COSTION NICOLESCU: „Botezul Domnului este un moment de revelație maximă”

Boboteaza este ma­rea săr­bă­toa­re creștină a în­ce­putului de an, când se sfințesc ape­le și, prin ele, întregul univers. O sărbă­toa­re pe care românii o ce­le­brează din adâncul isto­riei. Nu există așezare, fie sat sau oraș, în care oame­nii să nu-și ducă acasă agheas­ma mare, cu care stro­pesc casa și bătătura. O tradiție religioasă, dar și popu­lară, despre care l-am invitat din nou să vor­bească pe Costion Nicolescu, în dubla sa calitate de teolog și antropolog.

„Apa sfântă, la mare preț în popor”

– După „înghețul” din epoca comunistă, Bobo­teaza și-a regăsit popularitatea de odinioară, adu­nând în biserici „popoare” de credincioși. De ce cre­deți că prețuiesc românii așa de mult Boboteaza?

– Un motiv este apa sfințită. Ea este la mare cin­stire în popor, de la poporul satelor și până la cel al orașelor, unde impresionează ritualul ei, mai ales prin ceea ce se întâmplă la slujba de sfințire de după Liturghie, când agheasma se ȋmparte fiecăruia. De multe ori, credinciosul nu ia numai pentru el, ci ia și pentru alții care n-au putut să vină, copiii și bătrâ­nii familiei. Apa are o pu­tere extraordinară, prin faptul că ea este sfinţită. Sunt două grade de sfințenie: agheasma mică și agheas­ma mare, iar agheasma mare, care se face o singură dată pe an, acum, la Bobo­tea­ză, e încărcată cu puteri și mai mari, prin rugăciunile care se fac și prin faptul că se rapor­tea­ză mai apropiat la momentul Botezului Domnului. Orice sfinţire de apă se raportează la sfinţirea apelor de către Hris­tos, în momentul bo­tezului, dar cu atât mai mult agheasma ma­re. Există o rugăciune a bise­ri­cii care spune așa: „Pentru ca să se facă apa aceas­ta dar de sfințenie și de curățire de pă­ca­te, spre tă­mă­duirea sufle­te­lor și a trupurilor și spre tot folosul de trebuință, Domnului să ne rugăm”. Din ce spune această rugăciune înțe­le­gem că agheasma mare e apropiată de Sfân­ta Împărtă­șanie, pentru că ne aduce sfin­­țenie, curățire de păcate, tămă­du­ire a sufletelor și a trupurilor. Şi, într-adevăr, în caz de canon, de pe­ni­tență, părintele îți dă o linguriță de agheasmă mare, ȋn loc de Împăr­tă­șanie. Agheasma mare are această pu­tere cu care este ȋncărcată prin ru­găciune, putere pe care pe urmă o revar­să în sufletul tău. La această putere aleargă toți credincioșii, pe ea o caută. Mie mi se ȋn­tâmplă, şi am văzut şi la alţii, să am agheas­mă mare veche de trei-patru ani, în sticle, unele ȋnce­pute, altele neȋn­ce­pute. Când o gust, după atâta timp, constat că ȋşi păs­trea­ză prospeţimea, apa poate să aibă un gust de busuioc mai accen­tuat, că o păstrez cu busuioc, dar este proas­pătă. Or, apa obișnuită, dacă o ţin trei zile, patru zile, are gust de apă stătută. Îşi pierde gustul. Pe când agheasma e o apă care ȋşi păstrează gustul ani de zile. Aş com­para, poate nepotrivit, cu situaţia ȋn care bei un vin bun şi ȋl simţi cum îți face bine ȋn corp, te ȋncălzeşte plă­cut. Aşa e şi cu agheasma: iei o ȋnghiţitură sau trei ȋnghiţituri, ȋn numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, și simți că e proaspătă. Creștinii toți știu de puterea ei, de aceea aleargă să o ia acasă.

