Andrei Terian (critic literar, prorector la Universitatea din Sibiu): „Dacă instanțele la care te raportezi intelectual sunt Harvard sau Stanford, chiar nu contează că ești la Sibiu sau București”

S-a îndrăgostit de critica literară și, de atunci, n-a încetat să facă din ea o reușită. Și, dacă volumele publicate în România acum aproape un deceniu i-au adus nu mai puțin de 11 premii prestigioase, articolele recente îi sunt pu­bli­cate la edituri internaționale, ca Bloomsbury sau Peter Lang. Dar largul lumii nu-l ispitește. Andrei Terian nu s-ar da plecat din Sibiul natal, unde în prezent e profesor și prorector, fiind convins că performanța se poate face oriunde. Dovadă sunt și granturile europene de cercetare pe care le-a atras în ultimii ani, alături de colegii săi: au adus Univer­sității „Lucian Blaga” din Sibiu peste zece milioane de euro și au plasat-o pe locul întâi în țară, în cerce­tarea umanistă.

„Nu mi-am dorit să fiu temut, mi-am dorit să fiu citit”

– Criticii literari sunt personaje adesea temute. Tu ce fel de critic ești, Andrei?

– Sunt un critic bun, adică profesionist, deci im­pli­cit și rău! (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu te­mut, mi-am dorit să fiu citit. Și norocul meu a fost că am prins ultima vârstă de aur a criticii literare ro­mânești, la începutul anilor 2000, când critica de întâmpinare a cărților era infinit mai puterni­că de­cât acum, când toți sim­țeam că facem ceva rele­vant, când toți ne citeam pe toți, într-un soi de com­petiție și foar­te plă­cu­tă, și foarte dură. Edi­turile în­ce­peau să inves­teas­că în fic­țiu­ne, proza ro­mâ­neas­­că era în resu­rec­ție, iar noi, criticii, eram mulți, ne credeam buni și sim­țeam că lucru­rile despre care scriem au cu ade­vă­rat o miză.

– Azi, rar se mai în­tâm­plă să întâlnești într-o revistă o pagină ade­vă­ra­tă de critică. De fapt, unde a dispărut critica literară?

– S-a risipit și împrăștiat în buzunarele virtuale ale blogurilor și rețelelor sociale sau s-a retras în nișa academică, atât de disprețuită acum zece ani, dar care azi a devenit mult mai ofertantă și mai bine plătită. Cum spunea un faimos critic australian, Ronan McDonald, „acum am devenit cu toții cri­tici”. Azi, toată lumea are acces la discursul public, iar cei cu păreri mai avizate și mai interesante au devenit chiar influenceri culturali, făcând concu­ren­ță criticului de meserie. Pe de altă parte, mulți critici au rămas mental la începutul anilor 2000, frustrați că și-au pierdut popularitatea și incapabili să-și adecveze discursul la așteptările publi­cu­lui de azi. Însă lumea s-a schimbat! Nu mai poți fi, ca în secolul trecut, și faimos, și boem, și popular, și profund și, dacă se poate, și studiat în manuale. E veșnica dilemă a criticului român, care nu se poate hotărî ce-și dorește: pres­tigiu academic sau succes de pu­blic. În ce mă privește, am ales de acum 15 ani nișa academică, în defavoarea popu­larității, și merg în continuare pe ea.

– Faci parte dintre cei care nu și-au dorit să scrie literatură, ci și-au dorit să scrie despre lite­ratură. Ce te-a atras la actul ăsta de interpretare?

– Deși mi-a plăcut de mic să citesc, cu câteva mici excepții (basmele, mitu­rile grecești repovestite, epopeile etc.), ficțiunea chiar nu m-a atras. Am avut în­să în liceu norocul unui profesor de română excep­țio­nal și carismatic, Sergiu Godină, care n-a cerut de la mine să-i tocesc comentariile literare, ci m-a încurajat să citesc critică de capul meu. Datorită lui, în clasa a IX-a, am dat peste „Arca lui Noe” a lui Ni­co­lae Ma­no­lescu și cartea m-a cuce­rit, pur și simplu. Dintr-o dată, îmi făcea inteligibilă literatura, care fu­sese pen­tru mine doar un haos de impresii și emoții. Cu cartea aia am început să gân­desc pe cont propriu și să mă las încet sedus de pluralitatea inter­pretărilor.

