Sfinții de la Sihla și Sihăstria

• Cu părintele PAHOMIE CATANĂ, despre marii monahi ai lavrelor moldovenești •

În paraclisul mic, plin de moaște de sfinți, dintre care unii au sihăstrit prin împrejurimi, lumina se strecoară sfioasă, prin ferestrele micuțe. Ascunsă în cuvintele părintelui stareț Pa­ho­mie, și în tot ceea ce mă înconjoară, strălucește, însă, și o altă lumină, pentru că aici, la Mânăstirea Sihla, cerul nu e doar deasupra noas­tră, ci este și înăuntru, în ini­mă. Miile de pustnici care și-au fă­cut din munții care ne înconjoară, și chilie, și bi­se­rică, și mormânt, au preschimbat natura, cununând-o cu raiul. Dintre toți, cea mai cunos­cu­tă este Sfânta Teodora, care și-a lipit numele de al peșterii în care s-a nevoit. Rugă­ciu­nile ei fierbinți fac și astăzi minuni. Către ele și că­tre tărâmul acesta minunat, mai mi­nu­nat decât cel din basmele noas­tre, curg, zi de zi, râuri de pelerini. Părintele arhimandrit Paho­mie Ca­tană îi primește cu dra­goste, pen­­tru că asta a învățat de la mo­na­hii sfinți alături de care a trăit. Pen­tru el, Ilie Cleo­pa, Paisie Olaru și alții nu sunt doar nume bune de tre­cut în sinaxar, ci vieți și oameni vii, alături de care a trăit, s-a rugat și pe care, fapt de căpătâi, i-a văzut tre­când la Domnul. Părintele Paho­mie a albit în călu­gărie. E în mânăstire de patruzeci de ani. O viață de om, care a început pe 22 iulie 1983, când a urcat pen­tru prima dată aici, la Sihla. S-a îndrăgostit pen­tru totdeauna de schitul care pe atunci era tare sme­rit și în care avea să fie rânduit egu­men, șaptespre­zece ani mai târziu. „Pe atunci, aici erau câ­teva case foar­­te vechi, iar părinții și pelerinii luau masa afară, sub un aco­pe­riș sub care erau și câteva băncuțe. Că­lu­gă­rii schitului ne-au primit pe mine și pe fratele meu, cu multă dragoste.

M-am uitat în jur, am vizitat schitul și am rămas în suflet cu liniștea lui. Era o si­hăstrie, ceva ce nu mai văzusem pâ­nă atunci. Venisem cu gândul să ră­mân în mânăs­tire, și eu, și fratele meu. Am coborât apoi în vale, la Si­hăs­tria, ne-am închinat la icoana Mai­cii Dom­nu­lui și atâta bu­curie și bună mireas­mă am simțit în timp ce ne rugam, de parcă am văzut o lumi­nă puternică, o lumină care s-a impri­mat în sufletul meu. Plângeam când am urcat la pă­rin­tele Cleopa, care ne-a primit cu ma­re dragoste – «Măi­cu­ța Sfântă v-a trimis!», așa ne-a spus pă­rintele, și de atunci am rămas sub epitrahilul dân­­sului și m-am că­lu­gărit la Sihăs­tria. Dar dorul de Mâ­năstirea Sihla mi-a rămas, însă nu am putut să-l spun nimănui, și când se întâmpla să fiu trimis să slu­jesc aici, slujeam cu atâ­ta dra­gos­te… Simțeam că e o sfin­țe­nie aparte! O mare sfințenie! Mult har primesc cei ce vin la Sihla, prin rugăciunile Sfintei Teodora!”.

Minunea din „Cartea de aur”

– Vi s-a întâmplat să vedeți minuni săvârșite la peștera Sfintei?

