REMUS AZOIȚEI (violonist, profesor la Royal Academy of Music din Londra): „Mă aflu, probabil, în punctul culminant al carierei mele, și sunt mândru să recunosc că educația de bază am primit-o în România”

România din Anglia

„Mă simt încă foarte, foarte român. Încerc să mă reapropii cât mai mult de România”

Din Camden Town, cartierul vibrând de viață din nordul Londrei, și până în Golders Green, sunt doar patru stații de „tube”, cum au poreclit englezii, cu umorul lor, alambicatul, dar extrem de eficientul me­trou londonez. Cobor cu o stație mai devreme, în Hamp­stead, și o iau la pas, prin The Hill Garden and Pergola, ca să mă umplu de culorile răvășitoare ale toam­nei londoneze. Larma orașului se stinge cu fie­care pas pe care îl fac, iar li­­niștea se în­stă­pânește peste străzi. Mai sunt câ­teva minute până la 11, ora întâlnirii cu violonistul Remus Azoi­ței, am ajuns deja pe strada ce duce la lo­cu­ința lui, și în timp ce admir casele albe, cu curți în­gri­jite, nu pot să nu mă gândesc la pri­vilegiul pe care îl au vecinii ma­relui artist: să asculți în serile lungi, de toamnă, acordu­rile viorii sale Niccolo Gagliano din anul 1740! La 11 punct, Remus Azoi­ței apare în ușa casei și mă in­vită în ca­mera cu vedere la stradă, în care tro­nează un pian elegant. E îm­brăcat elegant, peste câteva ore are cursuri la Royal Music Acade­my. Remus Azoiței predă vioara de pes­te două decenii la prestigioasa școală londoneză, în paralel cu o susținută activitate concertistică pe marile scene ale lumii. Cu studii la New York și la Londra, marele violonist rămâne pro­fund atașat de România și e unul dintre cei mai mari promotori ai lui George Enescu. Sunt, se spune, un mi­lion de ro­mâni în Londra, dar dacă ar fi să numești doar unul singur, care să ilustreze triumful talentului româ­nesc în Occident, acela este Remus Azoiței.

Triumf la 6 ani!

– Celebritatea ascunde, adesea, povestea vieții unui artist. Ați debutat pe scenă la numai 8 ani, ală­turi de Orchestra Simfonică din Galați. De unde pa­siunea pentru muzică, de unde precocitatea aceasta extraordinară? Și cât de greu a fost drumul din Ga­lațiul natal până la Londra, unde ne aflăm acum?

– Pasiunea pentru muzică vine din familie. Mama era artistă, picta și era pasionată de muzica clasică. Aveam acasă un pick-up, pe care se ascultau „Ano­timpurile” lui Vivaldi. Mama îmi spunea că lăsam baltă jucăriile și stăteam lipit de pick-up, când au­zeam vioara. Asta le-a dat alor mei ideea să mă înscrie la școala de muzică din Galați. Aveam cinci ani! Atunci am intrat în contact cu vioara și, după mai multe căutări, am ajuns la profesorul potrivit pentru mine, Ionel Nistor, care lansase deja o pleiadă de tineri talentați. Așa a început drumul. La șase ani, am luat primul premiu: Lira de Aur, la Suceava, un concurs național unde veneau toți copiii talentați ai României. Eram cel mai mic interpret din concurs. Reacțiile concursului le-au creat o mare dilemă părinților: dintr-o dată, situația mea era foarte serioasă. Am început, alături de ei, un drum foarte lung și sinuos. După câțiva ani, a trebuit să ne mutăm din Galați, pentru ca eu să pot studia la București. Eram îndrumat de ma­es­trul emerit Mihai Constan­tinescu, și o vreme, făceam drumul de la Galați ca să iau lecții în Capitală. Era un efort supraomenesc și, în cele din urmă, am reușit să ne mutăm la București în 1984, când am devenit elev al Liceului „George Enes­cu”, începând din clasa a VII-a. Apoi am intrat la Conservator, la clasa maestrului Daniel Podlovski, unde am și rămas asistent, la Catedra de vioară. Între timp, am câștigat câteva concursuri importante, după care am obținut o bursă de studii la Juilliard, în New York, cea mai impor­tan­tă școală de muzică din lume, unde am avut șansa să lucrez cu reputați profesori de renume mondial. Era în 1997…

„Eram noi mai înapoiați la tehnologie, dar bagajul muzical cu care am plecat din România avea greutate și consistență”

– Cum a fost șocul întâlnirii cu Occi­den­tul, pentru un tânăr venit din tran­ziția românească?

