TEO TRANDAFIR: „Pentru mine, radioul înseamnă terapie”

Prepeliță sau păun

– Ne-am întâlnit pentru ultimul interviu, îna­inte de pandemie. Ea a trecut, dar urmele au ră­mas. S-a lăsat peste noi o umbră, o frică pentru ziua de mâine. O simți și tu?

– Cu toţii, cred, dar eu, în mod sigur, ajunsesem la o senzaţie de extenuare. Experienţa asta cu pan­de­mia ne-a transformat pe toţi enorm: şi profe­sio­nal, şi psihologic. După atâta frică, ne-a intrat în reflex o anumită prudență, în relațiile cu ceilalți oameni, nu mai suntem la fel de relaxaţi, de fără griji, ca înainte de pandemie. Teme­rea a rămas în noi. Nu mai e la fel de intensă, dar nici n-a dispărut cu totul. Cred că s-a cronicizat, cumva. Şi nu ştiu dac-o să mai scăpăm vreodată de ea…

– Rostite de tine, cuvintele as­tea par anacro­ni­ce. În lumea tele­vi­ziunii din România, ai fost tot­dea­una simbolul optimismului și al bucuriei de-a fi, pur și simplu…

– Trăsăturile astea au fost în mine dintot­dea­una, le-am mai şi cultivat, rafinat, că mereu trebuie să te adaptezi timpurilor, altfel împăr­tă­şeşti soarta dino­zau­rilor. Ştii, eu am un fel de dicton: chiar şi când viaţa mă loveşte, ca pe noi toţi, cu clipe mai grele, mai delicate, trebu­ie ca măcar două ore pe zi, cât du­rea­ză în general o emisiune, să gă­sesc resursele să mă scutur şi să func­ţionez ceas. Dup-ace­ea, trea­ba mea: pot să mă întorc la „atitu­di­nea de prepe­li­ţă”. Adică, pot să redevin gri, anostă, tăcută… Da’, în alea două ore, trebuie să fiu păun!

„Mi-am botezat fata după dumneavoastră”

– Ți se întoarce măcar o parte din afecțiunea și bucuria pe care le dăruiești?

– Toată lumea îmi surâde! Că sunt în mall, că sunt în trafic, că sunt unde-oi fi… cineva se găseşte să-mi zâm­bească, cineva se găseşte să facă o poză cu mine… Sau, uite, am trăit o întâm­pla­re mi­nu­­na­tă: a venit la mine o doam­nă care mi-a zis „Aş vrea să vă prezint pe cineva!” Şi mi-a prezentat-o pe fetiţa ei, un copil foarte frumos, pe care-o cheamă… Teo Tran­da­fir! „Mi-am botezat fata după dumnea­voastră. Ne cheamă de familie Trandafir, ei i-am zis Teo!”. Asta nu mai e afec­ţiune, asta-i de-a dreptul dra­goste! Şi n-ai cum să nu te to­peşti: mi-a venit să plâng de emoţie! Afecțiunea asta a oa­me­nilor mă vindecă și de rău. Dacă e vreun nor negru deasu­pra mea şi vreau să-l alung, atunci eu ies în lume. De pil­dă, mă duc în parc: vin oame­nii, mă abordează, tot cu zâm­betul pe buze îmi pre­zin­tă şi câinii lor, le ascult po­veştile, că deseori e vorba de câini recuperaţi din adăpos­turi… Ştii, ieşirile astea în lume pe mine m-au îmbogăţit cu nişte poveşti formidabile, de toate felurile, pe care altminteri nu le-aş fi aflat niciodată! Acum mulţi ani, chiar mi-a venit o idee: m-am dus şi i-am spus şefului meu că „aş vrea să-mi cunosc telespectatorii”. Să mă duc din oraş în oraş, şi omu’ care vrea să-mi vorbească să-şi atârne pe balcon sau la poartă un cearşaf pe care să scrie „Vreau să te văd, Teo”, iar eu să mă duc. Aşa am intrat în sute de case, din toate oraşele mari, şi am cunoscut o mulţime de familii, cu care am stat la masă şi la poveşti… Atunci am înţeles clar cum arată omul care mă urmăreşte pe mine, care e profilul lui. Au fost oameni care m-au urmărit ani de-a rândul şi s-au ataşat de mine, iar acum, copiii şi nepoţii lor mă urmăresc şi ei: vin la mine, vor să schimbe două vorbe, să facă o po­ză… Eram deu­nă­zi într-un restau­rant şi-au venit două fe­ti­ţe, una de vreo şap­te ani, iar cea­lal­tă, de vreo ze­ce: da­că nu s-au foit şi nu s-au su­cit… Până la urmă, una dintre ele şi-a fă­cut curaj: „Vă rugăm frumos, vă fa­ceţi o poză cu noi?”. Şi eu am stat şi m-am gân­dit: păi, dacă şi-ăştia micii mă ştiu şi mă plac, înseamnă că şi copiii lor or să creas­că tot aşa, cu mine… Nu­ma’ să tră­iesc eu atât! (râde)

