Din paisprezece sate, câte numără comuna hunedoreană Balșa, trei mai există azi doar cu numele. Despre Roșia și cătunul ei, Burtuca, Bogdan Lupescu, regretatul nostru coleg, a scris cu mai bine de 10 ani în urmă unul dintre reportajele sale magice: „Descântec pentru un sat pustiu”. Satul Bunești a devenit în timp doar o stână de oi, iar în Stăuini mai locuiesc astăzi doar trei oameni. Toate aceste locuri izolate, greu accesibile, care, cândva, au fost pline de viață, de animale, de holde de grâu, de ovăz și de secară, au fost părăsite încet de oamenii lor vechi. Logica acelei lumi s-a tot schimbat odată cu comunismul, iar în vremurile noi și buimăcitoare în care am pășit după revoluție, oamenii au căutat așezări care să aibă măcar asfalt, dacă nu și un magazin, o școală sau un dispensar. Doar poveștile au rămas pavăză împotriva hățișurilor și a uitării. Iar cea pe care urmează să o citiți acum este despre cel mai izolat și mai îndepărtat sat al Balșei: Vălișoara.
Lumea din buzunar
Asta, dacă iei în considerare harta. Iar harta îmi spune că, pe șoseaua care leagă Geoagiu de Zlatna, ar trebui să găsesc cumva un drum care să mă poarte pe o vale ascunsă și împădurită. GPS-ul, însă, nu îmi e de niciun folos. Încerc să marchez satul pe harta telefonului, dar telefonul se încăpățânează să mă trimită în cu totul alt loc. Trebuie să renunț. În definitiv, odată ce pornești pe urmele poveștilor de altădată, telefoanele își pierd semnalul și deșteptăciunea, iar odată cu ele, lumea din care ai venit rămâne tăcută în buzunarul tău. E mai bine așa. În felul ăsta, am tot timpul să văd lumina puțină, galbenul umbrit de nori al unui soare de toamnă târzie. Șoseaua care trece prin mijlocul luminii și o despică. Fâșia de asfalt și de realitate care străbate inima unor munți stranii: mogâldețele blânde, stâncoase și împădurite ale Apusenilor Metaliferi. Munții ăștia care se tot întind, cuminți, până departe. Apoi, din loc în loc, ca o minune în pustiu, micile oaze de viață. Mai întâi satul Ardeu, apoi Balșa, apoi Almașu Mic de Munte. Apoi iarăși munții și lumina și rugina pădurilor care coboară încet de pe culmile rotunjite până jos, aici, la asfalt. Apoi un pod și un indicator de metal, ruginit și el, pe care stă scris: Vălișoara 7. Verific încă o dată, din obișnuință, telefonul deștept. Nu are semnal. Nu știe să arate acest drum. Poate și pentru că, în logica lumii în care trăim, cei șapte kilometri de pământ, clisă și gropi care leagă satul Vălișoara de asfalt nu se pot numi „drum”. În orice caz, nu pentru telefoanele astea deștepte care refuză să-l arate pe hartă. Dar drumul ăsta există, în Europa secolului 21, iar la capătul lui voi întâlni oameni. Antropologii care încă mai cercetează jungla amazoniană ar putea veni și aici. Sunt convins că un cercetător serios ar putea face abstracție că apa e doar un pârâu care brăzdează inima unei păduri desfrunzite, câtă vreme hățișurile care se întind de o parte și de alta a malurilor nu pot fi străpunse decât cu o macetă. Iar celor care vor strâmba din nas atunci când vor vedea stâlpii de curent, răsfirați de-a lungul văii, le-aș spune să privească atent.
Așa cum arată acum, în umbra mohorâtă de noiembrie, stâlpii aceștia ar putea trece drept vestigiile unei civilizații de mult apuse. Sunt 7 kilometri de la lumea cu asfalt până în satul Vălișoara, suficienți însă ca atunci când valea se deschide, iar lumina coboară iarăși pe pământ, albită de ceață și de frig, să simți cumva, ciudat, că ai ajuns acasă. Iar acasă poate să însemne și atât: o mașină ruginită, acoperită cu frunze, la buza pădurii, toată blândețea unor pajiști încă verzi, fumul molcom care se ridică de pe hornurile unor case, undeva, departe, și o pancartă metalică, dotată cu un panou solar, pe care stă scris Bine ați venit! Sat Vălișoara Județul Hunedoara. Doar de 7 kilometri de hățișuri e nevoie ca să înțelegi că nimic nu e mai miraculos de simplu ca viața.
