Florin Iordan (formația “Trei Parale”): “Misiunea noastră este să păstrăm în lumină muzicile tradiționale românești”

Surpriza cea mare a anului 2023 în muzica românească s-a produs chiar în Decem­brie: revenirea celebrei casei de discuri Electrecord, după mulți ani de absență. Iar pentru deschiderea unei noi ere din istoria sa, com­pania înființată în anul 1932 a ales o formație em­ble­ma­tică în promovarea muzicii tradiționale româ­nești: Trei parale. Eve­ni­mentul a fost marcat de lansarea albu­mului “România. 100 de minute”, și s-a petre­cut în sala “Horia Bernea” a Muze­u­lui Țăranului Român, printr-un concert cu casa închisă.

“Atracția mea pentru folclor a fost una inexplicabilă, ca-n iubire”

– Trupa Trei parale, înființată în urmă cu 20 de ani, a ajuns la o binemeritată consacrare. A existat o viziune, un vis, legat de parcursul ei?

– Viziunea mea era strict artistică, le­ga­tă de muzica pe care ar trebui să o fa­cem, nu mă gândeam atunci la ce va ur­ma peste ani. Am căutat o alter­na­tivă la fol­clo­rul pe care ni-l ser­veau la te­levi­zi­uni, an­sam­blu­rile din era postcomu­nistă, am vrut să fac lucrurile altfel. Pe scurt, asta a fost vi­zi­u­nea. Avu­se­sem șansa să descopăr muzici mult mai im­por­tante și mai in­te­re­sante de­cât ceea ce se auzea la radio și tv. Pe atunci nu era atât de ușor să le descoperi ca acum, când ai tot inter­netul la dispoziție. Atrac­ția mea pentru fol­clor a fost una inex­plicabilă, ca-n iubire. Am dat de muzicile tradiționale în mod întâmplător, în timpul liceului, când am mers la “Bi­blio­teca Sado­vea­nu” să îm­prumut cărți și am descoperit viniluri. Am găsit un disc Electrecord, foarte frumos, cu fluierașul Marin Chisăr, piese de caval ce mi-au plăcut enorm. Am găsit discuri editate sub îndru­ma­rea lui Tiberiu Ale­xandru, un urmaș al lui Constantin Brăiloiu, făcute în anii 50-60, înre­gis­trări de teren, lucruri foarte se­rioase. Apoi am dat de o serie de 6 discuri intitulată “Taraful tradițional românesc”, ediție îngrijită de regretata Spe­ran­ța Rădulescu, pe vremea când încă mai lucra la “Institutul de Etnografie și Folclor”. Pe vremea aia, nu aveai unde să asculți așa ceva, și pentru mine, un băiat de oraș, im­pactul a fost foarte puternic. Partea cu cân­tatul a venit un pic mai târziu, când eram deja su­per­îmbibat de astfel de muzici. Între timp, apă­ru­seră sub egida Muzeului Țăranului Român (MȚR)    și casetele lansate de Speranța Rădulescu, în colec­ția “Etno­pho­nie”, pe care acum o coordo­nez. De cântat, am pornit pe la 20 de ani, când pasi­u­nea se cerea urmată, cumva. La începutul anilor 2000, prin sa­tele din Vrancea, am făcut primele peregri­nări, alături de soția mea, căutând folclor. Ani de zile mai târziu, oamenii de prin sate, acolo unde am avut concerte, ne-au primit foarte bine, sunt recep­tivi la muzica noastră și ne privesc cu simpatie, chiar dacă nu apărem pe posturile TV pe care le urmăresc ei. În mare parte, însă, publicul nostru este unul urban, ce are o sensibilitate pentru arhaic, pentru lumea de demult. În 2003, am avut alături de soția mea, Beatrice, prima cântare, sub numele de Trei Parale, la un festival de aparta­ment. Mi-am des­co­pe­rit jurnalul din acei ani și constat că, mu­zi­cal, trupa    a ajuns destul de aproape de ceea ce visam pe a­tunci. Sigur că mereu vrei ceva mai bun, dar stilistic suntem acolo unde ne-am dorit.

