Dan Croitoru (director editorial al Editurii Polirom): „Vom ajunge să avem o societate ai cărei membri nu citesc nici măcar o carte pe an”

Este director editorial al Editurii Polirom și fost secretar general al Institutului Cultural Ro­mân (între 2005 și 2012), în perioada im­ple­mentării programelor de susținere a traducerii și pu­bli­cării autorilor români în străinătate. Colecția „Bi­blio­teca Polirom”, al cărei coordonator este din anul 2019, împlinește anul acesta 25 de ani de existență.

„Suntem privilegiați să facem cărți”

– Din 1998, de când a debutat Colecția „Bi­blio­teca Polirom”, o bună parte din timp i-ați fost ală­turi. Vă mai amintiți entuziasmul începuturilor?

– Bineînțeles. N-am cum să uit ener­gia cu care m-am alăturat atunci echipei Polirom, la invitația Denisei Co­mănescu și a lui Silviu Lupescu. După aproape un deceniu de tranziție și criză editorială, lite­ratura intra, în sfâr­șit, în zodia ei fe­ri­cită și în România. Cât despre entu­zi­asm, chiar dacă sun­tem ceva mai obo­siți, îl avem și-acum. Trăim aceeași bu­curie când o carte so­seș­te din tipar, când o pu­tem mângâia și-i putem mirosi cer­neala caldă, după zile întregi de lucru pe ea. Știm, și eu, și colegii mei, că suntem pur și simplu privilegiați să facem cărți. Iar în calei­do­scopul celor mai frumoase în­tâl­niri pe care le-am avut în viața asta, stau, cu si­gu­ranță, și întâl­nirile cu scrii­to­rii: vi­zi­ta lui Jona­than Coe, pe care l-am plim­bat prin București cu o Dacie 1310 și cu care am băut o bere în He­răs­trău, dezamă­girea islan­dezului Jón Kal­mann Stefáns­son, mare microbist, când i-am spus că mie îmi place tenisul, sau orele petrecute cu Jonathan Franzen prin Del­ta Văcărești, dimineața la 3.00, la pân­dit de păsări. Atunci când, la mul­țu­mi­rile de final ale acestui ma­re pa­sio­nat de bird­watching, Bog­dan-Ale­xan­dru Stă­­­­nes­cu, coor­do­na­­torul de atunci al co­lec­ți­ei, a replicat: „Ah, nu, n-am făcut-o pen­tru tine, am făcut-o pen­tru Dan Cro­i­­toru, că el nu iese nicio­dată din casă.” (râde)

– Chiar așa?

– Ei, e adevărat că îmi petrec cea mai mare parte din timp la birou. Munca de editor nu are nimic ro­mantic, cum își imagi­nea­ză adesea lumea. Nu în­seam­nă doar să stai la o masă, încon­ju­rat de fum de țigară, bând cafele și ci­tind manu­scri­se. Înseamnă e-mailuri de trimis, bunuri de tipar care așteaptă să fie date și ter­me­ne foarte strânse care trebuie mereu respectate.

– Timpul trece repede, iar anul tre­cut s-au îm­pli­nit, iată, 25 de ani de la primul exemplar tipărit în colecția de literatură universală „Biblio­teca Poli­rom”. Cum ați marcat sărbătoarea?

– Toate evenimentele editoriale de anul trecut au stat, într-un fel, sub sem­nul aniversării. Cum am putea mai bine sărbători cartea decât continuând să publicăm titluri fundamentale? Vorbim de noua traducere din Ulise, de James Joyce, care-i aparține lui Rareș Mol­do­­van, de magnum opus-ul Olgăi Tokar­czuk, Cărțile lui Iacob, de Crossroads, cel mai nou roman al lui Jona­than Fran­zen, probabil cel mai important scriitor ame­ri­can la momen­tul acesta, de cele mai multe cărți ale lui Salman Rushdie sau ale lui Ian McEwan. Tot sub umbre­la aceasta a săr­bătorii au stat și două prezențe extra­­ordinare în Ro­mânia. Cea a lui Matt Salinger (fiul celebrului scriitor J.D. Salinger), care a purtat un dialog extrem de inte­resant cu Mircea Căr­tărescu, un admi­ra­tor dintotdeauna al cărților tatălui său. Și vizita la Bucu­rești și la Timișoara a uneia dintre cele mai importante scriitoare italiene la ora actuală, Donatella Di Pietrantonio.

Piața de carte din România este redusă

– O colecție de lite­ra­tu­ră universală e cam greu de imaginat fără o con­sis­tentă muncă de traducere. Stă bine Ro­mâ­­nia la ca­pi­tolul ăsta?

– Se traduce și în țara noas­tră aproa­pe în sincronie cu alte țări, problema o re­pre­zintă numărul mic de exem­­plare tipărite, iar asta e conse­cin­ța unei piețe de car­te ex­trem de reduse. Ca să vă pu­teți face o idee, pia­ța de carte din România este eva­luată în momentul de fa­ță la aproxi­ma­tiv 60 de mi­lioane de euro, 100 de mili­oa­ne, dacă adău­găm și căr­țile școlare. Bulga­ria, la o popu­lație de doar 7 milioane de lo­cui­tori, are tot o piață de 60 de mi­lioane. Slovacia are o piață de 140 de mi­li­oane. Ungaria se laudă cu una de 230 de mi­lioane de euro și nu are decât 10 mili­oa­ne de lo­cuitori. Cehia – cu una de 430 de mili­oane. Nu mai vorbim de Polonia, cu 1,2 miliarde de euro, de Fran­ța, cu 4 miliarde de euro sau de Ger­mania, cu 9,9 miliarde de euro. Si­gur, unele au o populație mult mai mare, dar, chiar și așa, diferența tot rămâne semnificativă. Așa se explică și de ce în România tirajul unei cărți de literatură uni­versală rareori depă­șeș­te 2000-2500 de exemplare.

