SOFIA VICOVEANCA: „Să ningă peste noi, cu pace și iubire”

Crăciun cu mama

– Vă numărați printre marii noștri interpreți de muzică populară, care nu s-au îndepărtat de tra­diție. Nu există dar mai frumos de Crăciun decât să vă ascultăm colindele, care răscolesc în noi dor de sărbătorile vechi și curate. Cum ningea peste ele în anii copilăriei? Vă mai amintiți cum era Crăciunul atunci?

– Crăciunul meu a fost eu şi mama. Mama şi eu. Asta era tot, toată bucuria, tot necazul, tot ce ştiam în viaţă până pe la treisprezece ani, când a revenit tata din prizonierat. De Crăciun în­cerca să mai îmbunătăţească olea­că traiul obişnuit. Eram tare necăjite, nu muri­toa­re de foame, cu o bucată de mămă­li­gă nu faci foame, dar sărmane. Refu­giate din Buco­vina de Nord, ne dră­muiam puţinul aşa cum puteam, mama făcea minuni ca eu să nu sufăr de foa­me sau de frig. Cea mai dragă amintire de Crăciun? Ca refugiaţi, mai ales în preaj­ma Crăciunului, primeam pachete din America. Cât oi trăi o să ţin minte cum scotea mama câte o cio­colată, era minunea minunilor. O luam şi fugeam cu ea. Mă piteam în porumbişte şi stăteam cu limba pe cio­colată până se găta de tot. Nu muşcam, o topeam aşa, cât de încetinel puteam. Dura câteva ore! Slavă Domnului, am tot mâncat ciocolată în viață, cofe­turi dintre cele mai fine, dar gustul stropului acela dul­ce, care mi se topea pe limbă, în porum­bişte, nu l-am mai întâlnit. Sigur că mintea ne joacă feste în astfel de cazuri, neajun­su­rile fă­ceau ca bucuria să se intensifice, dar chiar şi aşa, eu, când mă gândesc la Cră­ciunurile de pe vre­mea când eram mi­cu­ţă tare, când îl aşteptam pe tata din răz­boi, şi mama plângea mereu, eu cu sa­voarea acelei ciocolate îmi mângâi amin­tirile şi nimic nu poate schimba acest lucru. Eram sărmane, dar cu atâta dragoste în­tre noi, că parcă ui­tam de ne­ajunsuri. Țin minte că în fie­ca­re toamnă, în postul Înălţării Sfintei Cruci, mer­geam cu mama şi cu gospo­di­ne­le din sat la mânăstiri, făceam popas la Suce­vi­ţa, și acolo, măicuțele ne pu­neau mă­măligă pe plită, o ungeau cu ma­giun şi ne-o dădeau s-o mâncăm. Cum rămâne sără­cia în amintiri! Dar atunci n-o simțeam, mă jucam tot timpul, arun­cam cu bețe în râu și cân­tam. La un mo­ment dat, numai aud o gospodină cum îi spune mamei: „Ve­ronică, de ce n-o laşi pe Sofioara la mâ­năstire? Cred că are har de măi­cu­ţă, cântă frumos, i-ar fi bine, ar avea mân­ca­re şi un pat de dormit!”. Mama m-a luat fuga în braţe, de zi­ceai că mă fura cineva, şi i-a răs­puns plân­gând: „Am văzut ce mănâncă măi­cu­ţele în post! Dar fata mea atât o pos­tit în sărăcia noastră, că nu vreau să trăiască aşa toată viaţa”.

Un coltuc de zahăr

– Cu atâtea necazuri, reuşea ma­ma să vă strecoare şi ceva daruri sub bradul de Crăciun?