– După Revoluție, am par­ticipat la concursuri importante, cântam foarte des în Vest. Dar, de­sigur, America este ceva foarte special, iar New York-ul și mai și. A fost un șoc. Țin minte o în­tâmplare de atunci, din ’97, când am ajuns la New York, ca student cu bursă completă. Toată lumea mă între­ba acolo ce adresă de e-mail am. Deja la ei era în mare vogă Inter­netul, dar noi, în România, n-aveam habar de așa ceva. Mi s-a recomandat să mă duc la labora­torul de com­putere să îmi iau rapid o adresă de e-mail. Și m-am dus acolo cu o sacoșă mare, să iau câ­teva adrese… (zâm­beș­te). În sala aceea cu monitoare enorme, era plin de colegi de-ai mei, care s-au oprit din ce făceau și-au în­ceput să râ­dă când m-au văzut că ve­ni­sem cu sacoșa ca să-mi iau adresa de e-mail! Atunci mi-am dat seama cât de retrograzi eram noi, în România, din acest punct de vedere. M-am rușinat, devenisem su­biect de glu­me. Asta, până la prima audiție, până la primul nostru concert de la Juilliard. De atunci, de când au văzut cum cânt, n-a mai râs nimeni niciodată de mine. Eram foarte, foarte bun, iar acesta a fost un mic șoc pentru toți. Și, din momentul acela, am fost foarte respectat la Juilliard.

Eram noi mai înapoiați la tehnologie, dar bagajul muzical cu care am plecat din România avea greutate și consistență. De fapt, tot ce a ieșit din România după Revoluție era produsul unui sistem în care talentul fierbea la foc mic. Aveam profesori, îndru­mători de mare valoare. De altfel, nu doar la muzică eram străluciți, eram buni la sport, la orice eram extraordinar de competitivi. Liceul „George Enescu” era un nucleu de talent incredibil. Eu am fost un produs al acelui sistem și am fost valoros, mai ales prin educația pe care am primit-o. Acum mă aflu, pro­babil, în punctul culminant al carierei mele și sunt mândru să recunosc că educația de bază am primit-o în România. Statul român a investit în educația mea, în primii mei ani, și nu vorbesc doar de educația mu­zicală, ci și de formarea mea ca persoană. România m-a crescut, iar, ulterior, am fost șlefuit în mari școli de afară, în concerte pe marile scene internaționale. Din acest motiv, eu acum încerc să mă apropii de România cât se poate de mult, să cânt cât de multe con­certe pot, să cânt la Festivalul „Enescu”, să ju­rizez la Concursul „Enescu”. În plus, încerc să ajut tinerii artiști din România cu tot ce pot. Îi încurajez, îi ascult și le ofer din timpul meu…

– Tot mai mulți tineri români iau drumul Occi­dentului la vârsta facultății. În cazul dumnea­voas­tră, ce plus a adus străinătatea?

– Noi, românii, eram foarte buni la muzică, însă, cumva, aveam o afinitate cu școala sovietică. Tot ce ni se punea pe masă venea de la ruși, prin natura istoriei, după război. Din această cauză, deși eram foarte buni, aveam o singură dimensiune a educației muzicale, a felului de a face muzică. Școala rusă, de exemplu, nu e bazată pe ideea de muzică de cameră, pe ideea de ansambluri mici, care, de fapt, șle­fuiesc un artist în cel mai bun mod. În Vest, este o cu totul altă cul­tură, pe alte baze. Simt că eu nu aș fi fost com­plet, dacă nu ob­țineam și această la­tură opusă, occi­den­tală, a felului de a face muzică. Mă simt un artist complet, după toate aceste ex­pe­riențe.

– Ne-am obișnuit, în ultimii ani, ca ma­rile ta­len­te ale Ro­mâniei să cucerească Occidentul. Totuși, în cazul dumneavoastră, succesul de pe scen­ă e dublat de invitația de a preda la o școală uria­șă: Royal Academy of Music. Cum a apărut opor­tu­nitatea aceasta ex­tra­or­dinară?

