La pas, prin Târgurile Crăciunului
– La mulţi ani, Gianina!, atât pentru 2024, cât şi pentru aniversarea zilei tale de naștere, de la sfârşitul lui Ianuarie! Ți-am urmărit reportajele realizate în preajma Crăciunului, în câteva orașe din România și etalai o formă maximă, absolută. Te-a încântat ce-ai văzut?
– Mulţumesc pentru urări, le întorc înmiit către toţi cititorii „Formulei AS”. Aşa este, chiar în buza Crăciunului am pornit cu echipa „în turneu”, am luat-o spre sud și vest, să vedem Târgurile celebre ale României: Craiova, Sibiu, Timişoara, Oradea, Arad. Clujul şi Bucureştiul le văzusem deja. Spun fără ezitare că oraşele ţării se străduiesc să arate din ce în ce mai frumos, de la un Crăciun la altul. Partea sclipitoare, sărbătorească a urbelor iese în evidenţă în această perioadă şi e frumos. Dar eu caut mai ales notele de originalitate. Uneori, le-am găsit. La Craiova, de pildă, care are şi reputaţia topului european al Târgurilor de Crăciun, a existat o temă, iar prin asta creativitatea a fost pusă în evidență. Ideea unui tărâm de gheaţă a fost ilustrată prin băncile ce păreau construite din zăpadă, prin mustăţile-sloi ale Moşului, căluşeii de gheaţă din carusel, totul părea încremenit de ger. Bradul a fost și el ieşit din mâna unui designer, minunat gândit, plin de uşiţe şi ferăstruici, de zici că era un palat. Frumos! Dar pe mine m-a uns mai degrabă la inimă când, în Târgul din Oradea, am văzut scris pe câteva căsuţe „Fabricat în Bihor”. La vânzare, erau produse locale, de la brânzeturi până la cosmetice naturale. Şi la Sibiu, erau din loc în loc artizani locali, artişti în ceramică sau gospodari cu mâncare tradiţională. Altfel, kurtos kolac peste tot. Nu am nimic împotriva lor, dar parcă n-aş vrea să-i găsesc pretutindeni. În plus, bunătăţile astea tăvălite prin nucă îşi pierd specificitatea maghiară, dacă le poţi lua şi din Suceava, şi din Craiova. Străbătând ţara încontinuu, cu proiectul „Vizită de lucru”, ştiu că sunt mult mai multe afaceri locale care merită promovate în aceste Târguri. Dar, una peste alta, oraşele au făcut un pas înainte în promovarea produselor locale. Ce nu mi-a plăcut deloc? Cel mai tare mă deranjează să găsesc şi în Târgurile de Crăciun căsuţe în care se vând aceleaşi produse pe care le găseşti tot anul pe marginea drumurilor naţionale: pitici și lebede de ghips, mingi, blăniţe false, morişti, fel de fel de chinezării… Târgurile de Crăciun ar trebui să fie pline de lucruri de negăsit, lucruri de poveste!
– Până la urmă, își au târgurile astea, de inspirație occidentală, vreun rost?