– Erau daruri meşteşugite, nu cumpărate. Ciorăpei de lână, un fular, o cămăşuţă cusută cu modele deo­se­bite… Mie, cel mai mult îmi plăceau culorile. Când am crescut, am aflat că în tradiţie există un cod nescris al culorilor pentru costumul popular. Tata, când s-a întors din prizonierat, îmi spunea că nu pot purta cămăşi cusute cu roşu, verde ori al­bas­tru, culori puternice, pentru că sunt fată simplă. Pentru mine potrivite erau maroul, negrul, cusute pe cămaşă albă sau crem. Trebuia să-ţi ştii măsura, dar asta nu însemna să nu ai personalitate. Mama, draga de ea, avea şi ea grijă la toate amă­nuntele astea, și de Cră­ciun primeam în dar hăinuţe lu­crate pe ascuns, noaptea, ori când eram la şcoală. Nu ştiam nici­odată de ele şi surpriza era mare. Așa arăta magia Crăciu­nu­lui meu. Aveam şi câte un brăduţ, pe care îl ornam cu nuci, mere, cu hârtie creponată tăiată ghirlande. Cocea mama din aluat scăriţe de pus în pom. Atârnam şi zahăr cubic, în­ve­lit şi el în ceva colorat. „Pot să iau un cub de za­hăr, ma­mă?”, fără îngă­du­iala ei, nu în­drăz­neam să mă ating de nimic. „Da, ia unul mic, că diseară-i Crăciunul, şi apoi ata­căm!”. Râ­deam amândouă şi eram fericite așa cum puteam.

– Cum sunt Crăciunurile dumneavoastră as­tăzi, ca mamă, ca bunică?

– Sunt cu totul diferite. Locuiesc singură, deci nu am nevoie de mare lucru. Mă pregătesc cu buca­te măsurate, aranjez casa, fac toate cele care se fac.    Pregătesc şi ceva daruri. Ce le dăruiesc nepoatelor? Sunt mari acum, vă spun sincer că nu ştiu pe ce pun ele cel mai mare preţ, aşa că le dau parale, să-şi cum­pere după pofta inimii. Cea mare a terminat Psihologia, iar acum e la master. Cea mică a făcut un an de ASE, l-a terminat cu bine şi brusc s-a sucit către Medicină veterinară. M-am mirat, eu sunt mai precaută, mă cam sperie mişcările astea neaşteptate, dar dacă ea zice că finanţele nu erau drumul ei, eu o cred şi cu Dumnezeu înainte! Când mi-a spus: „Mămuca, iubesc animalele de tot felul, acolo vreau să fiu, între ele, să le îngrijesc”, m-am în­mu­iat de tot. A intrat din prima, a avut curaj să rupă ce nu i se po­trivea, acum am înţeles asta şi o respect foarte mult, mai ales că eu ştiu despre mine că nu aş fi avut curajul acesta.

Cu clopoţelul pe la porţi

– Dar de colindat, mai co­lin­daţi, doamnă dragă?

– Să ştiţi că în copilărie nu mergeam prea des cu colindul. Există un motiv pentru care co­lin­dele din Bucovina nu sunt foarte cunoscute: pentru că-s pu­ţine. Şi atunci, dar şi acum, mai degrabă se merge cu uratul de Anul Nou, cu clo­po­ţe­lul, de­cât cu colindul. Spuneam urături şi primeam nuci, mere şi pere de iarnă, câte o plăcintă, o prăjitu­ri­că. Eu mer­geam nu­mai însoţită de ma­ma pe la cunoştinţe, vecini, niciodată la străini. Oamenii erau mai retraşi la vre­mea aceea. Îmbrobodită cu o basma groa­să, în picioare cu ghete, în care încăpeau ciorapi de lână, şi pe spate, un cojocel pe care-l ţin minte ca azi, porneam de mână cu mama şi adu­nam în trăistuţă tot felul de bunătăţi. Era mare bucurie când răs­tur­nam toa­tă „re­col­ta” pe masă, însemna că urasem frumos. Azi mai spun urături şi câte un colind doar la tele­vizor. De exem­plu, am cântat la mijlocul lui decembrie, în Bu­cu­reşti, colinde, însoţită de o or­ches­tră simfonică de două­zeci de oameni. Apoi, am participat la con­certele lui Ște­fan Bănică de la Sala Palatului, unde am fost sur­pri­za celor patru seri conse­cu­ti­ve. Lumea nu ştia că voi cânta, aşa că am regizat puţin intrarea mea în scenă. Spun un vers, „De la Bethle­em Maria….” şi tac, las aplauzele şi bucuria să se risi­peas­că oleacă, şi apoi intru pe scenă cu restul de cântec. De cinci­sprezece ani facem asta împreună şi nu contenesc să mă minunez de reacţia oame­ni­lor. Nu vreau să sune a laudă, mereu mă tem să nu pară că mă fălesc, dar sunt tare bucu­roasă şi recu­noscătoare lui Dumne­zeu, să pot avea încă astfel de experienţe, la cei optzeci şi doi de ani ai mei.