După ciuperci
Viața, acum, se află lângă mine: o femeie care s-a oprit mirată în drum, ca să privească lung la mașină. „Sunteți de la primărie, nu? Oți venit cu lemnele?!” Nu sunt de la primărie, n-am venit cu lemnele. Îi spun, scurt, povestea mea, o rog să mi-o spună și ea pe a ei. „Apăi, că eu nu mai locuiesc în sat. Am vândut tăt ce am avut de vândut, și pământ, și casă, și tăt, și m-am mutat la oraș. Băștinași ar mai fi, ar mai fi, numa’ că puțini. Acu, ia ascultați aici la mine…”. Femeia îmi face un semn conspirativ să mă apropii mai mult de ea. Se uită în stânga, se uită în dreapta, ca să se asigure că nu ne vede nimeni. Nu e nici țipenie de om în jurul nostru. Doar pădurea prin care am trecut, apa, mașina abandonată, acoperită de frunze. Nu e mulțumită. Distanța dintre noi e încă prea mare. Mă apropii și mai mult, iar femeia îmi șoptește aproape de ureche: „Acu, în sat sunt mai mulți adventiști decât băștinași. Tăt vin de vreo 4-5 ani încoace. Tăt cumpără la case. Fac adunare între ei, acolo, sâmbăta. Și-or pus și solarii d-alea, s-mulți, vă spun, mulți. Aia e. Ai, că vine ploaia, și eu tot caut portmoneul în pădure. Mi-am pierdut portmoneul, domnu’, când căutam ciuperci!”. Ultimele două fraze le-a rostit tare, mai mult ca să se asigure că, în cazul în care cineva nevăzut ar fi tras cu urechea, tot ce ar fi avut de auzit ar fi informațiile despre ploaie, ciuperci și portmoneu. Apoi, vocea ei coboară iarăși cu un ton, dar acum tonul e moale și nu mai ascunde niciun secret. „Eu am plecat, am plecat… Că nu mai era de stat… Că nu mai e lumea lume cum era când era lume. No, că și satul e tăt ca omul: îmbătrânește, suflă greu, se schimbă… Și parcă mă durea inima-n mine să-mi văd satul bătrân. Și m-am dus la copii, la oraș, la Orăștie… Îs toate simple acolo, că le ai lângă tine. Da’ tăt mă trage ața înapoi, mă trage, vă zic. Uite și acu, cum îi azi: m-am trezit, m-am spălat, m-am uitat pe geam, am zis să gătesc ceva, ce să gătesc?, ce să gătesc?, no, ciuperci! Da’ mie nu-mi plac ciupercile cumpărate, șampoanele alea nu-s bune. Iar ciupercile bune-s scumpe. Și cum mă vedeți, am plecat acasă, că eu tăt acasă zic aici, după ciuperci. Aici știu pădurea, aici știu tăt, că, no, aici m-am născut amarului, aici am dus viață, unde altundeva?! Și acu, uite, dă-l focului de portmoneu, că mi-o stricat zâua, și ciuperci tăt n-am găsit!”. Femeia se îndepărtează de mine, îmi strigă să mă aibă în pază Dumnezeu. Apoi se oprește la buza pădurii și mai strigă o dată: „Domnu’, domnu’, dacă vreți să vorbiți cu băștinaș, mereți la Popică Aronuț! E tăt cum urci pe coastă! Pe dreapta o să vedeți biserica, pe stânga, școala și căminul cultural! El mai sus de ele stă!” Îl mai pomenește o dată pe Dumnezeu și dispare în pădure. Nici nu am apucat s-o întreb cum o cheamă.