– Despre viitorul televiziunii ce crezi? Va pier­de lupta cu internetul?

– Pe termen scurt, nu văd internetul ca o primejdie reală. Dar televiziunea te obligă să fii acasă la o anumită oră, ca să prinzi o anumită emisiune care-ţi place. Ar fi util să se inventeze un sistem, cam cum erau pe vremuri media-box-urile: aveai o cutie din asta, pe care puteai s-o progra­mezi ca să-ţi înregistreze emisiunea preferată, iar când ajungeai acasă, puteai s-o vizionezi fericit. Acum nu mai există sistemul ăsta, aşa că oamenii se uită pe net. Cred că un sistem de genul ăsta ar prelungi această perioadă de graţie a televiziunii. Ăsta e avantajul netului: acum, aici, în camera asta, folosind telefonul şi nişte căşti, pot să-mi pun un podcast ori să urmăresc altceva care mă interesează. Internetul îţi oferă o libertate a gestio­nării timpului, pe care televiziunea nu ţi-o dă, pentru simplul fapt că vremurile în care a fost inventată ea erau altele. Aşa s-a întâmplat şi cu consumul de radio: ţii minte piesa trupei Queen, aia cu „video killed the radio star” („televizorul a omorât radio-ul”)? Televiziunea trebuie să se adap­teze epocii ăsteia, că altminteri nu va supra­vieţui. În altă ordine de idei, internetul, luat la grămadă, e foate blamat: pe bună dreptate. Dar nu e vina internetului! E vina consumatorului, fiindcă el îşi alege ce să vadă.    Poţi să alegi să blochezi un anumit tip de conţinut şi să treci la altceva: oferta e uriaşă şi tu alegi la ce te uiţi, asculţi şi citeşti.

„Tipul de emisiune pe care îl făceam la Kanal D trebuia adaptat”

– Îți propun o întrebare cu care ar fi trebuit să înceapă acest interviu. De curând, în viaţa ta profesională a avut loc o schimbare de macaz: te-ai întors în radio, la Radio Impuls, unde, împreună cu Mihai Hîn­da, realizezi emisiunea „Bară la bară”, care se difuzează, în direct, de luni până vineri, de la ora 16. Ce a determinat această rocadă?   

