Eminescu în Dobrogea

• Pe urma unei „legende” pline de adevăr: izvorul lui Eminescu și pădurea de tei •

Un drum de țară, ce duce nicăieri…

Drumul care duce către Peștera Sfântului An­drei din Dobrogea e ascuns între dealuri molcome și are de-a dreapta o superbă pădure de tei. La un moment dat, o plăcuță îți indică direcția: „Izvo­rul lui Emi­nes­cu”. E un drum de țară neas­faltat, ce pare că nu duce nicăieri. Și totuși, dacă ai răbdare și curio­zi­ta­te, te vei trezi într-un crâng de poveste, încon­ju­­rat de tei uriași. Aici se află un iz­vor, deasupra căruia sunt două monu­mente: o cru­ce și bustul poe­tului. N-aș putea spune ce este atât de neobișnuit la acest loc – liniștea, susurul izvo­ru­lui, lumina sau toate împreună creează o at­mos­fe­­ră ca de pe altă lume, ca și cum ai fi ajuns pe tă­râ­mul unui basm. Locul are o magie aparte, care poate că l-a făcut când­va și pe Mihai Eminescu să se opreas­că aici. Dar oare este adevărat? Să se fi oprit, într-adevăr, Eminescu pentru a-și afla alean și inspi­ra­ție lângă susurul apei și pădurea nesfârșită de tei? Dar de ce atât de departe?

Despre călătoria lui Eminescu în Do­brogea, la acea vreme proaspăt reinte­gra­tă în România, se știu puține lucruri con­cre­­te, însă cu toate acestea, există destule indicii că el a trecut, cu adevărat, pe aici.

Presupuse dovezi

În anul 1919,    țăranii din satul Ion Cor­vin, care pe atunci se numea Cuz­gun, au ridicat în amintirea lui Eminescu o cruce de piatră, deasupra izvorului din pădurea de tei. Ce să fi în­dem­nat către un ase­me­nea gest niște amă­râți de țărani pierduți în sălbă­ti­cia Dobro­gei, dacă nu o întâm­plare reală? Trecuse prea puțin timp de la moar­tea poetului ca oa­me­nii să uite sau să in­ven­teze o legen­dă. La nici două dece­nii, călă­toria lui în Dobrogea era încă vie, oame­nii încă și-l aminteau. Trei ani mai târziu, în 1922, încep să se organi­zeze în acest loc serbări câmpe­neşti, la care participau oa­meni din sat și din împre­ju­rimi, cu toții dându-și întâlnire la „Izvorul lui Emines­cu”. Și nu erau doar simple ser­bări câmpe­nești, mulți veneau să se bo­teze la acest izvor, pe vremea când Peș­tera Sfântului Andrei nu fusese descope­rită. Într-una din­tre duminicile anului 1922, s-au strâns 70 de perechi de tineri, s-au căsătorit cu toții acolo, ca într-o mare sărbătoare a iubirii, o nuntă în codru. Timp de două decenii au ținut oamenii locului aceas­tă sărbătoare a nun­ților, celebrând iu­birea, recitând din Emi­nescu, aflând bucu­rie într-un spațiu unde pășise, cândva, și el.

Dar cum a ajuns Eminescu la izvo­rul ascuns în po­iana pădurii de tei? Eveni­men­tul pare să se fi petrecut cu ocazia inau­gurării Hotelului Carol I, din Con­stan­ța, în 1882, când auto­ri­tă­țile locale și-au propus să promoveze litoralul româ­nesc, poftind la ceremo­nie și un grup de ziariști de la Bucu­rești, printre care se afla și Eminescu, pe atunci redactor al ziarului „Timpul”. Cazat într-o cameră, la man­sar­da Ho­telului d’Angle­terre, timp de aproape două săptă­mâni, Emines­cu ar fi avut atunci timp să cercete­ze împrejurimile și să descopere Dobrogea, a cărei isto­rie o cunoș­tea foarte bine, după cum reiese și din articolele sale din acea vreme. Într-unul din ele spune: „În­tr-ade­­văr, încă în vremea lui Herodot, Do­brogea era stăpânită de geţi, cari, înge­mă­naţi într-un singur stat cu dacii, ţineau amândouă malurile Dunării…”.

Din perioada șederii sale în Con­stanța, Emi­nes­cu i-a scris trei scrisori Veronicăi Micle, împărtă­șindu-i, printre altele, cum a des­coperit pentru prima oară marea, dar și Cazinoul, „o terasă pe malul înalt”, ce se numea pe atunci Kursaal, sau Farul Genovez. Iată un fragment dintr-o scrisoare, datată 16 Iunie 1882:

„O nemărginire pururi mișcată”

„Draga mea Veronică,

Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. (…) N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti.

O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe ca­re-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei ne­măr­gi­niri pururea mișcate. Dar abia de do­uă zile aici, n-am văzut-o în toate fețele, căci ea e schimbă­cioa­să la coloare și în miș­cări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța este un mic orășel, dar în­des­­tul de frumos. (…) Casele au o oare­ca­re eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră pă­tra­tă, iar primăria, de când stăpânesc ro­mânii și există un consiliu comunal, a fă­cut foarte mult pentru orânduiala și înfru­musețarea orașului. (…)

O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoa­să privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o par­te a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă, precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câ­te­va oteluri. La anul să ştii că venim amân­doi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniş­teşte, mai ales sufletele furtu­noa­se. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceas­ta ne­fiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Emi­nescu.” („Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență ine­di­tă”, Editura Polirom)

Sunt însă și voci care spun că Emi­nes­cu a descoperit Dobrogea cu ajutorul fratelui său, Matei. Acesta a locuit în Bră­ila, timp de șapte ani, între 1880 și 1887, într-o casă de pe bulevardul Carol, la nr. 174. El era sub­locotenent în Re­gi­mentul V de linie al Garnizoanei Brăila. Se crede că Matei Emi­no­vici, fiind militar la garnizoana din Bră­ila, i-a putut da o şaretă, cu care poetul s-a plimbat în voie prin toată Dobrogea, ajun­gând până în satul Cuzgun, la izvorul din pădurea de tei. Povestea se potrivește cu firea po­e­tului, ce apărea și dispărea ca un astru, cercetând și umblând să descopere ne­con­tenit locuri și povești. Dispărea, apoi, fără urmă, lăsând dâre de lumină, oameni fascinați de prezența lui, uimiți de simpli­ta­tea și genialitatea sa.

Oricare ar fi însă adevărul, important este că în Dobrogea există un loc ce ne amin­tește de Eminescu, un izvor și o pă­dure de tei, martori minunați ai trecerii poetului prin această lume.