De Crăciun, când era iarnă

• Amintiri îngropate în zăpezi •

MARIUS CHIVU

Masa cu povești

Niciodată nu știm când anume în viața noastră are loc cea mai frumoasă întrunire de familie, poate chiar ultima, când toată lumea e prezentă, când cu toții sunt sănătoși, având toate motivele să fie veseli, și nimeni nu-și dorește să fie altundeva. În memoria mea există o astfel de seară de Crăciun, petrecută în familie, cândva, înainte de `88. Suntem la țară, în casa bunicilor, îngropată în troiene. Peste zi, tata și bunicul au tras din greu să facă poteci prin zăpadă în jurul casei, în timp ce eu am împodobit bradul în pridvor. Acum suntem cu toții în casa unde lemnele pocnesc în sobă – s-a făcut atât de cald, încât ferestrele s-au aburit. Dacă le-aș șterge cu mâna și aș privi afară, aș vedea umbrele copacilor și zăpada sclipind în lumina lunii, ca în ilustrațiile din cărțile pentru copii.

Pregătirile de dinaintea mesei mi-au plăcut din­tot­deauna cel mai mult. Fiind singurul copil, pe mine mă trimiteau să aduc din cămară ce a fost uitat. Bu­ni­ca face mămăligă în tuci, pe plita sobei, în timp ce cârnații sfârâie în tigaie, tata are grijă ca ibricul cu țuică pusă la fiert să nu dea în foc, bunicul tocmai aduce din beciul casei un castron cu varză murată și cu multă zeamă, iar mama aranjează masa mutată în mijlocul camerei, ca să avem loc cu toții. Pe mine m-au pus să caut la radioul cu tranzistori un canal cu muzică de petre­ce­re. (Dacă e un sunet a cărui emo­ție îmi lipsește, atunci aces­­ta este: fâșâitul și micile pă­căneli ce se înlănțuiau când mu­tai încetișor scala între ca­nale.)

Nu știu cum sunt copiii de azi, dar „pe vremea mea” eram fericiți să ne petrecem timpul cu adulții, să ne dea lucruri de făcut, să „stăm în gura lor”, ascultând conver­sa­ții de oameni mari, pe care nu le în­țe­legeam. Căci atunci oa­menii își petreceau multă vre­me discu­tând. Programul la televizor era scurt (două ore pe seară) și neinteresant (mul­­tă propagandă ceaușistă), nu existau telefoane mobile și nici o altă formă de ecran pe care să ru­leze Internetul. În­tru­nirile de fa­mi­lie țineau lo­cul acestora, fiind un mare prilej de povestit: toată lumea lua parte, toată lumea era prezentă. Nu exista nimic altceva mai bun de făcut, nimic altceva care să-ți distragă atenția. Niciun ecran în care să fii tentat să te refu­gi­ezi, să te izolezi în mijlocul fa­mi­liei. Toată lumea asculta ce spunea toată lumea și cu toții se bucurau din plin de asta, pentru că timpul petrecut de­parte unii de alții – fără telefoane mo­bile, fără Internet, fără social me­dia – făcea ca poveștile să se adu­ne și oa­menii să aibă multe de povestit atunci când se întâlneau față în față.

Existau și altfel de momente, căci trăiam vremuri pline de lipsuri (por­tocalele erau o raritate, spre exemplu) și interdicții (în func­ție de nu­mărul de înmatri­cu­la­re, aveai voie să circuli cu ma­șina o dată la două week­end-uri, de pildă), dar eu îmi amintesc cu precă­dere bucuria de a fi împreună în preajma Cră­ciunului. O bucurie fi­reas­­că, naturală, cu adevărat aștep­tată, căci nu era anunțată, în­treținută și sâcâită de colinde difuzate non-stop, cu mult timp în avans, pe zeci de te­leviziuni și posturi de radio, și nici sti­mu­lată per­manent sau alterată de imagini și reclame pline de sloganuri-cli­șeu, ce încearcă să-ți vândă ceva, orice, to­tul, la „preț pro­mo­țio­nal de Săr­bă­tori”. A­tunci ni­meni nu încer­ca să-ți vândă nimic, iar Cră­ciu­nul era o săr­bătoare privată, se petrecea cu adevărat în case, în fa­milie, în inimi.

Ce vreau să spun cu această amintire e că, de Crăciun, n-ar trebui să fie nevoie de mai mult de­cât de o familie și de bucuria (regăsită) de a sta la po­vești unii cu al­ții. Nu știm niciodată când va fi ulti­ma întru­ni­re cu toată lumea prezentă.

