GIANINA CORONDAN (om de televiziuni mari şi mici): „Visez la o lume pe termen lung”

La pas, prin Târgurile Crăciunului

– La mulţi ani, Gianina!, atât pentru 2024, cât şi pentru aniversarea zilei tale de naștere, de la sfârşitul lui Ianuarie! Ți-am urmărit reportajele realizate în preajma Crăciunului, în câteva orașe din România și etalai o formă maximă, absolută. Te-a încântat ce-ai văzut?

– Mulţumesc pentru urări, le întorc înmiit către toţi cititorii „Formulei AS”. Aşa este, chiar în buza Crăciu­nu­lui am pornit cu echipa „în turneu”, am luat-o spre sud și vest, să vedem Târgurile cele­bre ale României: Craiova, Sibiu, Timişoara, Oradea, Arad. Clu­­jul şi Bucureştiul le văzu­sem deja. Spun fără ezi­tare că ora­şele ţării se stră­du­iesc să arate din ce în ce mai frumos, de la un Crăciun la altul. Par­tea scli­pi­toare, săr­bă­to­­reas­că a urbelor iese în eviden­ţă în această pe­rioa­dă şi e frumos. Dar eu caut mai ales notele de originalitate. Uneori, le-am găsit. La Cra­io­va, de pildă, care are şi re­pu­­taţia topului euro­pean al Târgurilor de Cră­ciun, a    exis­tat o temă, iar prin asta cre­a­tivitatea a fost pusă în evi­den­ță. Ideea unui tărâm de gheaţă a fost ilus­trată prin băncile ce pă­reau con­stru­ite din zăpadă, prin mus­tă­ţile-sloi ale Moşului, că­lu­şeii de ghea­ţă din carusel, totul părea încre­menit de ger. Bra­dul a fost și el ieşit din mâna unui designer, mi­nunat gândit, plin de uşiţe şi ferăstruici, de zici că era un palat. Frumos! Dar pe mine m-a uns mai de­grabă la inimă când, în Târgul din Ora­dea, am văzut scris pe câteva căsuţe „Fabricat în Bi­hor”. La vân­zare, erau produse locale, de la brân­ze­turi până la cos­metice naturale. Şi la Sibiu, erau din loc în loc artizani locali, artişti în ceramică sau gospodari cu mâncare tradiţională. Altfel, kurtos kolac peste tot. Nu am nimic împotriva lor, dar par­că n-aş vrea să-i găsesc pretutindeni. În plus, bună­tă­ţile astea tăvălite prin nucă îşi pierd specificitatea maghiară, dacă le poţi lua şi din Suceava, şi din Cra­iova. Stră­bătând ţara încontinuu, cu proiectul „Vizi­tă de lu­cru”, ştiu că sunt mult mai multe afaceri locale care merită promovate în aces­te Târguri. Dar, una pes­te alta, oraşele au făcut un pas înainte în pro­mo­varea produ­selor locale. Ce nu mi-a plăcut de­loc? Cel mai tare mă deranjează să găsesc şi în Târgurile de Cră­ciun că­suţe în care se vând aceleaşi pro­du­se pe care le găseşti tot anul pe mar­gi­nea dru­murilor naţio­nale: pitici și lebede de ghips, mingi, blăniţe false, morişti, fel de fel de chi­nezării…    Târ­gurile de Cră­ciun ar trebui să fie pline de lucruri de ne­găsit, lucruri de poveste!

– Până la urmă, își au târgurile astea, de inspirație occidentală, vreun rost?