– O piață de carte mi­că spune, în cele din ur­mă, ceva și despre citito­rul român. Are el prefe­rințe, sensibilități pentru un gen aparte?

– Cumpărătorii sunt mai degrabă atrași de nu­mele mari, asta caută cel mai adesea în colecția „Biblioteca Polirom”: autori de prestigiu. Și am publi­cat destui, de la Borges și Camus, până la Saramago și Steinbeck, de la Fowles și Murakami, până la Pa­muk și Franzen. Doar că, la o piață așa de mică, și nu­mărul citito­rilor constanți e foarte redus, undeva la un milion. Ceea ce la o populație de 20 de milioa­ne de locuitori e aproape tra­gic. Or, aici nu mai vor­bim de gustu­rile și sensi­bi­litățile perso­na­le, ci de edu­ca­ția care e în picaj, de obi­ce­iurile de lec­tură, pe care nu le-a mai an­tre­nat ni­meni, de nivelul de trai și, mai ales, de lipsa unor programe de sus­ți­nere a lec­tu­rii, care sunt absolut necesare. Ne pier­dem de la an la an cititorii, nu e un secret pentru nimeni. Iar editurile au avut de traversat ani foarte grei, ani cumpliți. Și pande­mia, și războiul din Ucraina și-au lăsat am­pren­ta. Prețul hârtiei a crescut cu 70%, facturile au crescut și ele, precum și costul vieții fiecărui om în parte, care a ajuns să se gândească de două ori dacă să mai ia o carte. Un roman de 500 de pagini e 60 de ron, adică exact două pa­che­te de ți­gări, dar veniturile populației sunt foarte mo­deste. Asociația Editorilor Români în­cear­că de ani de zile să ob­țină de la auto­rități deblocarea achizițiilor de carte pen­tru bi­blioteci și introducerea tiche­te­lor de lectură pentru elevi și profesori, care ar sal­va multe. Nu spune nimeni să se dea bani direct editurilor, dar oferind tinerilor un buget din care își pot cumpăra ce cărți vor ei, îți for­mezi și îți asiguri și cititorii de mâine. Altfel, cititorii dispar și ei, pe cale naturală, iar din spate nu par să se înghesuie prea mulți. Și vom ajunge să avem o socie­ta­te ai că­rei mem­bri nu citesc nici măcar o carte pe an.

„Să traduc e singurul lucru care îmi face, cu adevărat, plăcere”

– Fiindcă tot am vorbit de traduceri, țin să te și felicit. Pentru cel mai recent roman de Thomas Pynchon, apărut acum un an, ai fost onorat cu un premiu din partea Uniunii Scriitorilor.

– Mulțumesc foarte mult, sunt mulți alți tradu­că­tori mai merituoși, eu fac ce pot. Viciu ascuns a apă­rut, și el, tot în „Biblioteca Polirom”, alături de cele­lal­te cărți ale lui Pynchon. N-are mare succes de vânzări nicăieri în lume, dar în fiecare an se află des­tul de sus la ca­se­le de pa­ri­uri pentru acordarea Pre­miului No­bel pentru literatură. Nu cred că-l va lua vreodată, dar cum să nu-l publici pe Tho­mas Pyn­chon? Cine n-ar fi măgulit să traducă o carte a unuia dintre corifeii postmodernismului ame­ri­can, cel des­pre care Mircea Cărtă­res­cu spune că e cel mai mare scriitor în viață la ora ac­tuală? O bună parte din munca de tra­du­cere a constat însă în documentare, fiindcă sunt realități din anii ’70, din Statele Unite, care îmi erau total necu­nos­cute, iar alte trimiteri și expresii sunt de-a dreptul obscure. Da­că a ieșit bine, sunt cu atât mai bucuros. Să traduc e sin­gurul lucru care îmi face, cu adevă­rat, plăcere, deși nu-mi rămâne timp pentru asta decât seara sau la sfâr­șit de săptă­mână. De multe ori, a trebuit să-mi iau concediu, ca să duc la bun sfârșit o traducere.

– Hai să vorbim și de Premiul No­bel, care în fiecare an dă emoții scrii­to­rilor și editorilor deopotrivă. Cum reușesc editurile să achiziționeze titlu­ri­le cu potențial?

– E o ruletă, evident, în ciuda faptu­lui că există niște liste care se vehi­cu­lează an de an. Numele lor sunt acolo, nu trebuie decât să-i traduci și să-i pu­blici, dacă nu ai făcut-o deja. Uneori ține doar de un pic de noroc. Un editor bun nu-și ghidează însă po­litica editorială după Nobel. Până să ia Nobelul, Olga Tokarczuk era puțin cunoscută, abia se vindea în România. Mai important decât asta e să fie traduși și să apară marii scriitori contemporani. Nu pentru că au șanse la Nobel, ci pur și simplu pentru că sunt relevanți.