Îngerul din hățișuri
Cobor din mașină. Mă apropii de primele case ale satului. Încep să urc pe o uliță abruptă. După tot pustiul mohorât prin care am trecut, satul ăsta pare neverosimil de normal. Sunt case mari, înalte, din cărămidă, acoperite cu țiglă, altele noi, din zid, cu gard din fier forjat și pavaj de beton în curte, iar altele, cele mai puține, cele vechi, de lemn bătrân. Un sat închegat, adunat, care încă mai poartă semnele unei prosperități trecute. Fumul se ridică de pe hornuri, din curțile caselor mă latră câini, câte o pisică se strecoară printre șipcile vreunui gard, dar ceva lipsește, ceva nu este cum ar trebui să fie, și nici ceața, nici pâcla de noiembrie nu au vreo vină pentru asta. Mă opresc în loc, ascult și încerc să înțeleg. Câinii au tăcut, iar satul s-a scufundat în liniște ca într-o mare încremenită de zăpadă. O liniște electrică, aproape, care vibrează ca un fir de înaltă tensiune. Nu se aude niciun muget de vacă, niciun nechezat de cal, nici măcar un cotcodăcit de găină sau vreun cântec de cocoș. Nu se aud strigătele oamenilor, muzica sau vreo drujbă, nu se aude sunetul lemnului crăpat de topor. Curțile sunt pustii. Viața se află înăuntrul caselor, ascunsă, tăcută, lăsată cu totul în paza câinilor și a pisicilor. Școala și căminul sunt două clădiri pustii peste care s-a așezat aceeași liniște de iederă sălbăticită. Biserica e un duh străvechi, cu tencuiala roasă de toate veacurile de ninsoare și ploi, și care acum stă să cadă. Un înger uitat într-o grădină plină de cruci de piatră și de lemn, o făptură miraculoasă, obosită, bătrână, care fâlfăie încet din aripile ei uriașe și rănite, fără să se mai poată ridica de la pământ. O bijuterie lăsată de izbeliște, în apropierea căreia s-a ridicat o altă biserică mai mică, de zid, acoperită cu tablă: soluția simplă, la îndemână, nepăsătoare, prin care ne îngropăm în tablă trecutul încă viu. O altă rană de pe harta țării. Povestea atâtor sate îmbătrânite, povestea aceea pe care prea puțini oameni mai sunt dispuși să o citească, ca să o ducă apoi mai departe. O înțeleg acum mai bine pe femeia cu care am stat de vorbă la intrarea în sat. Nu vrei să fii părtaș la așa ceva, nu vrei să fii martor neputincios la moartea acelui înger care a avut în pază, atâtea sute de ani, sufletul satului tău. Iau cu mine o liniște grea în drum spre casa lui Aron Popa.
Porcurea de aur
„Bună ziua” strig, cât să-l fac pe câinele care mă latră și mai furios ca în clipa în care m-a văzut. Casa pe care o păzește este albă, cochetă, cu geamuri termopan. Doar acoperișul de țiglă, o fântână și o cruce bătrână, de lemn, aflate în curte sunt dovezile care îmi spun că viața de aici e mai veche decât pare la prima vedere. Un bărbat iese din casă, se apropie mirat de gard, îmi răspunde la salut, îmi spune că, da, el este Aron Popa. Dă din cap la ceea ce îi spun, apoi întoarce privirea către fereastră, acolo unde se mișcă încet perdeaua. E încurcat, încă nu s-a hotărât, sau poate nu a primit aprobarea dacă are timp să stea de vorbă cu mine sau nu. „Știți, m-ați găsit rău, am programare la dentist, în Orăștie.” Nu poți să te împotrivești la un asemenea argument. Poți însă să-i ceri omului cinci minute pentru câteva lămuriri. Aron Popa mai privește o dată spre fereastră și îi spune câinelui să tacă. Cele 5 minute trec, se fac 10, apoi alte 10 și încă alte 10… Aron Popa a rămas la gardul casei, iar de aici îmi povestește.