– Eu zic că au. Forma lor e într-un pro­gres vizibil, conţinutul ar trebui regândit. Când toată bucuria asta a luminilor va fi completată cu o ofertă specifică fiecărei zone, atunci va fi perfect. Târgurile să fie doldora de ar­ti­zani români! Ei nu prea au bani să-şi facă reclamă, dar autorităţile locale au fonduri suplimentare, iar eu cred cu toată tăria că ele ar trebui folosite, mai ales pentru a promova specificul locului. Avem români cu idei nemaipomenite. Vă asigur că e un beneficiu pe ter­men lung să-i scoatem la lumină, pentru că apoi, în timpul anului, turiştii îi vor căuta din nou şi astfel bună­sta­rea locală va creşte. Cu această stra­te­gie, Târgu­rile de Crăciun nu vor mai fi o cheltuială, ci o in­vestiţie. Avem pretenţia să ne com­parăm cu Viena sau Copenhaga, păi târgurile de-acolo sunt pline de lume, săp­tă­mâni la rând, tocmai pentru că în fiecare an sunt ori­gi­na­le şi oferă lu­cruri speci­fice. Uite, eu mi-aş dori să mă încălzesc iarna la Târg, cu o băutură fierbinte, dar nu omni­pre­zentul vin fiert, ci un ceai cu rom, ca pe vremea când el era sin­gu­rul lucru care te scotea din îngheţul de pe sanie. Când coboram de pe pârtie, cu obrajii roşii, cu toate hainele anapoda pe mine, râzând şi bătând din pi­cioa­re să mă încălzesc, ceaiul cu rom, în căni mari, de tablă, era eroul iernii. Aha, uite, am un exemplu foarte bun care să-mi susţină ideea: ma­ga­zinul de lângă Biserica Neagră din Braşov. Cura­toa­rea, fiind la rândul ei artistă, susţine ateliere de artă botanică. Magazinul gândit de ea are, printre altele, miniaturi extraordinare, de la obiec­­te Bru­ken­thal, până la mun­ţii Braşovului, pic­taţi pe mici pie­tre, totul ales cu ochi de specialist şi fabricat local. Turiştii străini se plângeau că le era greu să ducă acasă cu avionul suveniruri volumi­noa­se, aşadar, acest magazin a gândit totul în aşa fel încât ele să fie uşor de pus în bagaj. Ce mult în­seam­nă un ochi bun, o inimă caldă şi o minte deschisă.

Muzeul ferestrelor luminate

– Gianina, în acest tur prin ţară, ai apucat să te plimbi și pe străzi, să tragi cu ochiul prin curțile oa­menilor, să te uiți la ferestrele caselor? Spun ele ceva despre starea de spirit a celor care le locuiesc?

– Mărturisesc că trasul cu ochiul este una din plăcerile mele. Evident că primul lucru care îți atra­ge atenția sunt vitrinele, decorate în mod special în această perioadă. Unele chiar fac spectacol! Cât des­­pre casele românilor, cel mai mult am mers pe jos prin Oradea. Ei bine, am fost surprinsă să văd că multe curți nu se mai ascundeau după garduri, cum e obiceiul în Ardeal. Garduri până la cer! Acum, însă, se vedea bine în case, dezvăluind inte­rioare ornate cu gust. Poate că în perioada sărbă­to­rilor, chiar oamenii sunt cei care te invită să le pri­vești în case, bucuroși să împartă sărbătoarea cu tine… Mă bucur de întrebarea ta, Bogdana, fiindcă răspunzându-ţi realizez că periplul pe străzile Ora­dei a fost probabil cea mai frumoasă poveste de Cră­ciun de anul acesta, o promenadă printr-un mu­zeu al ferestrelor luminate. M-am simţit copil fericit…

– Chiar aşa, cum era Crăciunul tău de copil?

– Cozonacii erau gata şi casa mirosea a nucă rumenă. Veneau grupuri de colindă­tori şi mă trezeau cu glasurile lor. Nu voi uita nici­odată cum ieşeam din dri­car (o plapumă de lână mare și grea, de nu te puteai mişca noaptea sub ea) şi as­cul­tam colindă după colindă. Apoi, copiii intrau câteva clipe în casă, cei mari pri­meau un pa­har de vin, cei mici – ceva dul­ce. Nu spun că e rău astăzi, când micilor colin­dă­tori li se dau bani, e şi asta un soi de edu­caţie finan­cia­ră, până la urmă. Doar că naşterea Dom­nu­lui nu este des­pre finanţe, ci des­pre bu­curia veştii, despre speranţă şi bunătate.

– Crăciunul tău din pre­zent serbează aceste valori?

– În inima mea simt că da, și sper că și în faptele me­le. Anul acesta am înce­put din timp cu repetiţiile pentru colin­de, eu şi nepoţii, adică cei doi băieţi ai fratelui meu. Vreo zece cântece vechi şi noi, or­ches­trate cu chitară, instru­men­te de percuţie micuţe, cu care am pornit în turneu: fami­lie, vecini, prietenii lor, prie­te­nii noştri, unii chiar veniţi din străinătate. Am pro­vocat şi adulţii la cântat, am schimbat daruri haioa­se, aşa cred că se naşte o atmosferă frumoasă de apropiere şi dărnicie. Pentru mine, acesta e „spiritul Crăciunului”, de care se tot pomeneşte, unul pe care mă străduiesc să-l păstrez: a-ţi vedea aproapele ca pe un frate. Este un exerciţiu greu, ştiu, dar dacă am reuşi să păstrăm timp îndelungat starea asta de… indulgenţă, chiar am fi mai fericiţi.