– Eu zic că au. Forma lor e într-un progres vizibil, conţinutul ar trebui regândit. Când toată bucuria asta a luminilor va fi completată cu o ofertă specifică fiecărei zone, atunci va fi perfect. Târgurile să fie doldora de artizani români! Ei nu prea au bani să-şi facă reclamă, dar autorităţile locale au fonduri suplimentare, iar eu cred cu toată tăria că ele ar trebui folosite, mai ales pentru a promova specificul locului. Avem români cu idei nemaipomenite. Vă asigur că e un beneficiu pe termen lung să-i scoatem la lumină, pentru că apoi, în timpul anului, turiştii îi vor căuta din nou şi astfel bunăstarea locală va creşte. Cu această strategie, Târgurile de Crăciun nu vor mai fi o cheltuială, ci o investiţie. Avem pretenţia să ne comparăm cu Viena sau Copenhaga, păi târgurile de-acolo sunt pline de lume, săptămâni la rând, tocmai pentru că în fiecare an sunt originale şi oferă lucruri specifice. Uite, eu mi-aş dori să mă încălzesc iarna la Târg, cu o băutură fierbinte, dar nu omniprezentul vin fiert, ci un ceai cu rom, ca pe vremea când el era singurul lucru care te scotea din îngheţul de pe sanie. Când coboram de pe pârtie, cu obrajii roşii, cu toate hainele anapoda pe mine, râzând şi bătând din picioare să mă încălzesc, ceaiul cu rom, în căni mari, de tablă, era eroul iernii. Aha, uite, am un exemplu foarte bun care să-mi susţină ideea: magazinul de lângă Biserica Neagră din Braşov. Curatoarea, fiind la rândul ei artistă, susţine ateliere de artă botanică. Magazinul gândit de ea are, printre altele, miniaturi extraordinare, de la obiecte Brukenthal, până la munţii Braşovului, pictaţi pe mici pietre, totul ales cu ochi de specialist şi fabricat local. Turiştii străini se plângeau că le era greu să ducă acasă cu avionul suveniruri voluminoase, aşadar, acest magazin a gândit totul în aşa fel încât ele să fie uşor de pus în bagaj. Ce mult înseamnă un ochi bun, o inimă caldă şi o minte deschisă.
Muzeul ferestrelor luminate
– Gianina, în acest tur prin ţară, ai apucat să te plimbi și pe străzi, să tragi cu ochiul prin curțile oamenilor, să te uiți la ferestrele caselor? Spun ele ceva despre starea de spirit a celor care le locuiesc?
– Mărturisesc că trasul cu ochiul este una din plăcerile mele. Evident că primul lucru care îți atrage atenția sunt vitrinele, decorate în mod special în această perioadă. Unele chiar fac spectacol! Cât despre casele românilor, cel mai mult am mers pe jos prin Oradea. Ei bine, am fost surprinsă să văd că multe curți nu se mai ascundeau după garduri, cum e obiceiul în Ardeal. Garduri până la cer! Acum, însă, se vedea bine în case, dezvăluind interioare ornate cu gust. Poate că în perioada sărbătorilor, chiar oamenii sunt cei care te invită să le privești în case, bucuroși să împartă sărbătoarea cu tine… Mă bucur de întrebarea ta, Bogdana, fiindcă răspunzându-ţi realizez că periplul pe străzile Oradei a fost probabil cea mai frumoasă poveste de Crăciun de anul acesta, o promenadă printr-un muzeu al ferestrelor luminate. M-am simţit copil fericit…
– Chiar aşa, cum era Crăciunul tău de copil?
– Cozonacii erau gata şi casa mirosea a nucă rumenă. Veneau grupuri de colindători şi mă trezeau cu glasurile lor. Nu voi uita niciodată cum ieşeam din dricar (o plapumă de lână mare și grea, de nu te puteai mişca noaptea sub ea) şi ascultam colindă după colindă. Apoi, copiii intrau câteva clipe în casă, cei mari primeau un pahar de vin, cei mici – ceva dulce. Nu spun că e rău astăzi, când micilor colindători li se dau bani, e şi asta un soi de educaţie financiară, până la urmă. Doar că naşterea Domnului nu este despre finanţe, ci despre bucuria veştii, despre speranţă şi bunătate.
– Crăciunul tău din prezent serbează aceste valori?
– În inima mea simt că da, și sper că și în faptele mele. Anul acesta am început din timp cu repetiţiile pentru colinde, eu şi nepoţii, adică cei doi băieţi ai fratelui meu. Vreo zece cântece vechi şi noi, orchestrate cu chitară, instrumente de percuţie micuţe, cu care am pornit în turneu: familie, vecini, prietenii lor, prietenii noştri, unii chiar veniţi din străinătate. Am provocat şi adulţii la cântat, am schimbat daruri haioase, aşa cred că se naşte o atmosferă frumoasă de apropiere şi dărnicie. Pentru mine, acesta e „spiritul Crăciunului”, de care se tot pomeneşte, unul pe care mă străduiesc să-l păstrez: a-ţi vedea aproapele ca pe un frate. Este un exerciţiu greu, ştiu, dar dacă am reuşi să păstrăm timp îndelungat starea asta de… indulgenţă, chiar am fi mai fericiţi.