„Domnul, cum spuneați că vă cheamă, măcar drumul pe care ați venit îi drum… Dar când eram eu copil, așa, la vreo 5 ani, nici măcar ăsta nu era. Abia pe la începutul anilor ‘60, când s-or reluat prospecțiunile la mina din sat, s-o făcut acces și tot atunci s-o tras și curent până la noi. Că, până atunci, țin și eu minte, tot prin apă trecea carul cu boi până la drumul mare. De 46 de ori, pe numărate vă spun, treceai apa, ba pe o parte, ba pe alta. Dacă aveai necaz de vreo viitură, dădeai bolovanii și copacii la o parte, n-aveai încotro. Sat închis am fost noi, așa, ca o familie mare. Dar când spun familie, vorbesc de 300, poate 400 de oameni. Azi pare nu știu cum când povestești, dar pentru noi, atunci, așa era viața și viața era bună. Păi, câte holde si animale erau pe dealurile astea nu vă puteți închipui! Și toți laolaltă eram! Se ridica o casă?! Toți în păr mergeam și ajutam! Avea Lal de cosit?! Toți la Lal eram! Așa și la tătuca, așa și la oricine! Păi, da’ dealul ăsta cum îl vedeți în zare, sub ceață, plin-ochi de oi era! Peste mia de oi! Ce zic mia? Poate și două mii să fi fost! Ale tuturor erau, ba și din satele vecine se strângeau la noi, în tovărășie, cum se zicea… Și ce zic de oi?! Să fi văzut dumneavoastră turmele de porci ale satului! Păi, și numele vechi, bătrânesc, care apare pe toate hărțile de Imperiu, era Porcurea, nu Vălișoara. Vălișoara tot comuniștii ne-au zis, că, vezi Doamne, nu-i frumos cu Porc în față. Proști, dom’le, proști! Ce frumos era să vezi porcii pe dealuri! Că vă zic părerea mea: satul ăsta o început să se schimbe de când cu ei, cu comuniștii. Că atunci când faci drum și tragi curent și ai și magazin, și la magazin găsești făina și mălaiul la pungă, nu mai trebuie tu să semeni, să seceri, să faci snopi, să duci la moară, la măcinat… Te duci la magazin și gata, s-o gătat munca. Pe o parte îi bine, îi civilizat așa, pe alta, parcă se strică legătura dintre oameni, înțelegeți ce vă zic? Că și seceratul, și treieratul, și moara îi aduceau pe oameni împreună! Da’ când toate le găsești la magazin, numa’ bani să ai să cumperi! Dar ceva bani aveam, că aici sunt Metaliferii, și bărbații mai toți și-or găsit de lucru în vreo mină din apropiere, ori la Săcărâmbu, ori chiar aici, la noi la Gura Barza, în sat. Hăăă, ce mină avem noi, n-are nimenea de pe tot pământul! Ia numa’ duceți-vă la Muzeul Aurului de la Viena! Acolo găsiți cel mai curat aur de pe pământ! Aurul de Porcurea, 24 de karate, vă spun! Acum nu se mai extrage, că-i rezervă strategică de stat, dar bunica îmi povestea că pe vremea austriecilor era plin de case de englezi la intrarea în sat. Plin! Ce cătau englezii?! Aur, ce să caute? Că se înțeleseseră cu austriecii dimpreună să-l scoată de la noi, de aici…”.
O umbră de femeie se mișcă la perdeaua ferestrei. Deschide geamul și strigă scurt, răstit: „Aronuț, vino la telefon!” Îi spun bărbatului din fața mea că îl aștept. Aron oftează și dispare în casă.
Lemn de cruce, lemn de foc
E iarăși liniște în satul Vălișoara, fost Porcurea. Mă tot uit la crucea de lemn din grădina casei. E atât de bătrână, că pot să văd cum au săpat ploile înăuntrul ei. „Domnul, eu aș mai sta de vorbă, dar v-am zis, dentistul…”. Aron Popa a ieșit din nou în curte, dar a rămas în pragul ușii, nu se mai apropie de mine. Îi arăt crucea, îi spun că e singurul lucru căruia mai vreau să-i aflu povestea. Bărbatul oftează din nou și se apropie, totuși, de gard: „Îi crucea care are în pază casa. De mult, fiecare curte din sat avea crucea ei. Se sfințea la sărbători, la Bobotează, la Sânziene, la Ziua Crucii… Se punea cunună de flori pe ea, se ținea slujbă… Cruce după cruce, lega preotul satul cu rugăciune… Azi?! Păi, azi satul îi plin de adventiști! Noi, băștinașii, vreo 20 să fi rămas, ei îs mai mult ca dublu. Îs din toata țara veniți la noi: regățeni, olteni, dunăreni, bănățeni, moldoveni… Lor nu le trebuie cruce, că nu se roagă la ea! Da’ ce zic eu cruce, când nici drum de asfalt nu le trebuie lor! Că ei de asta s-or strâns aici, că-i satul izolat! S-or strâns să se roage, da’ ei se roagă așa, ascunși, ba prin casa unuia, ba prin a altuia, că nici biserică n-au! Ș-a noastră, a veche, ați văzut că mai are puțin și cade… Știți cum îi? Ei or venit aici să se roage că se gată lumea, da’ cât se roagă ei, chiar se gată lumea asta a noastră, cea veche, care o fost! No…”. Aron Popa îmi spune să merg la tanti Domnica, cea mai vârstnică femeie din sat, sau, dacă îl găsesc acasă, la Romulus Lal. „El sigur are să vă povestească și mai multe, că el o fost domn mare la oraș, o scris și monografia satului, și tot de-al nostru, băștinaș, e”. Îi urez ca dentistul să aibă mâna blândă. Perdeaua ferestrei se mișcă, Aron Popa îmi zâmbește încurcat, îmi urează și el sănătate.