Un mesager între lumi

– Ne cunoaștem de o grămadă de timp, Gia­ni­na, și entuziasmul tău e nesecat! De unde ener­gia asta așa de bună?

– Mă entuziasmează sinceritatea. Când observ în oameni sclipirea ei, chiar mă ruşinez că eu nu fac de-ajuns. De asemenea, mă încarc prin întâlnirile pe care le am. Chiar când nu am un proiect în deru­lare, eu tot mă întâlnesc cu oameni care au realizări extraordinare, pornite din inimă. Când găsesc suflet în succes, îl împărtăşesc imediat. Aşadar, energia de care mă întrebi nu e de la mine, e de la oameni. Dacă nu-i întâlnesc, îi caut şi sursa rămâne perma­nent deschisă. Poate că sunt avantajată de viaţă, ea mă poartă des în locuri frumoase, printre oameni deosebiţi, iar acest lucru îmi atenuează contactul cu partea urâtă a realității, cad pe o pernă moale. Îmi este destul de limpede cine sunt: un mesager între lumi. Încerc să aduc inspiraţie dintr-una care a re­uşit să spargă gheaţa şi să o ofer alteia care vrea să iasă și ea la lumină. Eu aşa mă simt, acesta e locul meu, sper ca şi oamenii să mă perceapă la fel. Am ţinut cu dinţii să rămân toată viaţa într-o stare per­ma­nentă de curiozitate, mai ales îndreptată către oameni. Când găsesc giuvaiere în ei, îi încurajez să le scoată la iveală, să le vadă toţi lumina, căci e mereu inspiratoare. Noi încă mai avem nişte traume ale trecutului, nişte timidităţi, care ne pun frână câ­teodată. Dacă noi, românii, cu generozitatea şi crea­tivitatea pe care le avem genetic, am reuşi să scă­păm de timiditate, vă spun, am crea raiul pe pământ pe aceste meleaguri.

Două Românii

– Până atunci, cum ţi se pa­re să suntem azi noi, ro­mânii?

– Ca un om care este des pe drum, pe cărare, observ că sun­tem divizaţi. Suntem invitaţi să stăm „supăraţi” unii pe alţii (pe modelul Steaua contra Dina­mo). O societate polari­za­tă, cu două Românii într-una singură. Una cu oameni simpli, care tră­iesc fără să uite cine sunt şi de unde vin, care ţin aproape legă­tu­rile cu acest pă­mânt şi cu tra­diția strămo­șeas­că. Lor li se ală­tură și cei care se mută, mai nou, la ţară, care aleg natura și lucrul mâinilor, dar fără să fie străini de progre­sul societăţii sau al teh­no­logiei. Oameni ce trăiesc cu Dum­­ne­zeu alături. Cealaltă cate­gorie e o Românie pusă pe des­trămat. Oameni care păcălesc, care nu fac lucruri, ci se prefac că le fac, oameni care urmăresc să dea lovitura. O Ro­mânie pe termen scurt. Și apoi, mi-aş dori să nu mai trăim doar în două viteze. Noi suntem ori veselie şi distracţie la maxi­mum, ori frus­trare şi înjurătură. Să ne regăsim nuanţele, la asta visez. Nimeni nu e rău complet sau bun în totalitate, tocmai de ace­ea avem nevoie de indul­gen­ţă, de ochi de frate, cum spu­neam la început. Da, cred că am fi mai liniştiţi dacă ne-am găsi nuanţele. E de lucru. Pentru mi­ne, cel puţin, e o muncă zilnică, nicio clipă nu mă exclud din acest „noi”. Aş mai spune ceva: suntem, mai nou, în mod repe­tat, invitaţi să trăim clipa. „Tră­iţi în prezent!”. Eu aş nuanţa această vorbă. Cred că apli­când-o ad litteram, suntem în pericol să ne transformăm în nişte con­su­matori înveteraţi, or omul este mai mult decât atât. Cred că a trăi numai în pre­zent înseamnă a ne gândi mai puţin la copiii noştri, la viitorul meleagurilor în care ne trăim clipele, la viitorul planetei ce ne e casă tuturor. Nu ştiu, eu, pur şi simplu, nu cred în termen scurt. Eu visez la o lume pe termen lung, la o viaţă cu gândul şi la cei ce vin după noi şi cu respect pen­tru cei care nu mai sunt. De la mediul înconjurător, la iubirea pentru semeni, totul are nevoie de termen lung.