„Am gata un disc cu muzică nemaiauzită vreodată”

– Cu spusele dumneavoastră, îmi deschideţi calea către următoarea între­ba­re: cum se face că folclorul continuă să aibă un asemenea succes în vremurile astea moderne, să adune zeci de mii de oameni la un singur spectacol?

– E zestrea noastră, ne aparţine. Un interpret de folclor simte asta în sufletul lui, dar e ceva minunat când observi că şi publicul are aceleaşi sentimente. Indife­rent unde eşti, poate chiar pe meleaguri stră­i­ne, când ţi se cântă folclor din zona ta, te simţi aca­să. E un sentiment pe care muzica tradiţională ţi-l vâră în inimă aproape fără să-ţi dai seama. Eu aşa con­si­der: folclorul are succes necontenit, pentru că pu­terea lui este să te facă să te simţi acasă. Cât des­pre mine, cum să spun să nu sune a laudă? Încă mă mai vrea lumea, cred că pot spune aşa. Sunt solici­ta­tă continuu, simt că lumea nu s-a plictisit de mine și mă străduiesc pentru asta. De exemplu, ţin soco­tea­lă de cum am fost îmbrăcată la precedentul concert și am grijă să nu mă repet, vin îmbrăcată într-o ți­nu­tă nouă. De asemenea, nu cânt niciodată me­lo­dii din repertoriul altui artist. Am avut din­tot­deauna, slavă Domnului, tolba mea plină de cânte­ce. De mi­că chiar, cu mama de mână peste tot, eu deja cule­geam folclor fără să-mi dau seama. Era horă, eu, atârnată după gard, pândeam prin uluci lăutarii şi învăţam pe loc melodia. La clăci, şezători, nunţi, eram lipită de mama şi ascultam, ascultam şi învăţam. Când am pornit pe drumul muzicii, acum aproape şaizeci şi cinci de ani, bagajul meu era plin ochi de cântece autentice din Bucovina, adunate pe neştiute. Dintr-o dată, am realizat că memoria mea era încărcată cu minuni. Nu m-am oprit niciodată din asta. Am cules de la bătrâni, până s-au dus cu toţii în altă lume. În plus, am meteahna asta: nu arunc nimic. Toate casetele înregistrate încă din co­mu­nism au stat zeci de ani la păstrare în cutii. Dar a venit pandemia şi, cu tot urâtul ei, mi-a oferit ce­va: timp. Am luat toate casetele la mână, am ascul­tat sute de melodii, iar acum vă pot anunţa că am aproape gata un disc cu cântece nemaiauzite vreo­da­tă. De veselie, de băutură, de amar, de jale, de horă, de toate am acolo şi sunt foarte, foarte bucu­roasă că la vârsta mea voi putea încă apărea cu lucruri inedite. Că tot am amintit timpurile tre­cute, vă spun că pline erau sălile şi pe vremuri. Era diferit, pentru că noi, cântăreţii, eram tare atenţi la fiecare cuvânt,    cenzura era cu ochii pe noi. În săli, copiii erau urcaţi pe sobe, să fie la cald, iar adulţii ajungeau până în buza scenei. Eu am avut mereu un ochi foarte vigilent, nimic nu-mi scapă. Ţin minte o păţanie de atunci. Am remarcat în public o femeie care, se vedea după atitudinea ei, nu mă plăcea de­loc. Mă ardea cu ochii. La fiecare cântec, o mai mătu­ram cu privirea: niciun zâmbet, nimic! „Ne­vas­tă ca mine nu-i, de cu seară uşa-ncui, nu dau drumul nimănui / Doar la bărbaţi şi la pui, că de-aiştea sunt distui”. Aşa se termină un cântec vesel de-al meu. La final, citesc pe buzele doam­nei: „Ne­no­rocit bărbat are femeia asta!”. Am râs atunci, râd şi acum. Biata de ea, în amăreala ei, cre­dea că eu îmi cânt viaţa, dar noi niciodată nu facem asta. Dimpo­tri­vă, noi cântăm vieţile tuturor oame­nilor, ca fiecare în parte să se regăseas­că în câte-un cântec. Folclorul e iubit şi pentru asta, pentru felul în care ro­mâ­nul se regăseşte în ver­su­ri­le lui, în bucurie şi necaz deopotrivă.