– … iar asta te-a adus în capitală, la Facultatea de Lite­re, unde totuși n-ai rămas. Nu era Bucu­reș­tiul mai ofertant?

– N-am avut nicio­da­tă pre­ju­de­cățile clasice ale ardelenilor față de bu­cureșteni, dar am avut două limite: căldura și transpor­tul în comun. În primul an de facultate, mi-am lăsat câteva res­tan­țe pe toamnă, doar ca să mă pot întoarce mai repede la Sibiu, într-atât mă de­mo­ralizase canicu­la. Pâ­nă la urmă, am ales Si­biul, pentru că aici rămă­sese viitoa­rea mea so­ție, pen­tru că nu-mi doream să ajung un tânăr inte­lec­­tual care la 40 de ani stă în continuare în chi­rie, dar și pentru că am avut ambiția și convingerea că se poa­­te face perfor­man­­­ță de oriunde. Dacă in­stan­țele la ca­re te rapor­tezi in­te­lectual sunt Har­vard sau Stan­ford, chiar nu contează că stai în Si­biu sau București. Ba chiar s-ar putea să ai avan­­­taje mai mari în­tr-un oraș în care ori­ce distanță între in­sti­tuții se parcurge pe jos, în ze­ce mi­nu­te. În primele șase luni du­pă ce m-am în­tors aca­să, mi se pă­rea că to­tul se miș­că în re­lua­re și că zilele au 37 de ore. Azi, mi s-ar pă­rea in­suporta­bil să lo­cuiesc într-un oraș în care faci o oră sau mai bine până la lo­cul de muncă.

„Lumea nu se oprește la Curtici”

– Ai vorbit de per­formanță. Una din căile în care poate fi ea măsurată e și numărul impre­sio­nant de granturi de cercetare pe care le-ai câștigat împreu­nă cu colegii din Sibiu. Cum a început ne­bunia asta?

– Ideea mi-a venit în 2010, când îmi petreceam majoritatea timpului ca profesor și scriind cronici. Tocmai îmi apăruse „A cincea esență”, doctoratul meu despre G. Călinescu, la care avusesem foarte mul­te cronici favorabile. De fapt, impactul cărții îmi depășise orice așteptări. Luasem atunci aproape toate premiile posibile, eram bucuros, dar nu știam ce să fac mai departe cu viața mea. Să mai scriu o carte, cu un succes comparabil, nu m-ar fi satis­făcut. Voiam altceva. Timp de jumătate de an, am stat în starea asta de nehotărâre. Mi-am vă­zut mai departe de cursuri și am făcut să treacă timpul anga­jân­du-mă pe compu­ter într-un joc de strategie care m-a absorbit cu totul. După șase luni, ajun­sesem pe primul loc într-o lume cu 10.000 de ju­că­tori, coordo­nam cea mai puter­nică alianță din lume, făceam de toate, de la planificări de atacuri, la diplo­ma­ție și ridicări de moral. Totul a culminat cu noaptea de Învie­re, când soția mea, care mă știa cam nedus la biserică, a văzut că mă trezesc la patru diminea­ța și m-a întrebat plină de spe­ran­ță dacă mă duc să iau Sfin­tele Paști. „Nu, am răspuns eu cam jenat, trebuie să lansez nava de colo­nizare…” (râde). Din acest blocaj m-a scos o com­petiție de proiecte academice. Am câș­ti­gat și, timp de doi ani de zile, am avut propriul bu­get și am putut să studiez în detaliu ceea ce-mi plă­cea pe atunci. A fost momentul când lumea mi s-a deschis efectiv. Aveam 31 de ani și nu mai ieșisem niciodată din țară. Când am plecat la prima conferință in­ter­națională cu acest proiect, în Slova­cia, la Nitra, un oraș pe jumătate cât Sibiul, am stat de vorbă cu un profesor de fran­ceză și i-am spus foar­te mândru că sunt un critic din România și că până în momentul acela scrisesem vreo 400 de cro­nici literare. Îmi amintesc și a­cum politețea amu­zată cu care m-a pri­vit, înainte să mă în­trebe: „Bine, bine, dar critică literară ade­vărată nu scri­eți?” Eram năucit, descope­ream atunci că unii oameni înțe­le­­geau prin critică literară cu totul alt­ceva decât mine sau majoritatea româ­ni­lor. Sau, cum ar spu­ne criticul Mircea Martin, am avut brusc reve­lația că lumea nu se oprește la Curtici. (râde) Ei bine, din această cu­rio­zitate de a vedea cum fac alții perfor­manță a început totul. Iar proiectele de cerce­tare mi-au oferit autonomie, mi-au permis să particip la orice eveni­ment academic din lume și să rămân permanent co­nec­tat la cele mai noi metode și idei. La scurt timp după, a venit și primul proiect de echipă, pe care l-am derulat împreună cu Radu Vancu, Dragoș Varga și Alex Goldiș. Iar de atunci, aplicăm constant la competiții cu echipe din ce în ce mai mari. În prezent, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu desfășoară în paralel cinci proiecte internaționale, cu buget de cel puțin un milion de euro fiecare. Dintre ele, TRANS­HIROL, pe care l-am câștigat în 2020, în competiția ERC (supranu­mită „Nobelul gran­tu­rilor”), e proiectul care ne-a adus recunoașterea maximă în lumea cercetării. E încă în desfășurare, dar sunt încrezător că se va finaliza cu o amplă și foarte provoca­toa­re istorie transnațio­na­lă a literaturii ro­mâne.