Departe de zarva lumii

– Pe termen scurt, cum îţi gândeşti tu viitorul în anul 2024?

– Proiectul „Vizită de lucru” va continua. La fel şi „Designer în vitrină”. Tocmai ce am difuzat epi­so­dul cu Alexandra Ungureanu. O admir mult de tot, o femeie inteligentă, un om care şi-a învins timiditatea prin creativitate. Când a lăsat-o liberă, când şi-a deschis aripile, a reuşit să se prezinte oamenilor în toată splendoarea ei de femeie-artist. Am multe întâlniri în acest proiect, sunt foarte interesată cum ineditul din ideile unora poate apoi să devină inspiraţie pentru alţii. Designeri, cântă­reţi, scenografi, actori, arhitecţi, urbanişti, meşteşu­gari, antreprenori, toţi cei care muncesc cu suflet pentru suflet aş vrea să-mi fie oaspeţi. Am spus-o şi o repet: îmi place ce creează românii. Eu folosesc numai produse autohtone, de la haine la cosmetice, de la mâncare la poezie, le apreciez şi simt că ele pot sta ţanţoş în faţa oricărui produs similar din import. Ce mai plănuiesc?… Doresc mult să împart cu alții din lucrurile pe care ştiu să le fac, iar unul dintre ele este televiziunea. Nu, nu mă întorc în branşă, dar consider că azi, activitatea din online este, de fapt, un şir de mici televiziuni. Cei care sunt preocupaţi să le facă bine au nevoie de sfaturi, căci există trucuri de lumină, de citit de pe prompter, de machiaj, de interpretare, tot felul de amănunte care ajută enorm ca produsul final să fie coerent. Mie mi-au luat ani mulţi să le prind şi mă întreb: de ce să le ia şi altora, când aş putea să le ţin eu nişte cursuri, care să-i poarte pe scurtături către ţinta lor? Aşadar, împart experienţă cu toată inima celor care vor să aibă un conţinut online de calitate, pentru ca aceste mici televiziuni să aibă consistenţă. Zilele trecute, l-am ascultat cu mare nesaţ pe Mircea Cărtărescu, vorbind despre diferenţa dintre citit şi lectură. Una mare de tot! Cam aşa e şi cu internetul: nu tot ce apare are și semnificaţie. Dar, încet, încet, cernem. Dacă ai filtru, găseşti pe internet documentare de calitate, reportaje consistente, „miniaturi” aducătoare de in­for­maţie, bună dispoziţie sau reflecţie. Unele care lasă o ur­mă în suflete, nu numai în bu­zu­nare. În rest, anul acesta îmi propun o mai mare stricteţe în a alege la ce particip. Mă refer la evenimente, lansări, întruniri, lucruri de genul acesta. Se în­tâm­plă să fie câteodată mult zgomot pentru nimic, ca să spun aşa, nu numai la eveni­men­te, ci şi în viaţa de zi cu zi. Zgomotul acesta ne bruiază țin­ta şi nu mai ajungem să    înfi­gem săgeata în obiectivul nos­tru. Ne risipim aşa, aiurea, în chestiuni care ne perturbă.

Singurătatea este o terapie

– Veşnic înconjurată de oa­meni şi idei, mereu pe drum, mereu în căutare. Te întreb, la final, te simţi vreodată sin­gură?

–    Singură nu mă simt nici­odată, fiindcă eu cred în Dum­nezeu. Chiar şi în cele mai delicate clipe, ştiu că am un în­ger cu mine. Iar solitudinea nu mă sperie, ba chiar o caut, eu o văd ca pe o terapie: temperăm creierul, ca să lucrăm la suflet. E limpede cât de mult îmi place colectivitatea, e un lucru care mă defineşte, dar balansoarul meu se echilibrează şi cu mo­mente de împărţit doar cu mine însămi. Culmea, de cele mai multe ori, nu sunt singură nici atunci, ci mă însoţesc cu cei dinaintea mea. Aşadar, eu spun că e greu să te simţi singur da­că trăieşti la toate timpurile, trecut, prezent și viitor. Amintiri şi pro­iec­ţii, legături trecute şi viitoare, toate îmi ţin companie, în curiozitatea prezentului.