În drum spre tanti Domnica, trezesc iarăși din amorțeală toți câinii satului. Doar că de data asta, odată cu lătratul câinilor, pe uliță apare și o femeie. Fesul mov care îi acoperă capul e cu un ton mai închis decât halatul pe care îl poartă. Cu mine vrea să vorbească. Despre lemne. Cum face să ajungă lemnele la ea, pentru că n-are posibilități să se ducă ea după ele tocmai până în Almașu Mic. Îi spun că n-am lemne, doar reviste. I le dăruiesc. Îmi mulțumește. Îmi spune că de ani buni citește numai Biblia, acum va vedea și ce se scrie în presă. Apoi îmi povestește cum a ajuns aici, acum câțiva ani, împreună cu surorile ei de sânge, tocmai din Bacău. Vrei să-ți cumpărăm o casă?, a întrebat-o o altă soră, dar nu de sânge, ci de credință. A vrut, cum să nu vrea? Acasă, în Moldova, n-avea bărbat, n-avea de niciunele. Îmi spune că în Vălișoara se au acum pe ei, pe frații și surorile de părtășie adventistă, îl au pe Dumnezeu și liniștea Lui. „Goi venim, goi ne ducem! Știința lumii nu folosește la nimic! Doar Cuvântul lui Dumnezeu ne leagă! Sâmbătă de sâmbătă, ne strângem împreună să citim Biblia!
Nu mai avem nevoie de altceva!” „Doar de lemne de foc pentru iarnă”, spun și zâmbesc. Femeia oftează, ridică din umeri. Îi fac o poză cu revistele în mână, îmi spune care e casa unde locuiește tanti Domnica.
Raiul călușarilor
O singură dată i-am strigat numele, și femeia a ieșit la poartă. „Hăăăi! Domnuțu’ drăguțu’ să vă aive-n pază! Haidați în casă, ce stați acolo amorțât?! Aaau, tu, că nu te desculța, Doamne feri de așa ceva! No, hai, hai, că mi-s bătrână eu, da’ tăt țiu minte să spun poveste!”. Intru. Mă așez pe un scaun, mă uit la chipul ei. La 86 de ani, Domnica Vranea e tânără. O trădează ochii. Ochi tineri, vii, de om care și-a păstrat neștirbită bucuria. „Atât că mă dor șalele și mă țin aplecată, încolo, țucu-i io inima bună a Măicuței, că tare m-o avut în pază…” Și tanti Domnica începe să povestească, iar focul din sobă dogorăște și mai tare de la cuvintele ei, iar peste ștergarele și farfuriile înflorate așezate pe peretele colorat al casei, peste podeaua de lemn și așternuturile grele de iarnă care acoperă patul se așază liniștea, ca o ninsoare blândă. „Ea, Măicuța, mi l-o trimis pe Serafim al meu. Bun bărbat am avut, harnic și bun și înțelept, hodinească-l Domnul în cer! Un stejar de om era! Da’ și stejaru’, când îmbătrânește, face scorburi și se mâncă pe dinăuntru… Și pică la furtună, pică… Picaiu… Atât o zâs Serafim când l-am găsât în curte căzut, mai acu’ ceva ani. Și aia o fost. O mai dus-o câtva timp, da’ tăt cu boală, tăt la pat, săracu’… Da’ când s-o dus, s-o dus blând, uite, aici, în pătucu’ ăsta: «Domnică, eu mă duc acum, că ninge», o zâs. Și s-o dus Serafim cu ninsoarea ceea. Și el s-o dus, da’ ninsoarea tăt vine. Mai mică, că așa-s anii acu’, da’ când vine, eu mă bucur tare, că știu că mi-i bărbatu’ acolo-n ea. Închid așa ochii și las fulgușorii să mi se topească