Granturile europene, o gură de oxigen

– Hai să arun­căm o privire asu­pra aurei create în jurul Universității din Sibiu, care astăzi stâr­neș­te deopotrivă admirație și invidie. Cum ați ajuns la statutul ăsta?

– E o poveste pe care o spun cu plăcere, de fiecare dată când am ocazia. Acum vreo 10-15 ani, când garda veche a profesorilor din Sibiu a ieșit la pensie, ne-am trezit noi, adică eu, Radu Vancu, direc­torul revistei „Transilvania”, și Dragoș Varga, care e acum decanul Facultății de Litere, că, deși n-aveam nici 40 de ani, ajunseserăm cei mai bătrâni din departament. Asta ne-a dat libertatea de a recru­ta alături de noi exact oamenii pe care ni-i doream. Am făcut selecția exclusiv pe valoare și nu am ținut la tradiția de a lua oameni doar din propria ogradă, ci am adus tineri de peste tot. De la Sibiu l-am păs­trat pe Vlad Pojoga, care e deja un nume cunoscut în aplicarea instrumentelor digital huma­nities la stu­diul literaturii. De la Cluj i-am adus pe Ștefan Ba­ghiu, cel mai bun cercetător din generația tânără care s-a afir­mat în studiile literare românești, și pe Ovio Olaru, specialist în literaturi nordice, tradu­că­tor al lui Jon Fosse, laureatul Nobel de anul acesta. Lor li s-au adăugat recent mai tinerele Snejana Ung și Maria Chiorean, de la Timișoara, respectiv Cluj. Sunt toți oameni in­te­ligenți, motivați, care se simt bine la Sibiu. Iar noi, cei mai în vârstă, nu avem fumuri de maeștri ci, din contră, încercăm să ținem pasul cu ei din punct de vedere bibliografic și-i încurajăm per­manent să se dez­volte. I-am spriji­nit să meargă în stagii de specializare la Stanford și Oxford, iar anul acesta, ne pregătim să trimitem pe doi dintre ei la Institutul de Literatură Mondială al Universității Harvard.

– În lumea academică umblă vorba și că cer­cetătorii de la Sibiu sunt incredibil de bine plătiți. Așa e?