Un mesager între lumi
– Ne cunoaștem de o grămadă de timp, Gianina, și entuziasmul tău e nesecat! De unde energia asta așa de bună?
– Mă entuziasmează sinceritatea. Când observ în oameni sclipirea ei, chiar mă ruşinez că eu nu fac de-ajuns. De asemenea, mă încarc prin întâlnirile pe care le am. Chiar când nu am un proiect în derulare, eu tot mă întâlnesc cu oameni care au realizări extraordinare, pornite din inimă. Când găsesc suflet în succes, îl împărtăşesc imediat. Aşadar, energia de care mă întrebi nu e de la mine, e de la oameni. Dacă nu-i întâlnesc, îi caut şi sursa rămâne permanent deschisă. Poate că sunt avantajată de viaţă, ea mă poartă des în locuri frumoase, printre oameni deosebiţi, iar acest lucru îmi atenuează contactul cu partea urâtă a realității, cad pe o pernă moale. Îmi este destul de limpede cine sunt: un mesager între lumi. Încerc să aduc inspiraţie dintr-una care a reuşit să spargă gheaţa şi să o ofer alteia care vrea să iasă și ea la lumină. Eu aşa mă simt, acesta e locul meu, sper ca şi oamenii să mă perceapă la fel. Am ţinut cu dinţii să rămân toată viaţa într-o stare permanentă de curiozitate, mai ales îndreptată către oameni. Când găsesc giuvaiere în ei, îi încurajez să le scoată la iveală, să le vadă toţi lumina, căci e mereu inspiratoare. Noi încă mai avem nişte traume ale trecutului, nişte timidităţi, care ne pun frână câteodată. Dacă noi, românii, cu generozitatea şi creativitatea pe care le avem genetic, am reuşi să scăpăm de timiditate, vă spun, am crea raiul pe pământ pe aceste meleaguri.
Două Românii
– Până atunci, cum ţi se pare să suntem azi noi, românii?
– Ca un om care este des pe drum, pe cărare, observ că suntem divizaţi. Suntem invitaţi să stăm „supăraţi” unii pe alţii (pe modelul Steaua contra Dinamo). O societate polarizată, cu două Românii într-una singură. Una cu oameni simpli, care trăiesc fără să uite cine sunt şi de unde vin, care ţin aproape legăturile cu acest pământ şi cu tradiția strămoșească. Lor li se alătură și cei care se mută, mai nou, la ţară, care aleg natura și lucrul mâinilor, dar fără să fie străini de progresul societăţii sau al tehnologiei. Oameni ce trăiesc cu Dumnezeu alături. Cealaltă categorie e o Românie pusă pe destrămat. Oameni care păcălesc, care nu fac lucruri, ci se prefac că le fac, oameni care urmăresc să dea lovitura. O Românie pe termen scurt. Și apoi, mi-aş dori să nu mai trăim doar în două viteze. Noi suntem ori veselie şi distracţie la maximum, ori frustrare şi înjurătură. Să ne regăsim nuanţele, la asta visez. Nimeni nu e rău complet sau bun în totalitate, tocmai de aceea avem nevoie de indulgenţă, de ochi de frate, cum spuneam la început. Da, cred că am fi mai liniştiţi dacă ne-am găsi nuanţele. E de lucru. Pentru mine, cel puţin, e o muncă zilnică, nicio clipă nu mă exclud din acest „noi”. Aş mai spune ceva: suntem, mai nou, în mod repetat, invitaţi să trăim clipa. „Trăiţi în prezent!”. Eu aş nuanţa această vorbă. Cred că aplicând-o ad litteram, suntem în pericol să ne transformăm în nişte consumatori înveteraţi, or omul este mai mult decât atât. Cred că a trăi numai în prezent înseamnă a ne gândi mai puţin la copiii noştri, la viitorul meleagurilor în care ne trăim clipele, la viitorul planetei ce ne e casă tuturor. Nu ştiu, eu, pur şi simplu, nu cred în termen scurt. Eu visez la o lume pe termen lung, la o viaţă cu gândul şi la cei ce vin după noi şi cu respect pentru cei care nu mai sunt. De la mediul înconjurător, la iubirea pentru semeni, totul are nevoie de termen lung.