SIMONA POCLID

Un colind, la marginea lumii

Vechiul Voicăuți dor­mea sub nămeți. Pe drumul mare, care du­cea spre Prut, nu mai trecea nimeni. Bătrânii se în­chi­nau dimineața și seara, cu rugă­-minți întărite de lacrimi: să nu se întoarcă foametea și ti­fosul, să crească mari copiii, să trăiască vitele și să se înalțe la anu’ grâul. Să meargă viața înainte, ori­cât de grea, dar cu o brumă de nădejde, ca o cingătoare pentru inimă.

Dintotdeauna, în locul acela izolat, rupt parcă de lume, Crăciunul ne-a umplut inimile cu bucurie. Se înseninau și bolnavii, se tămăduiau femeile ce abia născuseră, râ­deau copiii cărora le creșteau dinții. Se primeneau casele, și ștergarele înghețau pe sârmele agățate de căpriorii cerdacului. Mirosea a pâine caldă și nopțile se lungeau leneșe, ca niște lăi­cere țesute din visurile cele mai adânci. Satul se aburca înceti­șor pe umărul libertății de după comunism. Eram în casa bu­ni­cilor. Grăunțele întinse-n pod, merele și perele, bucățile de slănină, nucile și lâna strân­să sul, orânduite toate în lăzi și saci de iută, îmi păreau cele mai mari bogății ale Pămân­tului. Se în­gră­mădeau în șură găinile și mieii, iar când totul îngheța, satul încremenea. Nu­mai fumul, ur­când molcom din ho­geacuri, anunța că suntem vii. Când nu se ivea pe cer, cineva se îmbrăca, lua lopa­ta-n mâini și pornea spre casa vecină, ca nu cumva o năpastă să se fi petrecut.

Mă întorc cu gândul la un anume Crăciun, când aveam doar câțiva ani. Îmi spusese Bunica, cu tris­tețe-n ini­mă, că ea crede că nu vom avea colin­dă­tori, căci ninsese mult și un frig năprasnic s-a a­ciu­at pe vale. În plus, noi, vălenii, eram de­par­te de ori­ce așezare, a­proa­­pe de graniță, tră­iam în doar câteva că­su­țe mici, agățate de malul unui pârâu, un cătun izo­lat. Mă aninasem de spe­teaza scaunului și pân­deam fereastra, doar-doar voi ve­dea și eu co­pii mai mărișori, să-i aud colindând, să le învăț pur­­­tarea, să cresc și eu și să pot străbate apoi satul, anunțând nașterea lui Hristos, despre care Bu­nica-mi vorbea ca despre cel mai bun dintre oameni. Și eu cre­deam, cum cred toți copiii, din toa­tă inima, că nu suntem singuri, că nu ne-a uitat Dumnezeu în valea fără sfârșit, plină de pâraie înghețate și aco­pe­rită de nămeți uriași. Țurțurii de la streașină se alungiseră aproape cât fereastra, iar sticla înghețase. Îmi rămă­se­se un colțișor cât un ghioc, în care cotrobăiam cu ochii, așteptând, așteptând… Și nu venea nimeni, de parcă murise tot satul. Mă ani­nam de pestelca Bunicii și mă tânguiam: „Haidi, Mamaii, chiar nu vini niminea pi la noi?”, o în­tre­bam, iar ea mă pri­­vea parcă din Cer, scoborând peste mine dra­gos­te și liniște. Văzând Buni­cul că mă perpelesc atât, îmi spu­ne: „Lasî, Matinî hăi, cî la tini a sî vi­nî”. Și nici nu-și termină bine vor­ba, că începu câi­nele să latre și pe prispa mătu­rată ziua-ntrea­gă, pe care deja se lă­sa­se prea mult omăt, s-au auzit pași grei tro­păind. Erau colin­dători din sa­tul vecin, oa­meni blajini și mai să­raci decât noi, care-i știau pe Bu­­nicul și pe Bunica și care au îndurat omă­tul și gerul, știind că-i de da­toria lor să colinde. Colind lung, lung, cu voci plângătoare. Nu-mi mai amin­tesc vorbele, îmi joacă și acum lacrimile-n ochi de bucuria cu care umpluseră valea, în vreme ce inimile noastre au prins aripi. Și, deși mă în­spăi­mân­tau cu sumanele lor pline de zăpa­dă, am știut că Hristos chiar se năs­cuse și că Buni­cul meu pricepea mai bine decât oricine, cum merg lu­crurile pe pământ.