– Toți cercetătorii au niște salarii de bază, venite din bugetul de cercetare al universității. Sunt niște salarii de apro­ximativ 3000 de lei. Însă, în func­ție de capacitatea lor de a se implica în câști­garea și apoi implementarea de proiec­te, li se adaugă câte un salariu lunar din fiecare astfel de proiect. Așa se face că un cercetător aflat la început de drum, sosit la noi chiar după doctorat, poate să câștige peste 10.000 de lei pe lună, în timp ce aceia cu mai multă vechime și ex­pe­riență pot ajunge și la 20.000. Granturile europe­ne reprezintă azi o gură de oxigen într-o țară în care salariile din universități și din in­sti­tutele de cerce­tare sunt mult mai mici decât în restul Europei și în care ponderea anuală dedicată din PIB cercetării se zbate pe la 0,2-0,3%. Știu că suntem uneori invi­di­ați, dar și să scriem și să câștigăm aceste pro­iecte e un efort intelectual de proporții.

– Luna trecută, Sibiul a fost gaz­da unui mare eveniment al lu­mii literare. Universitatea „Lu­­ci­an Blaga” l-a adus să conferențieze pe Fran­co Mo­retti, o somi­tate a teoriei literare de azi, fratele mult mai cele­brului regizor Nani Moretti.

– Franco Moretti este, fără îndo­ială, personajul cel mai important din critica literară mondială a acestui prim sfert de secol XXI. E cel care a demon­strat în ulti­mele de­cenii că științele uma­niste își merită cu ade­vărat denumirea de științe. Vedete în lumea studiilor li­te­rare au mai existat, gân­diți-vă doar la generația ’60-’70 în Franța, cu Barthes, Deleuze și Derrida. Dar dacă acești maîtres à pen­ser se impu­neau prin­tr-un limbaj super-complicat, de te simțeai rușinat că nu poți pătrunde cu totul sensul spuselor lor, Moretti e o cele­bri­tate atipică, de o lim­pezime și o claritate care îl fac în același timp ușor de înțeles și briliant. Asta, fără să-i mai menționez carisma inconfun­dabilă, căci, deși și-a petrecut mare parte din timp la Stanford, Moretti rămâne un italian șarmant.

– Și totuși, să faci cercetare, adică știință, din ceva vag, nebulos și subiectiv, cum e literatura, pare greu de înțeles…

– Problema nu ține de natura obiectului, ci de natura întrebărilor. În legătură cu literatura putem pune foarte multe întrebări și putem primi foarte multe răspunsuri despre lumea în care trăim. Timp de mai bine de 150 de ani, literații noștri au crezut cu sfințenie în principiul autonomiei esteticului, care vedea literatura ca o lume în sine, pe care nu trebuie s-o apropiem prea mult de politică sau de socie­ta­te, de teamă ca nu cumva s-o mânjim sau să o sub­ordonăm acestora. Însă literatura e cea mai bună oglindă a unei societăți (chiar dacă nu întot­dea­una o oglindă fidelă). A fost, fără îndoială, și o strategie de supravie­țuire sub dictaturi această pretinsă neutralita­te a literaturii. Dar litera­tura nu e neutră. S-o consi­derăm neutră ar însemna să-i tăiem colții. Literatura merită cercetată tocmai pentru că obiectul ei e mereu lumea noastră, chiar și atunci când la mijloc sunt utopii, distopii sau viitoruri posibile.

Literatura SF, o experiență imersivă

– Știu că ești un mare consuma­tor de science-fiction. E genul acesta literar unul care-ți permite să fii mai mult cititor și mai puțin critic?

– Cred că e o prejudecată la mijloc. Pentru mine, o carte bună nu e neapărat cartea care mă face să uit de rutinele mele de interpretare și să stau anesteziat de plăcere, ci cea care mi le activează și mai tare, care mă ajută să fac conexiuni, să gândesc lucruri la care nu m-am mai gândit până atunci. Sunt câteva romane SF pe care le-aș recomanda oricând, de la cele clasice, cum sunt „Fundația” lui Isaac Asimov, până la cele semnate de autori mai noi, precum Dan Simmons sau Peter F. Hamilton, care rămân extrem de interesanți în felul în care amestecă SF-ul cu literatura înaltă. De altfel, dacă ne uităm la cărțile nominalizate azi la marile premii literare, cel puțin în Statele Unite, o să vedem că genul dominant e adesea ficțiunea post-apocalip­tică, care e o combi­nație de SF, utopie și literatură pură. Să citesc ­lite­ratură SF e pentru mine o expe­riență cu totul imersivă, ca o scufundare a unui scafandru care explorează alte lumi, rămânând me­reu conștient și lucid. Unele cărți chiar reușesc să ne arate că exis­tența noastră e mult mai com­plexă decât o credeam, ne reconciliază cu ea, cu asperi­tățile și paradoxurile ei, și ne arată că lumea e mult mai locuibilă.

