tot aici mi-aș face”,

Slujește foarte pătruns de liturghie, aproape că nu bagă de seamă aparatul meu de fotogra­fiat, care sparge liniștea bisericii cu declanșatorul. E foarte emo­țio­­nat, îmi spune și zâmbește ca un copil. Fră­mân­tă în mâini hârtia pe care a scris cuvintele pe care ar vrea să mi le împărtășească. Îi spun să le lase deo­parte și să-mi povestească viața lui, așa cum a fost și cum crede că va fi. Părintele Gavrilă Petre Alexan­dru e născut și cres­cut în Țara Făgărașului, în satul Părău. A visat de copil să ajungă preot. Și visul i s-a împlinit. Avea abia trei ani când a început să slu­jească prin casă. Im­pro­viza veșminte preo­țești, cădelnițe cu te miri ce. O sete adâncă, de suflet cu totul curat, care nu s-a stins nici când a mai crescut. În școala generală, colegii îi spu­neau „părin­tele”. „Nici­o­dată nu mi-am do­rit alt­ce­va în viață. Am vrut să fiu preot. Atât”. Pă­rin­tele Petre are 29 de ani și e preot de trei. Pentru dra­gos­tea lui de biserică a lăsat totul. Avea casă acasă, în satul lui, și o slujbă bună. Nu avea însă un altar și su­flete pe care să le păs­to­reas­că, pentru că în Ța­ra Făgă­ra­șului sunt preoți în toate bisericile.

„Am vrut să fiu preot onorific, doar să slu­jesc la altar, fără niciun ban. Îmi câștigam sala­riul mun­cind în construcții. Dar nu am găsit în Țara Fă­gărașului, așa că am ales să vin în Har­ghi­ta, unde am fost primit cu mare căldură. La începutul preoției mele, m-am gândit să merg eu să-mi colind cre­din­cioșii de Nașterea Dom­nului, nu să-i aș­tept eu pe ei. Vă spun sin­cer că m-au primit cu lacrimi în ochi. Mi-au spus că așa ceva nu li s-a întâmplat în viața lor. Eu cred că preo­ția este cel mai frumos lucru pe care-l poate face omul pe pă­mânt. E un vis, dar și o me­nire”. Socotim împre­ună bisericile și sate­le pe care le păstorește acum părintele – Cris­turu Secu­iesc, unde e paroh și unde am fost și eu la litur­ghie, apoi Vi­dacut, Săcel, Bodo­gaia și Uilac. Acolo, la Ui­lac, un mic cătun ro­mâ­nesc, a făcut primii pași în preoție. Avea sub epi­tra­hil doar patru familii, cu nouă suflete, dar pentru dra­gostea lui a fost în­dea­juns. A slujit în Uilac până când bisericuța de lemn, ridicată la sfârșit de secol XVII, a fost cotropită de o ciupercă a lemnului, care o roade dinlăuntru, ca un demon. Și tot acolo, la Uilac, domnul Hristos a făcut o mi­nu­­ne cu o icoană a Maicii Domnului, pe care pă­rin­tele Petre îmi pro­pune să mergem să o vedem îm­preună. Când închid după mine ușa grea a bise­ri­cii din Cristuru Secuiesc, simt că am închis după ea o întreagă lume. O lume care amenință să se stingă.

Minunea din satul nimănui

Imaginați-vă un sat pierdut între dealuri, în care acum un veac trăiau două sute de suflete de ro­mâni. Gândiți-vă la copiii care aler­gau pe ulițele pli­ne de viață, la sărbătorile când satul întreg mer­gea să se roage în micuța biserică de lemn. Apoi vre­mu­rile au supt vlaga satului Uilac și, pe negân­dite, fără nicio pri­goa­nă, el s-a stins. Când părin­te­le Petre a ajuns aici să slu­jeas­că, obștea satu­lui de odi­nioară mai număra doar nouă suflete, în patru familii, și ace­lea îmbătrânite. În urmă cu doi ani, peste bisericuța de lemn s-a abătut o ispită – icoana Mai­cii Dom­nu­lui de pe cata­pe­­teas­mă a în­ceput să fie roasă de o ciu­per­că de lemn. Era chiar la începutul preoției pă­rin­telui.

Obștea s-a strâns mi­rată în fața ei, s-au rugat, dar boala și-a croit mai departe drumul în lemnul sfânt, la fel cum cancerul roade un trup sănătos, căscând o rană adâncă. Sătenii s-au rugat ca Domnul să îndepărteze încer­ca­rea și, după două săptămâni de rugă­ciu­ne, când au intrat în biserică, au văzut că rugi­le le fuseseră primite: icoana Preasfin­tei era curată, la fel ca la început! Harul astu­pase rana din lemn și refăcuse, mira­culos, pictura. Dar bleste­mul ciupercii a revenit, iar acum în biserică nu se mai poate sluji. Când am intrat în ea, am simțit miros de moarte, de parcă o putere nevăzută o sufoca. De pretutindeni, din po­dele, din tavan, de pe pereți, ciuperca creș­tea, ca într-un film de groază, o entitate aproape extra­terestră, venită din altă lume. Am ieșit ame­țit. Afară ne aștepta crâsnicul bisericii, reze­mat în botă, cu oile păscând lângă el, ultimul dascăl pe care, probabil, îl va avea Uilacul.

Călin Ioan Costea e născut și crescut aici. Și de aici nu va pleca niciodată. Ultima oară când a ieșit din sat a fost acum zece ani, când a trebuit să-și schim­be buletinul. Cât e ziua de lun­gă, își grijește mioarele, iar în duminici sau săr­bă­tori, când părintele Petre vine să slujească în satele dimprejur, îi e dascăl la strană. „Când eu cânt la stra­nă, parcă plec de pe acest pă­mânt. Când faci o le­turghie, te afli în slavă, în bine­cu­vân­tarea lui Dum­nezeu”. Îl întreb dacă nu îi e urât să stea cât e ziua de lungă singur, doar cu oile. Îmi răs­punde rar, de parcă s-ar așeza în fiecare cuvânt. „Nu mi-i urât. Eu m-am obișnuit cu singurătatea, ca-n călugărie. Mai zic – «Doamne… fărădelegile mele!» și mă gândesc că viața îi scurtă, și nu știm unde o ter­minăm!”. La plecare, Călin mi-a întins mâna, mână rece și aspră de cioban. Dar ochii îi erau plini de căldură. O căldură pe care gerul Harghitei n-o va birui cât îi lumea. Pe ea am păstrat-o în suflet, cu ea v-am scris și aceste rânduri.