– Da. Se vindecă miraculos cei care vin cu credință. Cel mai mult m-a impresionat ceea ce s-a întâmplat cu doamna Camelia, o judecătoare din Focșani. A venit la mânăstire în anul 2008 și mi-a spus: „Pă­rin­te, nu mă pot ține pe picioa­re. Am fost la toți me­dicii, am fă­cut in­vestigații și pro­ceduri, dar nu mi-au găsit cauza bolii”. Eu am sfă­tuit-o să se închine la toate sfintele moaște din mâ­năs­tire. A acceptat, dar am văzut că era puțin îndo­ielnică. Apoi i-am spus, dacă tot s-a închinat, să urce și până la peștera Sfintei Teodora. „Cum să urc părinte?”, m-a întrebat nedumerită, pentru că nu se simțea bine și nu credea că va răzbi. „Mergi încet!”, i-am răspuns. Nu am putut să o însoțesc, dar ea, cu greu, cum a putut, a ajuns acolo și a și făcut în peș­teră acatistul sfintei. S-a întors apoi și mi-a spus că, din momentul în care s-a închinat, s-a făcut bine. Cu totul! Am revă­zut-o în 2018 și tot așa era – sănătoasă și bucuroasă. A și scris minunea pe care a trăit-o, în „Cartea de Aur” a mânăstirii. Altă dată, a venit la peștera sfintei o femeie care era plină de bube, și pe față, dar nu-și găsea leac. Am sfătuit-o să se roage și să se spele pe față cu apă din stânca în care Cu­vi­oa­sa Teodora își strângea apa de băut de la ploaie. De la ploaie e și acum apa în stâncă, noi nu ducem nici­odată, e apă sfințită de rugăciunile sfintei. Și și-a dat femeia pe față, și pe loc s-a curățat. Dar știți cum? De parcă cineva ar fi tras jos bubele de pe ea. O altă femeie, mamă a doi copii, a venit la noi că era bol­na­vă de cancer. Mi-a spus cu multă durere – „Părinte, am o tumoare pe creier, trebuie să mă operez și nu știu ce să mă fac, pentru că am doi copii de cres­cut”. I-am spus ce le spun tu­turor – să aibă credință, că sfân­ta face minuni. Și am tri­mis-o la peșteră să se roage și să bea apă din stânca de lângă peș­teră. Și a făcut așa, a plecat aca­să, a mers la un control și au între­bat-o ce tratament urmează, că tu­moa­rea s-a retras. Ș-apăi, în cele din urmă, s-a retras de tot, a revenit femeia, împreună cu fiica ei, tare bucuroase, amân­do­uă, cu multă mulțumire, înapoi, la Si­hla. Deci, sfânta face mi­nuni tot timpul, dar eu cred că la vinde­carea acestor boli a lucrat nu numai ea, ci și ceilalți sfinți care s-au nevoit aici. Sunt aici atâtea sfinte moaș­te, unele știute, altele neștiute, de la sfinții care au pustnicit în apropiere. Spunea părintele Paisie Olaru că la Sihla ar trebui să um­blăm desculți, pentru că pă­mân­tul e sfințit de rugă­ciu­nile acestor sihaștri. De asta se simte, adesea, o mi­reas­mă dum­ne­zeiască în biserică. Pe­lerinii cred că noi dăm cu mir pe moaș­tele care sunt la închinare, dar noi, îna­in­te să le așezăm spre închinare, nu le spălăm decât cu aghiasmă mică. Atât. Uneori, pare că mireasma vine direct din biserică, din lemnul ei vechi, sfințit de rugăciuni. Dar să știți că această mi­reas­mă nu o simt chiar toți, numai cei cărora le e rânduit de Dumnezeu. Eu îi mulțumesc Domnului că a rânduit să ajung aici stareț, împlinin­du-mi dorul pe care l-am trăit în prima zi când am intrat în mâ­năs­tire. Lucrarea lui Dumnezeu e atât de mare… Când vrea să te ducă, te du­ce unde vrea El! Când părin­ții de la Sihăs­tria s-au sfătuit pe cine să pună egu­men la Sihla au făcut sinaxă, iar pă­rintele Cleopa le-a spus să mă trimită pe mine. Așa am ajuns stareț în mânăstirea pe care am iubit-o din prima clipă.

Diamante ale bisericii

– Cum era ca duhovnic părintele Cleopa? Mie mi s-a părut aspru, din scrierile lui, dar când am avut norocul să-l cunosc, l-am descoperit ca pe un părinte foarte blând și bun.

– Aspru părea doar la prima vedere, dar el era, da fapt, plin de bunătate. Avea un duh bun, plin de blân­dețe, care te mângâia. Întotdeauna îți dădea canon după puterile tale. Alergam la el după sfaturi sau doar să îl văd, atât de legat de dânsul am fost – cinci minute dacă stăteam cu el, că nu aveam timp și luam o binecuvântare, îmi era de ajuns. După ce mă spovedeam la dânsul, mă simțeam eliberat, sim­țeam o ușurare de nu-mi venea să cred. Mult folos am avut de pe urma uceniciei la dânsul. El știa în­tot­deauna cum să îți dea canonul, dacă erai mai slab, făcea pogorământ, dacă erai mai puternic, te sfătuia să te nevoiești mai mult, fiecăruia după puteri. Cu el, însă, era foarte aspru. Nu se abătea nicio picătură de la canon. Așa a trăit toată viața.