– După ce am ab­sol­vit la „Juilliard”, în Sta­te, m-am mutat la Lon­dra pentru că este un loc foarte bine po­ziționat, o metropolă ultra-conec­tată cu orice destinație. Pentru mine avea sens să fiu aici, a fost o ale­gere naturală. Întot­dea­una m-a atras Europa, mă simt eu­ro­pean în su­flet și, deși mi-a plăcut foarte mult la New York, nu mă ve­deam tră­ind acolo. La Lon­dra, am început să cânt foarte mult la Wimble­don Hall, la Festival Hall, eram o prezență foarte activă. De asemenea, am mai intrat un an, ca student, la Royal Academy of Music pentru a studia cu un mare maestru, Maurice Hasson, un mare violonist francez de modă veche, o experiență care m-a rafinat. Între timp, Royal Academy m-a invitat să susțin „mas­ter­class”-uri, ceea ce a fost, desigur, un mare privi­legiu și o provocare, și, la scurt timp, m-au invitat să devin profesor, iar asta a fost cea mai mare onoare pentru mine. A fost absolut flatant și ca persoană, și ca muzi­cian, și ca român plecat de acasă de ani de zile, să obțin o astfel de poziție. Cred că faptul că am avut șansa să iau ce era mai bun din ambele școli mu­zicale, și din Est, și din Vest, a fost unul dintre mo­tivele pen­tru care am fost numit profesor de vioară la Academia Regală de Muzică din Londra, în 2001.

– Tocmai vă pregătiți să mergeți la cursurile de la Royal Academy of Music. Cum e mediul de acolo și cât de ridicat e nivelul?

– E un mediu foarte performant, foarte pro­fe­sio­nal. Avem 1.000 de candidați pe 20-30 de locuri. Vin tineri talentați din toată lumea, din Coreea, din Chi­na, din Canada, din America, avem centre de recru­tare pe toate continentele. Academia e o instituție de mare prestigiu – doar ce-am sărbătorit 200 de ani de exis­ten­ță – și a dat nume mari muzicii clasice. Clă­di­rea e absolut superbă, avem o stagiune de concerte simfo­ni­ce, sala e plină la refuz de fiecare dată. Stu­den­ții noștri câștigă concursuri mari, au rata de anga­jare cea mai ridicată, peste 90%. Am mulți foști stu­denți care performează în cele mai mari orchestre din lume.

„De când cu Brexit-ul, taxele de școlarizare au crescut de trei ori, iar românii nu-și mai pot permite să studieze aici”

– Ați predat și în România, acum predați în Anglia. Cum vedeți plusurile și minusurile siste­mului nostru de învățământ universitar actual, față de cel occidental?

– În mare, sistemul din România este foarte va­loros. Poate, pe undeva, mi-aș dori să existe o sim­bio­ză mai mare între partea teoretică și cea practică. Profesorii de teorie, de analiză muzicală, și profesorii de instrument nu sunt conectați. Cumva, promovează aceleași valori, dar separat. Pe când, dacă ar vorbi efectiv aceeași limbă muzicală, atunci mesajul ar fi mult mai puternic. Ar trebui un efort concertat pentru a merge pe o singură linie.

Dacă vorbim de Anglia, trebuie să subliniez des­chiderea pe care academia o are față de a invita per­soane din exterior să țină „masterclass”-uri și să în­dru­­me studenții. Avem aici profesori vizitatori, care, în mod repetat, într-un an de zile, oferă și „master­class”-uri, și lecții individuale studenților. Asta e foarte impor­tant, pentru că ai un mediu sănă­tos, în care ești deschis la toate informațiile. În Ro­mânia, mai puțin găsești acest lucru, ești într-un mediu mai închis, în care nu ai ce face, decât să ai totală încredere în pro­fesorul tău. Ceea ce, sigur, trebuie să ai, dar această re­lație nu este supusă niciunui stres de nicio altă opi­nie. Mă refer la un stres sănătos, din care, până la ur­mă, studentul câș­tigă. Și atunci se pierde ceva, pe undeva…

– Ați lucrat cu studenți români la Academia Regală? Cum sunt ei?