„Duhul se purta pe deasupra apelor”

Apoi, mai este o pricină pentru care agheasma este foarte cinstită. O să încep de departe și o să spun că eu cred că există ceva ancestral în cultura omenirii, legat de apă, cu atât mai mult în cultura noastră de sorginte biblică, pentru că apa este un element vital. Fără apă nu se poate trăi; poți să tră­iești fără multe lucruri, dară fară apă şi aer, nu. Dacă ne gândim la crearea lumii, Scriptura, în primul său ca­pitol, spune că Duhul se purta pe deasupra apelor. Așadar, totul începe din apă, iar Duhul sfințește ape­le, şi din sfințirea asta încep cele şase zile ale creației, în care ȋn fiecare zi răsare altceva, tot mai mai com­plex, tot mai frumos, cu pu­tere de a se raporta la Crea­tor. Aceasta ar fi, să zicem, o expli­ca­ție mai îndepărtată de noi, pentru evlavia creș­ti­nilor față de agheasmă. Apoi, istoria biblică este și ea plină de tot felul de mo­mente de revelație și de mare impact în legătură cu apa, cu apele, apa ca ploaie, ca apă curgătoare, ca apă stătătoare. Şi ȋn istoria Mân­­tu­itorului se petrec foar­­te multe lucruri la mar­ginea apei, apostolii sunt, până la urmă, nişte „pes­cari” de oameni. Dar marea evlavie a poporului vine de la momentul acesta, al Botezului Domnului, acest moment ȋn care s-a întâm­plat ceva nou în istoria lumii. Aici, în apele Iorda­nului, se petrec lucruri mult mai încărcate de sem­nificație și de Duh decât s-au petrecut în toate cele­lalte momente, ȋn legătură cu apele.

La Botezul Domnului suntem într-un moment foar­te special. E un mo­ment, pe de-o parte, de re­ve­lație maximă și de trecere de la legea dreptății, a Vechiului Testament, la legea iubirii, din Noul Tes­tament. În biserică se spune că, ȋnainte, dreptatea lui Dumnezeu precum­pănea, era legea dreptăţii, a unei răsplătiri echiva­lente, sau a unor pedepsiri echi­valente. Şi, deodată, ȋn­ce­pe legea iubirii, exact ce se spune că aduce Hristos: Lege nouă am adus vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Acum ȋncepe legea iubirii. Acum e momentul în care Hristos își capătă, cumva, acreditarea întru misiune. De ce zic că-și capătă acreditarea: pentru că ȋn vechiul Israel nu puteai înainte de 30 de ani să faci nimic, nicio misiune; erai ȋntru ascultare, nu puteai să deschizi gura, să vorbești, să te asculte lumea. Credibil erai abia după 30 de ani.

– Atunci considera soci­e­tatea că bărbatul este matur?

– Da. Şi nu numai în so­cietatea iudaică. Și la noi, ȋn biserică, mult timp s-a con­si­derat că un epis­cop, repre­zentantul lui Hristos şi ur­ma­şul apos­to­li­lor, ar tre­bui să aibă măcar vârsta de 30 de ani. Între timp, s-au făcut pogorăminte, care nu sunt neapărat de neȋnţeles sau de acuzat. Era frumos, ȋnsă, acest prag, avea o ȋncăr­că­tură – iar cei vechi nu au făcut-o arbitrar. Știau că una este vârsta şi alta este min­tea pe care o ai, dar ei au considerat că e mai bine să aştepți 30 de ani, să aduni şi ceva fapte şi să ai, ȋntr-ade­văr, ascendentul bărbatu­lui deplin, cum se vorbeşte ȋn Scripturi, ȋn toate sensurile. Era un rost care nu trebuie absolu­tizat, dar care avea frumuseţea lui.