– Observăm cu speranţă, așa cum am spus, că muzica populară se bu­cură, încă, de mare succes. Ba și mai bine, an de an apar noi cântăreţi, unii foarte tineri. Vin    către dumnea­voastră după poveţe?

– Vin, da, vin să-i sfătuiesc în ale cântecului. Sunt fericită şi măgulită, dar nu-i cocoloşesc. Eu îi întreb aşa: „Tu eşti pregătit să fii la examen toată viaţa?”. Se sperie, dar ăsta-i adevărul. Scena este un examen permanent şi trebuie să fii tare puternic să-i rezişti. Sunt zile în care nu eşti în formă vo­cală, zile de boală, de grijă sau chiar de doliu, dar nu poţi lipsi de la exa­me­nul scenei. Lumea care te ascultă tre­buie să-ţi dea nota zece şi să nu bage de seamă că ţie îţi plânge sufletul când tre­buie să cânţi de veselie. Din res­pect pentru cel ca­re vine să te vadă, ce ai tu în inimă trebuie să ră­mână ferecat acolo. Iar acum, dacă-mi permiteţi, vin şi către public cu un sfat. Cu o jumătate de oră înainte ca un artist să intre în scenă (actor, cântăreţ, nu con­tea­ză), lăsaţi-l în li­niş­te. Nu cereţi autografe, fo­to­grafii, nu trimi­teţi flori. Artistul trebuie să intre în scenă încărcat cu starea po­trivită, poate se roagă, poate repetă ceva în gând. Lăsaţi-l, pentru că apoi, după spectacol, el va de­ve­ni din nou al vos­tru, va fi gene­ros la vor­be, la poze, după cum e sufle­tul fiecăruia.

Doamne, sunt la mâna ta!

– Aveţi o energie de in­­vidiat! Nu staţi o clipă, aveţi concerte, mergeţi în călătorii prin toată lu­mea, sunteţi mereu dispo­nibilă pentru întâlniri, ară­taţi extraordinar. Ca­re este secretul acestei stări de bi­ne neîntrerup­te?