– Anul acesta nu am niciun student, dar am avut mulți de-a lungul timpului, și foarte buni. Din păcate, de când cu Brexit-ul, taxele de școlarizare au crescut de trei ori, iar românii nu-și mai pot permite să stu­dieze aici. Se dau niște burse, dar chiar dacă ai o bur­să parțială, restul de plată este peste puterea oricărui om. Din păcate, românii nu o să-și mai poate permite marile școli din Anglia. Și românii pierd, dar Anglia va pierde cel mai mult, pentru că talentul românesc a fost întotdeauna foarte puternic și orice școală mare ar trebui să pro­fite de acest talent.

– Aveți un interes spe­cial pen­tru George Enes­cu. Puteați să vă alegeți alte modele, având la activ școala de la New York și apoi experiența lon­do­neză. Ce v-a apropiat de Enes­cu, ce vă ține atât de ata­șat de opera sa?

– În primul rând, valoa­rea lui artistică și figura sa uma­nă sunt acaparatoare. În­tot­dea­­una m-am simțit atras de mu­zi­ca lui. Apoi, cu tim­pul, am constatat că este cân­tat foarte prost. Pur și simplu, este cân­tat prost! Iar acum, în Româ­nia, este cân­tat foarte puțin, aproape de­loc. E drept că este și foarte greu de in­ter­pretat, iar lumea nu se mai apropie de Enescu ca nivel de per­for­manță in­terpretativă. Din pă­cate! Așa că eu îl cânt în fie­ca­re recital și sunt un promo­tor neclintit al muzicii lui.

– Simțiți promovarea lui Enes­cu și ca pe o responsa­bi­li­tate, în calitatea dvs. de român?

– Fără discuție! La mine, orice student, indi­ferent de na­țio­nalitate, trebuie să cânte o so­nată de Enescu. Și mulți ab­sol­vă cu o sonată de Enescu în program sau cu o lu­cra­re de Enescu, și sunt în­cân­tați. Plus că au un pro­fesor, eu zic, în temă (râde) și vor să profite de acest avantaj. Și mie îmi face, desigur, mare plăcere să-i învăț Enescu.

– Cum e văzut George Enescu în Occident?

– Enescu rămâne o figură puțin promovată în Vest. De altfel, pe Enescu însuși prea puțin l-a preo­cupat celebritatea. În plus, era o persoană cu foarte multe fațete, toate extraordinare, ca profesionist. Nu era doar marele violonist sau marele pianist. Era și marele dirijor, marele pedagog și, cumva, este foarte greu de etichetat ce a fost Enescu de fapt: compozi­torul sau violonistul sau șeful de orchestră? La toate excelează! Dacă era doar dirijor, era cel mai bun din lume. Ca violonist, știm, de asemenea, că era, pro­ba­bil, cel mai bun din lume la acel mo­ment. Compo­zi­torul – este absolut genial. Enescu este foarte greu de catalogat ca muzician. În schimb, este unanim accep­tat că a fost o figură monumentală a secolului XX și are locul său în marele templu muzical al lumii; și pe partea de com­poziție, și ca violonist sau pedagog, el rămâne o mare stea. Apoi, există o problemă cu drep­turile de autor ale compozițiilor lui, care sunt încă pro­tejate și costă foarte, foarte mult. Până nu o să scă­păm de aceste drepturi (la 75 de ani de la moartea sa), el va fi greu de promovat. Când nu vor mai exista costurile drepturilor de autor, vom avea un atu în mânecă. Dar încercăm să-l promovăm și așa. Eu sunt director artistic al Societății „George Enescu” din Lon­dra. Avem o stagiune de concerte la Londra, în care, obligatoriu, trebuie cântată o lucrare de Enescu. Stagiunea e găzduită de sediul Institutului Cultural Român din Londra, care are o sală de con­certe de înal­tă clasă. Vin români, dar vin și foarte mulți străini, iar asta e foarte bine. Evenimentele sunt susținute din bugetul ICR, iar lumea vine, efec­tiv, pentru un concert bun, într-o locație prestigioasă.