pe față. Ș-apăi, parcă mă simt țucată de bărbatu’ meu… O fo grea viața noastră, grea, că mă văd și acu’ cu ferdelele în spate, tăt de pe deal spre casă cum vin… Păi, că o ferdelă d-asta, că o fi fost de grâu sau de ovăz, avea și 22 de kilograme… Și du-te tu, Domnică, prin străini, la seceră, și spală rufele la oameni cu cenușă iarna, că trebuie bani la casă. Da’ erau alți bani de cum trebe azi. Două lucruri se luau cu bani când eram eu fătucă: petrol și sare. Petrol, să fie lumină la lampă, și sare, să aivă mâncarea gust. Că, încolo, toate le aveai lucrând. Ăăăi, da’ n-o fo ușor! Că-l văd și pe Serafim al meu cum îl bate vântu’ și ploaia și omătu’ în camionu’ care îl ducea la mină, că nici prelată n-aveau să puie la el, mama focului de camion… O fo cum o fo lumea în care am trăit, și pe toate le țiu minte, da’ când închid ochii, așa, numa’ întinsură de nea văd în fața mea. Și prin ea tăt umblu, umblu… Mi-s tătă ușoară, parcă zbor de colo colo…” Tanti Domnica a închis ochii. Când îi deschide, privește lumina de pe fereastră și rămâne așa o vreme, neclintită, până când începe să povestească din nou: „Vum vum vum! Vum vum vum! Uite așa se auzeau călușarii venind! Vum vum vum făcea și inima-n mine! Apăi, să vă mai spun ceva: eu tare cred că în Raiul mare, când om ajunge, îi omăt întins ca plapoma și uite așa, din casă-n casă, trec îngerii să colinde! Și tăt lumini de făclii aprinse îs puse în porți și din ceruc ninge și luna-i albă și cât roata de car de mare! Și tăți flăcăii joacă în cămeșile lor lungi, albe, de sărbătoare! Și noi, fetele, în urma lor! Vum, vum, vum, vum, vum, vum! Că și în viața me, grea cum o fost, o fo destul ca-n raiul de-l visez! Dacă oi vorovi cu păcat, Domnul să mă ierte! Da’ bucurie mai mare ca atunci când eram încă fată și m-o luată Serafim în brață ș-o jucat cu mine călușul de Crăciun eu n-am sâmțât de prea multe ori pe pamântu’ ăsta! Parcă zburam în brațele lui, cum mă tot învârtea și mă răsucea! Fulg de fată eram la el în brață, ăăi, Doamne, ăăi! Că, apăi, când eram deja la casa noastră, cu copiii măruți, și meream să vedem jocul la cămin, că se făcuse căminu’, ne împingeam așa cu cotu’ când îi vedeam pe ăi mai tineri jucând… Nima nu mai juca cum am jucat eu cu Serafim al meu! Și râdeam noi între noi acolo, ș-apăi că nima nu știa de ce râdem… No, vezi tu, domnucule, ai vrut să vorovești cu babă bătrână și ea uite ce-ți spune, tăt la tinerețile ei să întoarce…” Domnica tace. Se uită iarăși pe fereastră, scotocește cerul cu privirea. Șapte rânduri de colindători treceau prin Vălișoara în zilele de Crăciun. Copiii de-o șchioapă cu Steaua, cei un pic mai mari, cu Irodul, apoi țurca, apoi călușarii… Nu se mai sfârșea satul de cântecele pițărăilor. O bucurie înaltă de la pământ la cer, albă și neprihănită, la fel ca zăpada care acoperea dealurile astea pline de aur. O bucurie răsplătită cu mere și covrigi. Bucuria simplă, magică, a vieții trăite împreună.