– Botezul Domnului (Bo­boteaza) e legat în Biblie și de apariția Duhului Sfânt, sub formă de porumbel…

– Pe lângă botezul Dom­nului în apa Iordanului se mai petrece ceva cu adevărat de o importanţă capitală, un mo­ment rar ȋn istoria biblică – re­ve­lația Sfintei Treimi. Aceas­tă revelație s-a petrecut doar de trei ori, vizibil, ȋn is­to­ria omenirii: prima dată, la ste­jarul din Mamvri (celebra Tre­ime a Vechiului Testa­ment), pe care toată lumea o cu­noaşte din icoana lui An­drei Rubliov. Cred că este cea mai cunos­cu­tă icoană din lume, icoana Sfintei Treimi. A doua oară, se petrece la Botez şi mai târziu, la Schimbarea la Fa­ţă. La Bobotează, e cutremurător să-l vedem pe Hristos ȋn apele Iordanului, să-L auzim pe Tatăl, care e prezent prin glasul ce rostește din cer „Aces­ta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați” şi pe Sfântul Duh, ȋn chip de porumbel. „În chip de porumb”, spune troparul ȋn limba veche şi sună mai ieşit dintr-o zoologie ime­diată. De fiecare dată când aud Evanghelia la Bobotează, parcă aud glasul Tatălui; e un glas pu­ter­nic şi foarte convingător, de necontestat, nu te lasă să crezi că este o iluzie, este un glas ȋncărcat de putere. Această revelare a Sfintei Treimi la Ior­dan e foarte importantă, pentru că, până la venirea lui Hristos, Sfânta Treime era întrezărită cumva, în anumite texte biblice vechi, Dumnezeu apare cu denumirea de plural, cu „noi”. Treimea era undeva, acolo, dar nu era clar că sunt trei persoane. Acum, toată lumea în biserică spune – „Slavă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh”, suntem ȋn Treime tot timpul; până să ne-o explicăm, până să o cercetăm, o simţim, o mărturisim, ne-am ȋnsuşit-o. Ce-o fi ȋn­ţeles fiecare om din popor prezent atunci nu ştim, probabil că n-au înțeles prea mult, dar s-au cutre­mu­rat. Pe urmă, Hristos, pe parcurs, va mărturisi despre Tatăl, va mărturisi despre Duhul Sfânt şi toată această Treime începe să ni se descopere ca Treime de persoane și nu numai ca unitate de fiin­ță. Este un lucru extrem de important, pentru că avem acum o comunicare cu Dumnezeu ȋn Treime, dar pe diversele lui ȋnfăţişări. Hristos e cel mai aproape, pentru că a fost om şi a fost ca noi, a venit printre noi, Sfântul Duh este foarte intim; Tatăl este cel fără de care ne-am simţi complet orfani. Mo­men­tul este extraordinar, cutremurător, şi în felul ȋn care apare fiecare: Tatăl prin glas, Fiul lui Dum­nezeu prin Cuvânt şi Duhul Sfânt care e porum­belul. Deci, momentul ăsta este esenţial pentru toată istoria omenirii de acum ȋncolo. Dacă tăiem Treimea, e foarte şubred totul. Părintele Dumitru Stăniloae a insistat foarte mult pe Treime, pentru că poate exista această tendinţă la unii, să scape din vedere acest rol extraordinar și esențial al acestei structuri a supremei iubiri. Cel mai important lu­cru, care nu trebuie niciodată pierdut din vedere, este Treimea: Hristos ca trimis al Tatălui şi măr­turisit de Tatăl şi ȋntr-o veş­ni­că ȋnsoţire cu Duhul Sfânt.

De Bobotează la Mânăstirea Râmeți

– D-le Costion, aveți o săr­bă­toare a Bobotezei aparte, care să vă fi rămas în inimă pentru toată viața?

