Pisicul terapeut

În urmă cu doi ani, soțul meu a su­ferit un AVC. Boala a adus se­che­le: permanent voia li­niș­te, nu co­munica cu nimeni, stătea în pat. Nu voia să mă audă vor­bind, își punea pă­tu­ra în cap până când ple­cam din cameră. În­tr-o zi, am în­tâl­nit pe stra­dă un pisic mic și jigărit. Mi-a fost mi­lă de el și l-am luat acasă. În­tr-una din zile, când m-am dus în ca­meră la soțul meu să-i dau de mân­­­care și trata­men­tul prescris, pisi­cul s-a furișat în ca­meră și n-a mai vrut să plece. Văzându-l așa hotărât, i-am dus și lui de mâncare, i-am pus un vas cu nisip și l-am lăsat acolo. Între soțul meu și pisic s-a legat o prie­tenie cum n-am crezut să existe între un om și un animal. După doi ani, timp în care soțul meu nu a mai scos un cuvânt, m-a chemat să-l văd cum se joacă cu pi­si­cul! Apoi, fi­ind­că pi­si­cul tre­bu­ia și plim­bat, în­cet, în­cet, cu două bas­toa­ne, ple­cau a­mân­doi la plim­ba­­re și tot vor­beau…

Pisicul orfan, pe care l-am bote­zat Iepuraș, a reu­șit să-i aducă zâm­betul pe buze so­țului meu și să-i re­dea bucuria vie­ții. Vă mul­țu­mesc!

EMILIA – Brăila