Departe de zarva lumii
– Pe termen scurt, cum îţi gândeşti tu viitorul în anul 2024?
– Proiectul „Vizită de lucru” va continua. La fel şi „Designer în vitrină”. Tocmai ce am difuzat episodul cu Alexandra Ungureanu. O admir mult de tot, o femeie inteligentă, un om care şi-a învins timiditatea prin creativitate. Când a lăsat-o liberă, când şi-a deschis aripile, a reuşit să se prezinte oamenilor în toată splendoarea ei de femeie-artist. Am multe întâlniri în acest proiect, sunt foarte interesată cum ineditul din ideile unora poate apoi să devină inspiraţie pentru alţii. Designeri, cântăreţi, scenografi, actori, arhitecţi, urbanişti, meşteşugari, antreprenori, toţi cei care muncesc cu suflet pentru suflet aş vrea să-mi fie oaspeţi. Am spus-o şi o repet: îmi place ce creează românii. Eu folosesc numai produse autohtone, de la haine la cosmetice, de la mâncare la poezie, le apreciez şi simt că ele pot sta ţanţoş în faţa oricărui produs similar din import. Ce mai plănuiesc?… Doresc mult să împart cu alții din lucrurile pe care ştiu să le fac, iar unul dintre ele este televiziunea. Nu, nu mă întorc în branşă, dar consider că azi, activitatea din online este, de fapt, un şir de mici televiziuni. Cei care sunt preocupaţi să le facă bine au nevoie de sfaturi, căci există trucuri de lumină, de citit de pe prompter, de machiaj, de interpretare, tot felul de amănunte care ajută enorm ca produsul final să fie coerent. Mie mi-au luat ani mulţi să le prind şi mă întreb: de ce să le ia şi altora, când aş putea să le ţin eu nişte cursuri, care să-i poarte pe scurtături către ţinta lor? Aşadar, împart experienţă cu toată inima celor care vor să aibă un conţinut online de calitate, pentru ca aceste mici televiziuni să aibă consistenţă. Zilele trecute, l-am ascultat cu mare nesaţ pe Mircea Cărtărescu, vorbind despre diferenţa dintre citit şi lectură. Una mare de tot! Cam aşa e şi cu internetul: nu tot ce apare are și semnificaţie. Dar, încet, încet, cernem. Dacă ai filtru, găseşti pe internet documentare de calitate, reportaje consistente, „miniaturi” aducătoare de informaţie, bună dispoziţie sau reflecţie. Unele care lasă o urmă în suflete, nu numai în buzunare. În rest, anul acesta îmi propun o mai mare stricteţe în a alege la ce particip. Mă refer la evenimente, lansări, întruniri, lucruri de genul acesta. Se întâmplă să fie câteodată mult zgomot pentru nimic, ca să spun aşa, nu numai la evenimente, ci şi în viaţa de zi cu zi. Zgomotul acesta ne bruiază ținta şi nu mai ajungem să înfigem săgeata în obiectivul nostru. Ne risipim aşa, aiurea, în chestiuni care ne perturbă.
Singurătatea este o terapie
– Veşnic înconjurată de oameni şi idei, mereu pe drum, mereu în căutare. Te întreb, la final, te simţi vreodată singură?
– Singură nu mă simt niciodată, fiindcă eu cred în Dumnezeu. Chiar şi în cele mai delicate clipe, ştiu că am un înger cu mine. Iar solitudinea nu mă sperie, ba chiar o caut, eu o văd ca pe o terapie: temperăm creierul, ca să lucrăm la suflet. E limpede cât de mult îmi place colectivitatea, e un lucru care mă defineşte, dar balansoarul meu se echilibrează şi cu momente de împărţit doar cu mine însămi. Culmea, de cele mai multe ori, nu sunt singură nici atunci, ci mă însoţesc cu cei dinaintea mea. Aşadar, eu spun că e greu să te simţi singur dacă trăieşti la toate timpurile, trecut, prezent și viitor. Amintiri şi proiecţii, legături trecute şi viitoare, toate îmi ţin companie, în curiozitatea prezentului.