– Tipul de emisiune pe care îl făceam la Kanal D trebuia adaptat, era o emisiune pe care o făceam din 2013, iar după zece ani trebuie schimbat ceva! Da’ ca să ţi-o spun p-a’ dreaptă şi adevărată, eu am început în radio, iar pe vremea mea, oamenii de radio nu-i prea plăceau pe cei de la TV. Nici eu nu-i plăceam – deloc, deloc! (râde) De ce? Pentru că TV-ul are decoruri şi tot felul de artificii care-ţi distrag atenţia de la esenţă. La radio nu merge cu de-astea! Când am lucrat la Pro FM, chiar am făcut un sondaj: ascultătorii erau invitaţi să ne trimită desene cu noi, aşa cum ne percepeau ei. Eu am fost redată ca o tipă micuţă, subţirică şi sexy, pentru că ştiu cum să-mi fac vocea ca să sune exact aşa, deşi în timpurile alea aveam o sută şi ceva de kile’, la 1,70 înălţime! Deci, percepţia oamenilor n-avea nici o legătură cu realitatea! De-asta eu nici n-am vrut să fac trecerea spre tele­viziune: a fost extra­ordinar de greu să accept! S-a apelat chiar şi la ameninţări: că vor scoate pro­gramul matinal pe ca­re-l făceam. Aşa ne-am apucat, Mircea Badea şi cu mine, să dregem busuiocul: şi l-am tot dres nişte ani. După care, tot îm­pre­u­nă am plecat la Antena 1, un­de am continuat să fa­cem acelaşi lucru, pre­luând toate ma­ti­nalele, de luni până luni! Ca să fie bine, să nu fie rău. Iar restul îl ştii. Şi uite-aşa a trecut tim­pul… Vezi, într-un fel, televiziunea e pă­că­­toa­să: o emisiune TV n-o faci doar 2-3 ore pe zi, ci, de fapt, o faci tot timpul, în sen­sul că, la un moment dat, resur­sele tale pro­prii se sfâr­şesc şi-a­tunci por­neşti într-o că­utare per­petuă de poveşti, de idei… De dimineaţă până sea­ra, zi de zi, stai cu ure­chi­le ciulite, să găseşti ce să mai „furi”, ca idei, ca po­veşti, de pe ori­un­de mergi. Eşti tot timpul în priză! Că nu poţi să repeţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, pen­­tru oa­meni care te urmăresc zilnic! Apoi televi­ziu­nea mai pre­supune şi timp: că trebuie să te machiezi, să te îmbraci frumos… Sunt chestii de culise, pe care oa­menii nu le ştiu, dar pe tine te consumă. Mai ales pe una ca mine, care, de exemplu, n-am pus niciodată preţ pe hai­ne. La Ka­nal D, în­tot­deauna am avut sti­lişti, ei m-au îmbrăcat.

„Dragă Teo și… celălalt”

– În concluzie: radio – meci câștigat?   

– Da, iar la radio îţi permiţi să fii și profund pentru că, de exemplu, la ora la care facem noi emisiunea, adică între 16 şi 19, oamenii sunt în maşină şi sunt conectaţi exclusiv la ce spui tu. Ne dăm seama de asta după ce ne scriu ascultătorii: sunt foarte mulţi şi le place foarte mult ce aud! Şi ne mai dăm seama şi după câte cadouri primim. (râde) De o lună, în fiecare zi, la noi în studio intră cineva şi ne aduce cele mai minunate bom­boa­ne. E fantastic să-i simți pe oameni așa de prezenți, de interesați de ceea ce faci, să îi simți că-ți țin partea. Sau într-o zi ne-a sunat un ascultător şi zice: „Dragă Teo şi… celălalt”. Am râs cu la­crimi, că şi Mihai e un om al umorului, după care restul ascultătorilor au preluat formula şi-au tot rosto­go­lit-o, motiv de râs pe rupte. Iar eu am şi adaptat-o: „Dragă Mihai şi cealaltă…” Aşadar, ca să con­cluzionez, la radio avem un public deosebit, sunt oameni inteligenţi, cu simţul umorului…

– De când vorbești despre radio ţi s-a îmbu­nătăţit tonusul, te-ai înseninat la chip…

– Da’ să mă vezi când ies după emisiune: zici c-am băut ceva, aşa sunt de euforică! Ba cânt, ba ţip, ba… şi continui să cânt şi în maşină… ceea ce înainte nu făceam! (râde)