– Eu pot să povestesc un lu­cru pe care l-am citit şi l-am au­zit când am făcut cercetări pe teren, şi unul pe care l-am trăit eu ȋnsumi – şi, sigur că ce trăieşti tu ȋnsuţi e de netăgăduit. Familia mea a avut mult timp legături cu mânăstirea Râmeţi. Între altele, petreceam timp la mânăstire prin anii 1980, ȋnainte de 1989, cu copiii şi soţia mea. Iarnă, zăpa­dă, munţi, slujbe, maici minuna­te. Știți că în ajun de Bobotează preoţii umblă din casă în casă cu agheasma mare. Râmeţi este o comună formată din vreo 11-13 cătune mai mici și mai mari, iar părinții nu răzbeau peste tot, pen­tru că erau sate de coastă, dru­muri lungi. Pe atunci, slujeau la Râmeți doi părinți – părintele Ioachim, care acum e la mânăsti­rea Frăsinei, și un părinte, Fi­lotei. În ziua de ajun, mă cheamă părintele Ioachim, şi ȋmpreună cu un cântăreţ, îmi zice: „Uite, du-te cu el, la Faţa Pietrei” – Fața Pietrei era un cătun cu vreo 12-13 case, dar foarte depărtate ȋntre ele, cu un drum greu acce­si­bil, iar atunci zăpada era până la brâu. Eram foarte bucuros, fericit că mă trimite părintele. Eu nu am voce şi nu puteam să când troparul, dar am plecat cu cântărețul, un tânăr licean aflat ȋn va­can­ţă. Drumul a fost lung, mergeam tot la deal. Dar am ajuns. Oamenii aşteptau cu o ȋnfrigurare extra­ordinară, cum aşteaptă copiii să vină Moş Crăciun. Aveau masa pregătită cu mâncare de post, cu un blid de grâu, cu nişte sare, cu o lumânare aprinsă, cu busuioc, ceva mâncare şi o sticlă de rachiu. Ei nu ştiau dacă va ajunge sau nu părintele la ei, dar aşteptau! Era extraordinar să vezi bucuria lor. Ajun­geai la poartă, ei ieşeau ȋn ȋntâmpinare, noi cân­tam troparul „În Iordan botezându-te Tu, Doam­ne”, şi stropeam din căldăruşă cu busuiocul, un „struţ” de busuioc, cum zic unii, stropeam afa­ră, casa, grajdul apoi în casă. Masa, aşa cum arăta, simplă, şi cu ceva de mâncare pe ea, o fasole, un pă­hăruţ de rachiu. Toţi ne aşteptau așa. Îmi aduc aminte cum am fost la un bătrân necăjit, care trăia ȋntr-un fel de peşteră, copiii lui erau plecaţi depar­te, el era puţin mai bolnav. Avea un picuţ de foc ȋn peşteră, i s-a luminat chipul când ne-a văzut, i-au stră­lucit ochii. Nu avea nimic, pregătit, săracul, că era bătrân și bolnav.

Ne-a luat toată ziua pentru 10-12 case. Şi mai greu a fost că, ajungând jos, ȋn drumul mare, dăm peste părintele care venea de pe firul apei. Noi eram uşuraţi că am ajuns la drumul mare, pe care se mergea uşor, dar părintele zice: „Măi, vedeţi aco­lo” – şi ne arată pe dealul de vizavi – „casa aia? Nu mai am cum să ajung la ei, şi dacă nu merg, oamenii ăia or să fie foarte necăjiţi şi trişti. Ia duceţi-vă voi la ei”. Eram tânăr, 40 de ani, dar să mă apuc din nou să sui dealul… Şi, ȋntr-adevăr, dacă noi nu ne-am fi dus… Oamenii erau deja trişti, că se făcea seară şi nu mai venea părintele cu Bo­boteaza. Am suit, dar am suit cârtind, însă când am ajuns le-am văzut lumina pe faţă. A fost una dintre zilele cele mai extraordinare din viața mea.

Sfințirea apei la sat

– În orașe există tradiția aruncării crucii în apă și a oamenilor care sar după ea, ca să li se ierte păcatele. La munte cum se face sfințirea apei?