– Mă întorc puțin la literatura română și la felul în care e ea receptată azi. În timp ce unii critici încearcă s-o scoată din conul de umbră, lăudând-o chiar și când nu e cazul, alții se arată cu totul deziluzionați de provincialismul ei. De fapt, unde se situează azi literatura noastră? E ea parte din marea literatură a lumii?

– Literatura română trăiește un moment de grație pe toate planurile, intră tot mai mult în circuitul inter­național, iar interesul pentru ea în revistele academice străine e în continuă creștere. Marea noastră frustrare e însă că noi n-am avut un cap de serie, un autor mare, care să se afirme de aici, din România, dar să se vândă în tiraje mondiale. Sigur, îl avem pe Mircea Cărtă­rescu, e un autor divinizat în Spania, Suedia, Ger­ma­nia, dar care nu a reușit să rupă încă piața anglo-ame­ricană, care rămâne, totuși, piața dominantă la nivel global. Oricum, dacă am spune că literatura română e o literatură mică, pentru mulți ar părea jignitor, dar trebuie să privim lucrurile în context. Care din lite­raturile lumii mai sunt azi literaturi „mari”? Nici des­pre literatura rusă sau cea germană n-aș putea afir­ma așa ceva. Și nu vorbim acum de Dostoievski, Goethe sau Schiller, ci de producția literară curentă. Revenind la inserția în literatura mondială, cred că unul dintre lucrurile care ne-au ținut în loc pe noi, românii, e că ne-am dorit prea mult, din cele mai vechi timpuri, să ne sincronizăm cu Occidentul, să ne inserăm cât mai curând într-un trend, în loc să oferim literaturii uni­versale o insulă a noastră, o culoare locală, așa cum au făcut de-a lungul timpului nordicii, rușii sau sud-ameri­ca­nii. Când vom reuși în sfârșit să facem asta, cred că Nobelul la care visăm de atâta timp nici măcar nu va mai conta…

– Alcătuirea proiectelor și atribuțiile de prorector mănâncă mult timp și ener­gie. De scris nu ți-e dor? A trecut ceva timp de la ultima ta carte publicată.

– Din păcate, de când am intrat în administrație, să fac critică literară a ajuns un fel de privilegiu pentru mine, chiar dacă să stau să studiez dede­sub­turile lite­ra­turii e lucrul care îmi place cel mai mult. Am mereu câteva arti­co­le netermi­nate, care aș­teap­­tă să mă smulg din ru­ti­na birocra­tică. Unul dintre ele e despre cea mai impor­tantă descoperire știin­­ți­fică pe care am făcut-o până acum, faptul că primul ro­man ro­mânesc scris vreo­dată, „Elvi­ra sau amorul făr’ de sfârșit”, sem­nat cu ini­ția­lele D.F.B., îi apar­ține, de fapt, lui C.A. Rosetti. Am descoperit asta împreună cu câțiva colegi, combinând is­toria literară cu analiza com­putațională. Dincolo de asta, cartea, o satiră la adresa că­să­toriei tradiționale, e și o declarație de dragoste mas­ca­tă față de o femeie mă­ritată, din înalta societate, pe care o bănuiesc a fi Elena Can­tacuzino. Dacă nu s-ar fi publicat sub pseu­do­nim, volumul ar fi declanșat, cu siguranță, un scandal monstruos. În tot cazul, cert e că unul dintre cei mai importanți politicieni români e și autorul primului roman românesc. Asemenea des­coperiri îmi amin­tesc de ce iubesc literatura: pentru că, dincolo de retorici și convenții, de sti­luri și scrii­turi, ea te face să trăiești mii de alte vieți, și ale autorilor, și ale per­sonajelor din cărți. Cunoașteți voi o definiție mai bună pentru nemurire?