– L-ați pomenit și pe părintele Paisie Olaru? Cum l-ați cunoscut?

– Pe părintele Paisie l-am întâlnit chiar atunci când am venit la Sihla, în ziua despre care v-am spus la început. I-am mărturisit că vreau să rămân în mânăstire. „Bun lucru!”, mi-a spus. Apoi mi-a fă­cut niște rugăciuni care m-au copleșit, rugăciuni pe care nu le spunea din cărți, ci ni le făcea el, din inimă, foarte calde și apropiate de suflet. Erau ru­gă­ciuni făcute cu lacrimi și cu duh puternic, am rămas marcat de ele. Vorbea simplu, din inimă, ni­cio­dată complicat. Părintele Paisie plângea împre­ună cu omul care i se spovedea, a fost un mare duhovnic și un mare rugător, care a mângâiat multe suflete – veneau la el călugări și călugărițe din toate mânăstirile din împrejurimi, și credincioși din toată țara. Neîncetat se ruga, chiar și citind Psaltirea, l-am surprins de multe ori. Și în afara chiliei era mereu cu Psaltirea în mână. Și era tare smerit. Patru ani l-am cercetat, ultimii din viața lui, din 1986 și până în 1990, și am văzut cum veneau la dânsul episcopi, mitropoliți, chiar Patriarhul Teoc­tist, să îi ceară binecuvântare. Iar părintele Paisie, atunci când îi cereau binecuvântare, plân­gea, pentru că se socotea nevrednic de o cin­ste atât de mare. Așa a fost părintele! Îmi amintesc că maica Maria, care se în­grijea de mâncarea lui când era bolnav, primise de la dânsul drept binecuvântare un cojocel, o bundiță pe care o purtase părin­tele. Și am trăit o scenă, când la mânăstire a venit un om chinuit de un duh rău. Când maica s-a atins, din nebăgare de seamă, cu cojocelul de el, duhul rău din el a strigat: „Vai ce mă arde cojocul ăsta! Sfântul Paisie ăsta mă omoară!”. Mai știu de o minune făcută de părintele Paisie. I-a anunțat, odată, pe mo­na­hii din mânăstire că vin spre Sihla doi pelerini, să pregătească ceva de mâncare fără ca cineva să îi spună sau să îl anunțe. Și cum a spus el, așa a fost. Gân­diți-vă că nu aveau, ca acum, telefoane mobile. Dar părintele Paisie avea înainteve­dere, el îți știa păcatele dina­in­te să i le spovedești, iar asta te ajuta! Și nu doar el. Când am intrat ca novice în Mânăstirea Si­hăs­tria, am întâlnit acolo monahi cu viață sfântă. As­tăzi, toată lumea știe de părinții Cleopa sau Paisie, care au fost mari sfinți, diamante ale bise­ricii, dar eu am cunoscut și alții. De pildă, părintele Ambro­zie, care era pe atunci mare eccleziarh al mânăstirii, un monah care și-a cunoscut dinainte ziua când a tre­cut la Domnul. Era mereu într-un zâm­bet, plin de bunătate, îl vedeai că trăiește o viață curată, îl vedeai în lumină, lumina lui Hristos. Era ca un copil nevinovat, de asta Dumne­zeu i-a și dat un sfârșit foar­te fru­mos. Domnul l-a înștiin­țat de ziua morții, iar el le-a și spus-o unor frați din mânăstire. Ducea veșmin­tele să împodobeas­că biserica pen­tru Înviere și a căzut jos, ca secerat. Părintele stareț Victorin a crezut că s-a împiedicat, l-a ridicat repede de jos, dar el plecase deja la Dom­nul. A avut un sfârșit creș­tinesc, așa cum ce­rem în fiecare rugăciune. Iar dacă ceri, Dumnezeu te ajută, El nu e niciodată absent. Un alt părinte cu viață sfântă a fost părintele Veniamin Bărbăcaru. Nicio­dată nu s-a întâmplată să îl văd fără epitrahil. Eram, pe atunci, chelarul mânăstirii, și se întâmpla să merg la dânsul la chilie cu treabă.