“Un univers pe care începe să-l acopere umbra”

– Faceți o muzică tradițională. Într-un fel o cântă oameni năs­­­cuți în acea tra­di­ție și în alt fel o for­mație ca a voastră, de oameni tineri, cres­cuți la oraș. Care e in­­ten­ția voastră, de fapt?

– Asta-i și di­fi­cul­tatea demersului, ace­ea de a-ți însuși un re­pertoriu și o tehnică mu­zicală în care nu te-ai născut. Dar nu este singura muzică în aceas­tă situație, exis­tă multe altele ce supra­vie­­țuiesc mediu­lui so­cial care le-a dat naștere. Poți cânta și în secolul XXI muzică barocă, fără să te afli la curtea unui baron cu perucă albă și panta­lonași bufanți. Noi avem avan­ta­jul de a-i fi cunos­cut personal pe mulți din cei ce au dat viață acestor muzici tra­di­ționale, chiar de a învăța direct de la unii din ei. Intenția noastră este aceea de a pune în circulație, de a cânta o muzică mar­ginalizată, cu instrumente și repertorii tot mai rare, un univers pe care umbra începe să-l aco­pere încetul cu încetul. În unele cazuri, piesele sunt foarte familiare, cunoscute, dar au ajuns să fie cântate într-o manieră modernă, iar noi le aducem la sonoritățile inițiale, uitate. Țelul nostru este să păs­trăm această muzică tradițională, să o așezăm în lumină.

– Ai fost ucenic, colaborator și acum conti­nua­tor al muncii Speranței Rădulescu, un etno­mu­zicolog excepțional, prieten drag și cola­bo­rator al revistei noastre. Era foarte intransigentă, lupta aprig pentru ca artiștii pe care-i înregistra să păstreze tradiția neclintit. Există vreo con­tra­dicție, un conflict de interese între tine, cule­gă­torul de folclor, și Florin Iordan, liderul unei trupe de orășeni ce cântă muzici tradiționale?

– Da, Speranța era foarte, foarte drastică și devenise tot mai dificil de a găsi muzicanți care să se integreze exigențelor sale. Între timp, a înțeles și ea că lucrurile nu mai sunt cum le știa din perioada de înflorire a muzicilor tradiționale și a mai îmblânzit din cerințe. În ce mă privește pe mine, munca mea de cercetător este totodată un avantaj și o piedică pentru trupă. Piedică, pentru că, uneori, colegii mei au tot felul de idei și eu îmi dau seama imediat că nu sunt tocmai potrivite cu ceea ce ne-am propus și atunci funcționez ca un factor de cenzură, pentru că-mi doresc să fim cât mai aproape de adevăr. Poate-s prea scrupulos, prea conștient de posibilele derapaje.

“România. 100 de minute”

– Speranța Rădulescu vă aprecia ca trupă, chiar a scris o cronică elogioasă în revista noastră…

– Da, a scris o recenzie despre programul nostru de balade, pe care l-am cântat rar în concerte, pentru că este foarte pretențios pentru publicul de astăzi. I-a plăcut ce facem, dar să știi că, dincolo de încurajări diplomatice, au trecut ceva ani până să ajungă să aprecieze cu adevărat ceea ce încer­cam noi să facem. Am simțit că i-a plăcut cu ade­vărat un concert al nostru foarte mult, atunci când a și scris recenzia pentru “Formula AS”.

–    Dublul vinil “România. 100 de minute” este ro­dul unei munci îndelungate, care a marcat, totodată, reluarea producției unei companii em­blematice pentru muzica românească, Electre­cord. Ce conține?

– Cele mai multe piese de pe disc provin din repertoriul cules de marele folclorist interbelic Constantin Brăiloiu, de dinainte sau imediat după încheierea primului război mondial. Discul acesta a însemnat o întâmplare fericită. Lucram la el din 2018, din anul centenarului Marii Uniri, de aici a pornit și titlul. Am continuat ideea acestui proiect dificil, și când ne-am intersectat cu Electrecordul, eram cu treaba gata făcută. Ne-am potrivit la fix. Nici nu visam la un dublu vinil. Discul conține și o piesă de-a acelui fluieraș genial de care ți-am povestit la început, Marin Chisăr, așa încât putem spune că am închis, în viața noastră, un cerc.