– Sfinţirea apei nu se făcea cum fa­cem noi la Bu­cureşti, ȋn faţa bisericii. La sat, ea se face lângă apa pe care o are satul respectiv. Dacă e o apă curgă­­toare, cu atât mai bine. E ceva ȋn plus faţă de ce pot să fac eu lângă fântâna din curtea bisericii. E o cuprindere a naturii ȋn starea ei primă, com­ple­tă, e aducerea ei ȋn biserică şi lăsarea biseri­cii spre ea. E un moment extraordinar! Alaiul pleacă de la biserică, cu prapuri, cu icoane, cu preoţii, cu dia­conii, toţi pleacă din biserică după liturghie, se duc la o apă mai mică sau mai mare, se scoate apă ȋn va­se şi se sfinţeşte, dar se sfinţeste și apa râului respectiv, sau a lacului. Pe moment există această putere, apele toate se sfinţesc. Oamenii materia­lişti, raţionalişti or să spună: „Hai, măi, fugi cu astea de aici!”. Dacă te mărgineşti la zona asta, sigur că pare totul fantasmagoric, aiurit, oameni ne­buni. Nu. E vorba de substanţa mate­riei care poate fi sfinţită.

Să fim purtători de iubire, nu de dreptate

– Domnule Costion, ați spus un lu­cru impor­tant, că Boboteaza este trece­rea de la lumea drep­tății la lumea iubirii, ceea ce până la urmă, asta tre­buie să facem și noi, nu? Societatea nu e așe­za­tă pe dragoste şi, uneori, nici fa­mi­lia, căutăm, chiar și între soți, drep­ta­tea. Cine are ultimul cuvânt…

– Da, trecerea aceasta e un efort care trebuie făcut permanent. Noi am vrea să fim drepţi, să ne considerăm drepţi când judecăm pe alţii şi avem măsurile noas­tre cu care măsurăm, dar vrem ca noi să fim măsuraţi cu iubire. Eu mă uit la mi­ne: fac o mică greşală, e clar că e a mea, dar pe undeva, găsesc cauze care m-au dus aici, scuze, şi aş vrea să mi se treacă cu vederea sau, dacă nu mi se trece cu vederea, măcar să fie acoperită cu iubire, adică omul să ştie că am greşit, dar să nu mă pedepsească prea aspru, să mă lase ȋn pedeapsa conştiinţei mele.

Ăsta e un efort permanent, la care mi se pare că nu avem altă ieşire decât ȋn biserică. Pe de lături, ne poate ajuta foarte mult cultura, arta, poezia, pictu­ra, muzica, dar ȋn final, cunoştinţa Ade­vărului din biserică ne vine. Sigur, pre­o­ţii au un mare rol să ȋnchege comu­ni­tăţi pe temeiul ăsta, şi cei din biserică, când pleacă acasă, să fie purtători de iubire, nu de dreptate. Dar e greu, ȋmi dau seama, că mă uit la mine. Ştiu, nu sunt un om al dreptăţii, dar totuşi la ea mă duc. Nu sunt un om al iubirii, dar o aştept, o vreau, o doresc, am nevoie de ea, să nu fie, ȋnsă, oferită cu ostentaţie, ci am nevoia omului de iubire delicată, discretă – cum era Dumnezeu când a venit ȋn faţa lui Ilie: ȋn briză. Avem nevoie de această iubire ca o briză, care să ne ajute să respirăm mai bine, să su­pravieţuim propriilor noastre mulţumiri de sine, chiar nemulţumiri de lume, nemulţumiri de multe feluri. Şi atunci, dacă primim o iubire ca o briză, de la cineva, de la un copil, de la soţie, de la ne­poţi, de la un prieten, de la cineva străin, dacă cineva îți zâmbește, zâm­be­tul ăla, pe care o să ȋl uiţi peste cinci mi­nute, îți aduce o iubire care e dincolo de iubirea unui om, e Dumnezeu care ȋţi zâmbeşte prin el şi ȋncearcă să te ȋncurajeze şi să te facă să mergi mai departe cu ȋncredere. Că nu e uşor mer­sul prin lumea asta!