La orice oră i-am bătut în ușă, l-am găsit rugându-se, cu epitra­hilul de gât, iar în chilia sa mirosind a tămâie. Nu­mai în duh de rugăciune era, la orice oră am fost la el. Par­că se ruga încontinuu. Era ca un far care lumina în mânăstire. Un călugăr extraordinar! Apoi, mai era părintele Gherasim, cel care l-a îngrijit pe părintele Paisie Olaru. Un om sfânt! Când a venit la mânăs­tire, starețul i-a spus că nu-l poate primi, pentru că se descurcau cu greu, de abia aveau cum să asigure cele necesare obștii. Părintele Gherasim i-a spus atât de smerit: „Primiți-mă, părinte stareț, că eu nu am să mănânc de la masa părinților. O să îmi fie de ajuns firimiturile ce prisosesc de la masa lor”. Atunci, l-a primit. Și cum a spus, așa a trăit! Nu l-am văzut niciodată stând la masă. Tot timpul ve­nea la sfârșit și mânca doar ceea ce rămânea pe masă. Câtă lumină a avut omul ăsta! Toată viața cât a trăit în mânăstire nu a supărat pe nimeni. Avea o liniște desăvârșită.

„Să nu cobori niciodată de pe Cruce”

– Părinte Pahomie, creștinii vin la monahi să găsească leac pentru bolile sufletului și trupului, deși viața călugărilor este foarte diferită de a mi­renilor. Ce putem noi, mirenii, învăța din viața monahilor?

– Sigur că viața dumneavoastră este în multe lucruri diferită de a noastră, dar să știți că avem și multe ispite aidoma. O să vă istorisesc o întâmplare prin care am trecut eu însumi, care poate să le fie de folos și monahilor, și mirenilor ispitiți de cei apro­pi­ați. Fusesem numit egumen, aici, la Sihla, și aveam câțiva frați care mi se împotriveau. Eu nu sunt un om perfect, am și eu bubele mele, o gră­ma­dă, dar fac ascultare, și pe toți părinții care vor să vină să se nevoiască aici, la Sihla, îi primesc cu iubire, pentru că mânăstirea e spital unde vine omul bolnav care caută tămăduire. De aceea m-am mâh­nit tare și am și zis în sinea mea – „Doamne, Dum­nezeule, nu îmi vine să cred că eu am duș­mani!”. M-am gândit chiar să mă retrag, dar n-am vrut să merg să îi spun mitropolitului meu, n-am putut să-l întristez și pe el, așa că m-am gân­dit să merg la un alt episcop, un părinte cu multă expe­riență. Trăia pe atunci Înalt­prea­sfin­țitul Iustinian Chira, Arhiepiscopul Mara­mu­reșului. M-a primit, eram cu sufletul ră­vă­­șit, când l-am văzut am început să plâng, nu mă mai puteam opri. A început și el să plângă și, printre lacrimi, i-am spo­vedit ne­cazul meu, spunându-i că unii frați nu mă mai rabdă – ori eu sunt o problemă, ori ei.

Atunci el a în­ceput să-mi spună des­pre via­ța lui grea din vremea comunis­mu­lui, când monahii lui din Mânăstirea Rohia au fost dați afară prin decretul 410, din 1959. „Mi-au secerat atunci toți călu­gă­rii, m-a durut su­fletul de ei. Plângeam la slujbe du­pă ei!”, mi-a spus. „Să nu dai pe niciunul afară din mânăstire, indiferent cum este! Aștepți să se îndrepte și te rogi pentru asta. Și am să-ți dau din energia mea ca să poți răbda!”. Și, parcă-l văd și acum, s-a ridicat de pe scaun și m-a strâns în brațe și a început să se roa­ge: „Să dea Dumnezeu și Mai­ca Domnului să nu cobori ni­cio­dată de pe Cruce!”. Apoi m-a săru­tat pe creștetul capu­lui, și când m-a sărutat, m-a și eli­berat de toată tulburarea ca­re mă stăpânea. Am plecat zbu­rând de la dân­sul! Mi-am spus – „Trebuie să mă întorc în obștea mea și să am răb­da­re, pentru că nu sun­tem per­fecți niciunul. Suntem ca dege­tele de la mână, nu sea­mănă niciunul cu altul. Fiecare are darul lui”. Așa a făcut Dum­­­­nezeu lumină cu mine și, iată, sunt și acum stareț. Dum­nezeu știe el de ce mă ține aici, pen­tru că nimic nu este în­tâm­plător.

Foto: Mânăstirea Sihla și autorul