Globurile de mere
„Acu, nici nu mă mai uit la dealuri, că-s pline de ghimpi și mărăcine”, îmi spune tanti Domnica. „Și biserica mi-i greu s-o văd. Îi și zâc, când trec pe lângă ea, mă, tu, drago, ce te-or gârbovit anii și pe tine… Da-i bine că mai aud câini, că nu-i satu’ pustiu. Sâmbătarii de or venit îs oameni buni, m-ajut cu ei, dar ei nu cresc animale, că nici nu le mâncă. Ei doar părădaise cresc. Mari părădaise, faine! La noi nicicând nu s-or făcut așa de mari, tăt mici rămâneau mereu. S-o schimbat sătucul meu, s-o schimbat, parcă-i el și parcă nu mai e, dar eu tăt îl văd la fel când ninge…” Domnica se ridică de pe pat, se uită pe fereastră, caută iarăși cu privirea în pâcla care acoperă dealurile: „Poate a ninge un pic spre sară, Doamne, dă-i!”. Oftează: „Și la Lal ziceați că vreți a mere?”. Ziceam, da. „Apăi, că v-oi duce eu, să vă am în pază de câini”.
Deschide ușa, întinde mâna după bățul de alun sprijinit de peretele casei. Apoi îl ridică în aer, îmi arată cu el un măr bătrân din livadă: „Aici mă hodineam cu Serafim al meu, duminică de duminică, după slujba de la biserică. Doar stăteam așa, vară, iarnă, mereu, cu spatele pe pomuț, și ascultam satu’: copii, câini, animale, oameni, pasări.” Bățul coboară la pământ. Domnica deschide poarta și o ia înaintea mea pe uliță. „Taci, mă”, spune încet unui câine, iar câinele tace. E iarăși liniște în satul Vălișoara, fost Porcurea. Liniștea aceea în care nu se aude nicio talangă, niciun nechezat, niciun cântec de cocoș. E doar ea, liniștea: o bătrână care merge înaintea mea, sprijinită în bățul ei de alun. Deschide o altă poartă, strigă lung Romuluuuus, se întoarce către mine și-mi zice „nu-i”. Apoi, câtă vreme o femeie venită la Vălișoara din Gorj îmi spune că sfârșitul lumii bate la porți și Domnul este pregătit să vină, văd iarăși cum bățul de alun se întinde ca să-mi arate câteva morminte din livadă: „O făcut Romulus de curând pomană pentru părinții lui. Ne-om strâns tăți, tăți, tăți, care mai suntem…” Și liniștea o ia iarăși înaintea mea, pe ulița de pământ, le zice câinilor să tacă și câinii tac. Bătrâna închide o poartă, deschide o alta, strigă iarăși lung, vecinăăăă, vecina apare, spune că o cheamă Talia, că e din Caraș-Severin și nu are telefonul lui Romulus Lal, apoi povestește și ea că a venit ceasul să ne închinăm în Duh și Adevăr, citează din Ioan, capitolul 17 cu 3, apoi din Apocalipsă, apoi din Apostoli, apoi Leviticul, apoi din prorocul Isaia, apoi își povestește visele premonitorii care au adus-o pe calea adevăratei credințe, până când Domnica tușește, mai întâi o dată, apoi de două ori, apoi de trei ori, apoi o întrerupe pe Talia și o întreabă ce-i mai fac copiii. „S-bine, Domnică, în Banat, mulțumesc de întrebare”, răspunde femeia și ne conduce până la ușa casei. „Șapte copii are”, îmi spune Domnica, „da’ ea o vândut tăt ce avea și o venit la noi în sat sângură”.
Bătrâna îmi deschide iarăși drumul și poarta, se oprește în ulița mare, se uită la cer, la ceața care îl acoperă. Mai face câțiva pași, apoi bățul ei de alun îmi arată casă după casă: „Oameni din tătă țara asta s-or strâns în sătucu’ nost și fiecare vorovește în felul lui, după cum îi e locu’ din care e venit, da’ dacă îi asculți, tăți zâc același și același lucru. Ăăăi…”. Domnica tace, se gândește la ceva. Mâna ei îmi atinge umărul: „Înainte să pleci de la noi, numa’ un pica să mai vii până la mine, că am uitat să-ți dau ceva…”. O ia înainte. Liniștea e doar un băț de alun care lovește pământul. Când se întoarce, palmele ei sunt pline de mere: „Ia, tu, să duci la tine globuri din Crăciunul meu de fată! Când îi mușca din ele, să sâmți gustul la satul ăsta. Și dacă ți-a plăce, să zâci tu acolo: Dă, Tu, Doamne, la Domnica din Vălișoara un țâruc mic de zăpadă!”.
Când am ajuns cu merele acasă, tocmai a început să ningă.
Romanian
No, un țâruc mic de bucurie, tanti Domnica!