– Pentru tine, întoarcerea asta în radio pare terapeutică…   

– Total! Uite, ieri nu m-am simţit fizic prea grozav, eram cam lipsită de energie, dar când am intrat în radio, mi-am pus căștile pe urechi şi-am început să prestez… Ahhh! A fost ca şi când cineva mi-ar fi luat cu mâna răul ăla de dinainte. Şi chiar așa i-am spus lui Mihai: pentru mine, radioul e tera­pe­utic. Şi-aşa a fost întotdeauna! De-asta, dincolo de ce ţi-am povestit mai devreme, eu n-am vrut să intru în televiziune, deși la radio, pe vremuri, câştigam foarte puţin. Bine, nici în televiziune eu și Mircea nu câștigam mai mult de 100 de dolari pe lună. Eu mâncam sandwich-uri cu piure, pe care mi le adu­cea Mircea de la mamaie, el avea noroc, că se mai ducea pe la părinţi şi-şi mai suplimenta de-acolo meniul. Bani de mâncare nu aveam, bani de haine nu aveam, cămăşile de pe mine erau ale lui Mir­cea… Însă, repet, la radio mă duceam de drag: aş fi dat eu bani, numai să con­tinui să fac asta! De asta, revenirea la a face ce-mi place, în fiecare zi, e chiar o fericire… Bine, nu că televiziunea nu mi-ar plăcea! Dar însu­fle­ţi­rea pe care o găseşti în radio, libertatea pe care o au oamenii în exprimarea sentimentelor, fiindcă nu se tem că sunt văzuţi, ca la televizor, sunt cu totul altceva. Comunicarea, prin intermediul radioului, e mai directă, mai relaxată şi mai sinceră, fi­ind­că sunt eliminate teme­ri­le le­gate de „mă vede lumea”.

„Party, la capătul străzii”

– Teo, din ce ne spui, re­iese că investești o ener­gie uriașă în profesie. Ce prize folosești, pentru a o reîncărca?

– Cărţi, filme, piese de teatru… Dar şi faptul că în­văţ lucruri noi. De e­xem­plu, de ceva vreme mă uit la Formula 1, am înce­put să în­ţeleg cu ce se mă­nâncă spor­tul ăsta şi mi se pare foar­­te interesant. Ba, chiar am început să preco­nizez re­zultatele! (râde) În plus, primesc energie și de la oa­meni, pentru care am mai mul­tă vreme. Acum, de e­xem­­plu, la mine în casă e deseori full: înainte nu-mi trecea nimeni pra­gul, că n-a­veam timp. Şi mai este o noutate: faptul c-am în­ce­put să-mi cunosc vecinii! Uite, acum, sâm­bă­tă, cred că ve­ci­nul din capătul stră­zii o să dea un party şi-o să mă duc şi eu, ceea ce înain­te nu pu­team să fac, tot din lipsă de timp. Da, am o viaţă nouă! Şi cât o fi, şi cât o dura, mă bucur de fiecare secundă!

– Să mutăm bucuria asta pe așteptarea Crăciu­nu­lui. Îl vei petrece îm­pre­ună cu fiica ta, Maia?

– Maia are acum 20 de ani, e pe drumul ei, cu viaţa ei, și am încredere că lucru­rile pe care le-am construit împreună sunt o bază solidă pentru ce ur­mează să facă în conti­nua­re. În ceea ce pri­veşte Cră­ciunul, nu ştiu dacă vom fi împreună… Pen­tru noi nu există convenția asta „de zi­ua ei, de ziua mea”, nu facem caz de ele, iar cadouri ne facem când avem nevoie, nu neapărat la anumite ocazii. Impor­tant e să fii pre­zent per­ma­nent pentru celă­lalt. Asta arde distanțele.

Foto: Kanal D (3), FB Teo Trandafir (2)