IRNINIS MIRICIOIU (producător şi moderator TVR): „Fiecare interviu e și o bucurie de suflet”

„Prima invitată a fost Stela Popescu”

– Emisiunea pe care o realizezi pe TVR 3, „Din arhiva TVR”, compusă din interviuri cu perso­na­lităţi ale lumii artistice româneşti, merită aplau­da­tă în primul rând pentru că este o selecţie de va­lori. Într-o lume în care internetul oferă drept de cuvânt cui vrei și cui nu vrei,    creând un suro­gat cultural de tipul răposatei „Cântarea Ro­mâ­­niei”, intervievaţii tăi sunt… unul şi unul: oameni de cultură şi ar­tă, cu celebritatea confirmată în timp. Cum ţi-a venit ideea acestei emisiuni?

– La momentul naşterii postului TVR 3, în 2008, directorul de a­tunci, Mura Frânculescu, m-a coop­tat în ideea de a realiza această emi­si­une. Eu aveam douăzeci şi un pic de ani, lucram ca prezentator şi mo­derator la TVR 2, iar această mu­ta­re a fost o oportunitate de a deveni pro­­ducător, a fost şansa de a trece pro­fe­sional într-o altă etapă, su­pe­rioară. O bucurie imen­să! Sigur că ine­ditul si­tuaţiei m-a şi spe­riat: la drept vor­bind, eu, personal, nu mă prea credeam în stare să fiu şi produ­cător, alţii au fost cei con­vinşi de capacita­tea mea de a îndeplini acest rol. (râde) În ori­ce caz, ne-am pus pe treabă: ne-am aşe­zat cu toţii la o masă şi ne-am gândit cum să facem emisiunea, ca să fie importantă şi relevantă. Canalul era proaspăt lan­sat, deci avea audienţă… zero, iar eu, din cauza tine­reţii, eram o cvasi-ne­cunoscută, şi-atunci a devenit evident că tre­buia neapărat să fa­cem din invitat cen­trul de greutate. Pe firul ăsta, am zis „OK, hai să facem nişte interviuri cu niş­te oameni cu-ade­vă­rat valoroşi, care să capteze atenţia celor care apasă teleco­man­da pe TV!”. Că dacă omul dă, să zicem, de Ste­la Popescu, e clar că se opreşte s-o asculte, iar ceea ce află îi captează atenţia şi-l ţine pe loc. Apropo, chiar Stela Po­pes­cu a fost prima in­vitată a emisiunii. Toto­da­tă, pentru că în pe­rioa­da aceea arhiva televizi­u­nii nu era atât de uzi­tată ca azi, am zis „Avem o sursă ine­pui­zabilă de materiale, deci, putem să facem şi o re­tro­spectivă a ceea ce a fost important în viața marilor oameni de cultură ai Româ­niei, deci, hai s-o folosim!”, dar ancorând totul în prezent, cu mărturisiri și despre viața lor actuală, despre proiectele lor… Asta a fost strategia cu care am plecat la drum: au fost şapte ani de di­fuzări neîntrerupte, a urmat o pauză de alţi şapte ani, iar din toamna lui 2022, „Din arhiva TVR” a fost reluată.

Lista cu idoli

– În confuzia culturală de astăzi ţi-e la fel de uşor să găseşti valori? Artişti care să merite a fi promovaţi?

– Din fericire, încă da, încă nu am ajuns la fun­dul sacului, ca să zic aşa. Sunt încă mulţi actori sau oameni de cultură care au ieşit un pic din sfera publică sau au intrat într-un oarecare con de umbră, dar asta nu înseamnă că nu mai au nimic de spus sau că nu mai sunt valoroşi. Deci, interesul meu prin­cipal către ei se îndreaptă. Sigur, există şi ge­ne­raţiile mai tinere de actori, şi către ele se îndreaptă focusul meu, însă atât timp cât încă mai avem în viaţă oameni care au scris istorie în peisajul cultural românesc, ei rămân ţinta mea predilectă. Atât în be­neficiul emisiunii, cât şi dintr-o pasiune personală. Îţi spun sincer că am o listă cu diverse personalităţi din generaţiile vechi şi, de fiecare dată când reuşesc să mai fac un astfel de interviu, e o bucurie şi de suflet, nu doar o victorie profesională. Pentru mine, emisiunea asta a fost o şcoală de viaţă, la nivel per­sonal. Simt că m-a format extrem de mult, inclusiv ca om. În anumite momente, când căutam nişte răs­punsuri în existenţa mea le-am primit prin poveştile sau prin vorbele înţelepte rostite de invitaţii cu care mă întâlneam în emisiune. Ceea ce mi-a dat convin­ge­rea că, în viaţă, nici o întâl­nire nu e întâmplă­toa­re. Sunt o privilegiată că am avut ocazia, prin interme­diul emisiunii, să mă în­tâlnesc cu atât de mul­te persoane, care m-au îmbogăţit ca om.

– Cu experienţa pe care o ai, cum crezi că arată prezentul? Generaţiile de azi sunt la nivelul înaintaşilor?