RUXANDRA CONSTANTINESCU

Lumină și bucurie

Cum toți creștinii avem prin botez o fărâmă de Dumnezeu, purtăm în noi și-o fărâmă de Naștere, un mic Iisus care începe să crească, precum grâul pus la încolțit, de Sfântul Andrei. E „ceva” ce tre­bu­ie să fie îngrijit cu iu­bire și cu speranță. Masa cu un tacâm în plus, pen­tru Cel care Vine. Bradul care-l așteaptă, încărcat de beteală și lumânări. Colindele care îl preaslă­vesc. Magii pornind după stea. Bucu­ria care ne pătrunde în suflet, fără să bată la ușă. Îngeri care vestesc nașterea Pruncului Sfânt. Așa cred că ar trebui să arate cea mai frumoasă amintire despre Crăciun! Lumină și bucurie fără sfârșit.

OANA GLASU

„Moș Crăciune, Moș Crăciune, dacă vii și pe la noi…”

Am copilărit pe malul Dunării, la Corabia, în vre­muri în care iernile aveau de toate: ninsori dia­fane, viscol turbat, nămeți cât vedeai cu ochii, dar mai ales multă căldură între oameni. Nu-mi amin­tesc pe atunci, și până târziu, încoace, iarnă fără zăpadă, mai ales de Crăciun. Uneori se întâm­pla să ningă în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, iar asta însemna prima minune pe care Moșul o făcea pen­tru noi, copiii. Era tare dorită ninsoarea, aștep­tam prospețimea ei, care punea stăpânire pe străzi, pe copaci, pe case… Nici cadourile de sub brad nu ne în­cântau atât de tare precum zăpada. Poate doar câte o portocală, o mandarină sau vreo banană, pe care le obținea mama de la prietena ei, Zulfia, o alba­ne­ză, a cărei familie venise în România din Macedo­nia, dar care mai păstra legătura cu nea­murile de din­colo, de unde mai primea câteodată curmale, smo­chine, cafea, măsline și cașcaval. Adevărate minuni, în anii grei ai comunismului, fără lumină, fără mâncare, cu rație de pâine, zahăr și ulei… Mi­ro­sul agrumelor întregea atmosfera unică pe care o trăiam an de an, înconjurați de rude, prieteni, ve­cini, alături de care intram treptat în spiritul sărbă­torii. Pe atunci, când oamenii se bu­cu­rau împreună și aștep­tau sărbătorile, respectând neabătut tradi­ții­le, Cră­ciunul chiar se întâmpla să fie ca o filă de poveste.

Mama mea (ce duioșie mă împresoară amintin­du-mi-o) respecta datina străbună, care însemna ca nimeni, nici măcar noi, copiii care muream de pof­tă, nimeni să nu mănânce, să nu se înfrupte din bucatele pregătite pentru săr­bătoare, până când nu se în­grijea mai întâi de cei plecați la cer. „În­tâi mortul și pe urmă mu­ritorii” era obi­­ceiul pe care-l respecta neabătut și parcă mă văd pân­dind japo­ne­zele, prescu­ri­le și năporojniile scoa­­se din cuptorul mașinii de gătit (și tare mă rugam să iasă vreuna mai strâmbă ca s-o pot gusta). Priveam cu jind cum intra siropul dulce în cele șase feluri de pră­ji­turi, miroseam cremele și știam că numai după ce va fi auzit clopotul bisericii din zorii Crăciunului și după ce ma­ma va împărți prin ve­cini, abia atunci ne vom a­tinge și noi, copiii, de bunătăți.

Mi-a rămas în minte din anii aceia mai ales o anume seară de Ajun, când casa era plină de neamuri și cântam colinde. După ce noi, copiii, am terminat de cântat toate strofele din Moș Cră­ciun cu plete dalbe, s-a auzit, din­tr-oda­tă, vocea unchiului Ro­mulus. A colindat singur un colind care îl po­menea pe unul din bătrânii neamului nostru, mort în război: „Moș Crăciune, Moș Cră­ciu­ne/ Dacă vii și pe la noi/ Adu-ni-l te rog, bătrâne, pe tăticul înapoi/ Știu că a plecat departe/ Pază sfântă la hotar/ Dar te rog mult, Moș Crăciune,/ Adu-ni-l acasă iar!”. Când s-a oprit din cântat, s-a lăsat o tăcere mare, și multe lacrimi au apărut în ochii celor pre­zenți. Apoi am început să-l colindăm iar toți, împreună, până ne-au apucat zorile, cu ceața iernii coborâtă pe Dunărea înghețată, cu zăpada troian adunată prin porți.

Astăzi, pe strada mea de la Corabia nu mai sunt zăpezile de altădată, nici albe, nici al­bas­tre, nici copii la săniuș, nici cântec, nici poveste. Poate doar alte femei care se duc de Cră­ciun la biserică! Iar eu le petrec cu privirea și aștept clopotul care să-mi vestească sfârșitul slujbei. Cu bucurie și cu un colind vechi în inimă.