– Energia e de la Dum­nezeu. El mi-o dă, nu am nicio îndoială. De copilă şi până azi, spun mereu:    „Doamne, sunt la mâna ta!”, iar aşa am liniştea că Dumnezeu le va aranja pe toate, după meritul şi stră­dania mea. Dincolo de as­ta, eu privesc în jur, chiar şi la vârsta asta, cu gândul că poate mai câştig ceva pentru inima mea. Încă învăţ. Văd ceva care mă impre­sionează, încerc să fac şi eu. Sau, dimpotrivă „numa’ aşa să nu fiu!”, îmi zic câteodată, când un anume comportament mă dezamăgeşte. Ca să mă simt în continuare utilă, încerc să fiu în fiecare zi ca la înce­put. Mă îmbrac cu grijă și pen­tru scenă, în port popular, dar şi pentru o simplă ieşire la cum­părături. O fac cu decenţa vârstei mele. Și, ca în tinereţe, îmi fac vocalizele zilnic, beau lapte cald cu miere, dacă simt vreo răguşeală. Am grijă de re­per­toriu, mi-l păstrez curat şi aduc mereu ceva nou. Cânt doar pe viu, în direct. Îmi ţin imaginaţia şi simţul artistic vii, cochetând cu poezia şi dese­nul. Nu ştiu dacă am talent, dar, prin aceste activităţi care-mi plac, caut să-mi petrec timpul cu folos pentru suflet. De asemenea, mă cruţ de ce-mi face rău, dar îmi şi îngădui plăceri, cum ar fi să mănânc doar ce-mi place. Nu mai gătesc mult de când nu mai am familia lângă mine, şi mă răsfăţ cu ce pof­tesc. Că e o mămăligă cu brânză şi ouă moi, că e o salată de icre cu ceapă. Am dat de gustul avoca­do­ului, mă­nânc foarte des, aşa, doar stropit cu puţină lămâie. O masă pe la zece dimineaţa, alta pe la şase seara, şi asta e. Vlad, băiatul meu (Vlad Bogdan Micu e cameraman în TVR n. red.), mă iscodeşte mereu, dacă mănânc cât trebuie, dar îl liniştesc spunându-i că-mi fac toate poftele, că doar o dată trăim. Nu-i mare lucru să-ţi bucuri sufletul cu lu­cruri mărunte, la fel cum nu e greu să mun­ceşti în­continuu, să nu stai locului, că dacă lene­veşti, atunci nici Dumne­zeu nu te mai vede. Băiatul meu, dra­gul de el, îmi tot face din de­get: „Bagă de sea­mă, nu te surmena, ţie îţi trebuie odih­nă, linişte”. Eu glumesc şi-i zic că dacă nu şi-ar mai face el atâtea griji, aş avea şi eu linişte. Reazămul meu, înge­rul meu, energia mea e Vlad. De două ori pe zi, cel puţin, mă sună, mă simte din glas ime­diat dacă ceva nu-i în re­gulă. Băiatul meu a fost dorit ca nimic altceva. Eram mări­ta­tă de ceva vreme, şi pruncul nu mai apărea. Atât ne doream un copil, că am încercat să adoptăm şi am fost foarte aproape să luăm acasă o fetiţă. Lu­cru­rile s-au complicat şi nu am reuşit adopţia. Dar, ca un dar suprem de la Dum­nezeu, supărarea că eşuasem a fost ştearsă după o lună, când am aflat că se va naşte pruncul nos­tru. Convinsă am fost că voi avea o Cosânzeană, că o voi purta în funde colorate. Dar a venit Vlad, copil dăruit de Dumne­zeu, iubirea şi sprijinul meu cel mai mare. Na, v-am spus şi una din minuni. De obicei mi le păstrez, sunt doar ale mele şi sper că nu greşesc să le ţin ferite de vorbele lu­mii. Minunile mele şi credinţa îmi dau sens în viaţă, energia de care mă întrebaţi.

– Doamnă Sofia, la final, vă rugăm să le adresaţi o ura­re de Anul Nou cititorilor „Formulei AS”, care vă stimează și vă iubesc…

– Și eu îi iubesc la rândul meu şi iu­bire este ceea ce le doresc cel mai mult. Și pace! Nu-i nimic mai rău în lu­mea asta decât războiul. Plânge su­fletul în mine când văd gro­zăviile ce s-au abătut peste omenire. Mă rog Domnului pentru pace şi înţelegere, pen­tru bunătate, mă rog ca Dum­nezeu să-şi lase mâna ne­vă­zu­tă peste inimile noas­tre şi să şteargă din ele ura, invidia şi nepăsarea. Oameni buni, să ningă peste noi cu pace şi iubire! Doamne ajută!

Foto: George Checheriță – 1