„Sunt și britanic, am două pașapoarte. Dar sunt român, de fapt”

– Caracterizările care vi s-au făcut, de-a lungul timpului, în presa inter­na­țională de specialitate vor­besc despre „deli­ca­tețe”, „culoare”, „tem­pe­ra­ment”. De unde vin aceste ca­lități? Le aducem, cumva, și de aco­lo de unde ne naștem?

– La personalitatea noas­tră concură foarte multe ele­mente: și uman, și educațional, și geo­gra­fic, ești produsul a tot ce ți s-a întâmplat și a tot ce ai cu­nos­­cut și tot ce ai învățat. Eu mă simt încă foarte, foarte ro­mân. Sunt și britanic, am două pașa­poar­te. Dar sunt român, de fapt. Și încerc să mă reapropii cât mai mult de România. În­cerc să ajut cât pot, pe orice ca­le. Îmi place contactul cu româ­nii și cu or­ches­trele din Româ­nia, simt că este ceva benefic și pentru mine, și pentru ei. Am un cvar­tet la Iași, care se nu­meș­te Ad Libi­tum, e cel mai im­portant cvartet al României. Și din acest motiv mă duc la Iași foarte, foarte des să cântăm îm­preună. Mă umple de româ­nism asta și e foarte bine!

„Nu există voința politică care să susțină o sală de concerte de peste 3.500 de locuri, așa cum Bucureștiul ar merita”

– Domnule Azoiței, ați concertat pe marile scene ale lumii. Ce anume le face atât de speciale, dincolo de acustică și de alte detalii de ordin tehnic?

– Ce le face, cu ade­vărat, speciale este educația publicu­lui. Pur și simplu, există un pu­blic educat, care are încă plăce­rea de a veni la un concert, deși suntem bombar­dați de media și de re­țelele online. Măcar are unde să vină, pen­tru că la noi, la Bucu­rești, nu avem o sală de concerte profesio­na­lă. Avem un Fes­ti­val „Enescu” de renu­me internațional, dar nu avem o sală de con­certe, pentru că nu există voința politică care să susțină o sală de concerte de peste 3.500 de locuri, așa cum Bucureștiul ar merita. S-au construit stadioane, s-au cons­truit tot felul de infra­structuri, dar cultura nu aduce voturi… Mie mi se pare o ches­tiune de minimă igienă cul­turală, să avem o sală de con­certe de ni­vel inter­na­țio­nal. Îți tre­buie o sală cul­tu­rală de con­certe în cen­trul Capi­ta­lei, care să defi­neas­că ni­ve­lul de cul­tură al Bu­cu­reș­tiului și al Ro­mâniei. A­te­­­neul este o sa­lă splendidă, cu încăr­cătură is­to­rică, dar nu mai face fa­ță noului Bu­cu­rești și ne­voilor cul­turale de azi. Este o sală mică, de numai 900 locuri…

– Care e bucata muzicală la care, când vă gân­diți, vă evocă cel mai mult România?

– Categoric, „Lăutarul” de George Enescu. „Lă­u­­­tarul”, episodul 1, din suita „Impresii din co­pi­lă­rie”, care are zece episoade. Este pentru vioară solo, pianul așteaptă, pe scenă, ca acest „Lăutar” să se întâmple, după care, intră, la rându-i, în joc. Acest „Lăutar” a rămas celebru, ca un eșan­tion al sim­ță­mintelor româ­nești. Eu l-am propus ca piesă obli­gatorie în etapa 1 a Concur­sului „Enescu”, iar pro­pu­nerea a fost adoptată. Este foarte, foarte greu de interpretat, mulți fug de acest „Lăutar”. Es­te o bucată foarte minuțios scri­să, îți trebuie mult timp să des­ci­frezi partitura. Enes­cu e foarte precis în ceea ce-și dorește de la interpretarea pie­sei, acele două pagini de partitură sunt, practic, negre! Din cauza asta, străinii fug de Enescu, pen­tru că e foarte, foarte greu. Dar, odată ce l-au gustat, rămân cu el. Noi, la Con­cursul „Enes­cu”, i-am obli­gat pe toți să învețe acest „Lă­u­tar”. Și ne bucurăm pentru orice concu­rent care l-a învățat. Îl cântă mai bine sau mai puțin corect, dar măcar a avut un con­tact cu ma­re­le nostru com­po­zitor, iar asta e cel mai impor­tant.

Corespondență din Londra