GEORGE ARUN

Crăciunița

Să fi avut vreo nouă ani. Înaintea Crăciunului, nin­sese două zile și două nopți încontinuu, cei doi brazi din fața casei erau ca doi oameni de zăpadă uriași, nu li se mai vedeau crengile. Sătenii mergeau la graj­du­rile cu vite, care erau mai departe de casă, pe schiuri, altfel s-ar fi afundat în noianul alb până la brâu.

În Ajunul Crăciunului, când întunericul începe să-și facă loc în ziua atât de scurtă, am mai repetat de câ­teva ori colindele împreună cu prietenul meu, Ma­rius, după care m-am îmbrăcat cu pantalonii din ze­ghe, cu pieptarul din blană de oaie, peste care mi-am tras paltonul, cu căciula fumurie din blană de miel, și la sfârșit, am încălțat bocancii pe care îi dădusem cu cremă și îi lustruisem cu o bucată de postav. Eram echipat ca pentru o expediție la Polul Nord.

Marea provocare abia acum avea să urmeze. Ne-am prins schiurile la picioare și am pornit cu colindatul, din casă în casă. Când casa era așezată într-o vale, era o bucurie, alunecam pe schiuri și chiar ne luam și la întrecere, parcă nici nu atingeam nămeții de zăpadă. Însă atunci când o casă era în vârful dealului, trebuia să mergem cu schiurile de-a curmezișul pentru a ajunge la ea. Pe la jumătatea drumului oboseam, ne odihneam puțin și o luam de la capăt. Când ajungeam la casa gospodarului și câinii începeau să latre, gazda ne deschidea ușa și ne spunea: „Ia ziceți, măi băieți, să vedem ce colin­de știți”. Cântam în fața ferestrei câteva colinde, apoi gospodarul ne chema în casă, ne dădea nuci, mere, dar și bani, pe care îi strângeam într-o mănu­șă din lână, doar cu un deget. Nu lăsam nicio fa­milie necolindată, și nu atât pentru darurile pe care le primeam, cât pentru „a fi în rândul lumii”, pentru a ne bucura împreună și pentru a simți magia Crăciunului pe fețele sătenilor. Atunci eram toți la fel, copii și adulți, în noaptea misterioasă a nașterii pruncului Iisus.

Drumul până la casa celui mai bogat om din sat, Gheorghe al lui Cioacă, a fost o adevărată aventură. Casa era așezată în cel mai îndepărtat loc al satului, în vârful unui deal, dar nu asta era o problemă, ci faptul că gospodarul avea cinci câini ciobănești, pe care îi ținea dezlegați, ca să nu se apropie ursul de grajdul cu vite. Toate perechile de colindători ne-am dat întâlnire la poalele dealului, la miezul nopții, și am pornit în ceată, ca niște războinici care tre­bu­iau să cucerească o cetate. Chiotele și fluierăturile noastre se amestecau cu lătratul câinilor. Înaintam anevo­ios, pentru că mergeam cu schiurile de-a curmezișul dealului care parcă nu se mai termina. Ajunși aproape de casă, dulăii au tăbărât pe noi, înotând prin zăpadă, dar eram o ceată de vreo douăzeci de băieți, care ne apăram cu bețele de la schiuri. La casa lui Cioacă am cântat colindele, toți într-un cor, câinii s-au oprit din lătrat și parcă auzeam cum colindele urcă spre cer, în pustietatea aceea de poveste.

Gazda ne-a cinstit pe toți cum se cuvine, iar noi ne-am văzut de drum. Am terminat de colindat și am ajuns acasă când se crăpa de ziuă. Am simțit mirosul de cârnați, de carne afumată, de piftie și cozo­nac, apoi a venit sur­pri­za. În bucătărie, pe o blană de oaie, am văzut un mielu­șel alb ca spuma lap­telui. Ta­ta tocmai îi dădea să sugă lapte cu bi­be­ronul. „E mielu­șică, mi-a zis tata, a fătat-o oaia îna­inte de vreme și în grajd e ger de crapă pie­trele. O ți­nem în casă până o mai creș­te”. Am sim­țit că era o mi­nune dum­ne­zeiască, un dar pe care l-am primit toc­mai în noap­tea nașterii prun­cului Iisus. Am botezat-o Cră­ciunița. În sat se spune că dacă prima oară vezi un miel alb, vei avea parte nu­mai de noroc, de bu­curii, de cele ale sufle­tului. Dacă vezi un miel ne­gru, vei avea parte de bani. Eu am avut parte de un mira­col, de o bucurie a sufletului, de vre­me ce o mai țin minte și acum pe Cră­ciunița.