– Din punctul de vedere al talentului, eu zic că da: există în continuare oameni talentaţi şi care îşi doresc să demonstreze ce sunt şi ce pot. Ceea ce mi se pare că s-a schimbat este raportarea la meserie. Am constatat, şi nu o dată, că generaţiile vechi aveau un adevărat cult pentru meseria lor, iar acest cult se manifesta prin modul, la fel de riguros şi respectuos, în care se pregăteau atât pentru o fil­ma­re banală, cât şi pentru intrarea pe scena teatrului, pentru o piesă de calibru. Din ceea ce am văzut, cei din gene­raţiile mai dincoace au, mai curând, o atitu­dine de bifare a angajamentelor profesionale. Mi se pare că respectul faţă de public şi de meserie s-a diluat. Actoria pare să se fi transformat într-un job, înde­părtându-se de ideea de vocaţie şi de fel de a fi. Sigur, înţeleg că şi epoca e alta, dar…

„Sunt ploieşteancă și declar cu mândrie că am absolvit liceul lui Nichita Stănescu”

– Una din marile calităţi ale interviurilor tale este… liniştea lor, o siguranţă delicată a între­bă­rilor, care-i face pe interlocutori să se deschidă. Ai studii care să te ajute în ceea ce faci? Spune-ne ceva despre povestea vieţii tale. De fapt, cine eşti? De unde vii?

– Sunt ploieşteancă și declar cu mândrie că am absolvit liceul lui Nichita Stănescu, care e şi poetul meu favorit. Nu pentru că am păşit pe aceleaşi holuri ale școlii, ci pentru că re­zonez cel mai mult cu versu­rile lui, pentru că Nichita avea un fel aparte de a privi lumea, un fel… altfel decât al oricărui alt poet. Aplecarea umanistă mi s-a manifestat de tim­puriu, probabil venind şi ca o moş­te­ni­re de familie: mama a absol­vit Conservatorul, dar ulterior s-a spe­cializat pe regia de tele­viziune (a lucrat în TVR, cu foarte mulţi oa­meni de cultură: cu Mariana Ni­co­lesco, cu Ma­rioara Murărescu, a fost regi­zo­rul lui Iosif Sava…); so­ra mamei a făcut tot Conservatorul şi, foar­te mulţi ani, a lucrat în radio – ea a fost Magdalena Săvescu, una dintre vocile foarte cunoscute ale radioului public, vreme de mulţi ani; iar fratele mamei a fost, de formaţie, dirijor, după care, foarte mulţi ani, a lucrat în Minis­te­rul Cultu­rii. Ei, în cazul meu, lucru­ri­le nu s-au legat cu muzica, deşi mi-ar fi plăcut. Fiind pasio­nată de literatură – cartea e companionul de nădejde al vieţii mele –, am început să scriu critică literară în liceu şi am continuat în fa­cul­tate, cochetând cu ideea de a deveni critic literar, dar viaţa m-a dus pe un alt drum. Am ajuns în Capitală odată cu ad­miterea la Fa­cultatea de Litere, specia­lizarea Română-Franceză, şi tot atunci, încă din anul I, m-am angajat în TVR. Ca prompterist la „Jurnalul cultural”. (râde) Deci, am luat-o foarte de jos. Dar în primii doi ani, am avut şansa să lucrez cu doamna Luminiţa Besoiu, soţia actorului Ion Besoiu, o femeie de o formaţie culturală şi pro­fesională impecabile şi de o mare no­ble­ţe sufleteas­că. Dânsa m-a şcolit în munca de televiziune: m-a învăţat cum să citesc pentru televiziune, cum să scriu o ştire etc. A fost unul dintre mentorii mei! Du­pă aceea, m-am mutat la Departamentul Religie, unde am făcut documentare religioase şi am trecut, pentru întâia dată, prin experienţa unei prezentări live, pe viu. Doamne, ce de emoţii am avut! Deşi mi se spune că nu par aşa, realitatea este că sunt o timidă, mereu lucrez întru ţinerea în frâu a emo­ţii­lor. Aşa a debutat aventura mea în televiziune… După ce-am terminat Filologia, am simţit nevoia ca, dincolo de cunoştin­ţele dobândite „în câmpul muncii”, să am şi o bază teoretică solidă, astfel că am făcut şi Facultatea de Jurnalism, pe care am com­pletat-o cu un master de „Managementul insti­tuţiilor media”, unde l-am avut ca profesor pe dom­nul Valentin Nicolau, care – ca să vezi cum se leagă lucrurile în viaţă – fusese cel care semnase angaja­rea mea în TVR, în 2003.

– Vorbeşti cu multă pasiune despre profesie, dar ea n-a fost exclusivistă, nu te-a împiedicat să-ți împlinești, la fel de frumos, și viața…

– Într-adevăr, am simţit nevoia să mă împlinesc şi ca femeie, nu doar ca profesionist. Pentru că me­seria, cu oricât de multă pasiune ai face-o, nu-ţi ocupă integral inima, nu poate să ţină locul familiei, nu poate să ţină locul iubirii, nu poate să ţină locul armoniei din cuplu şi al seninului din casă… Şi, uite-aşa, am împlinit zece ani de când sunt cu Cătă­lin, soţul meu, iar fetiţa noastră, Anais, urmează să săr­bătorească tot zece ani.

– Cătălin lucrează tot în televiziune?

– Nu, el e inginer. Lucrăm în domenii total dife­ri­te, dar suntem personalităţi complementare: eu sunt partea boemă din cuplu, iar el e partea exactă. (râde) Nu cred în povestea cu contrariile care se atrag, cred însă în complementaritatea firilor: noi ne completăm unul pe celălalt şi am izbutit să aco­perim şi spaţiile lipsă. Am evoluat împreună armo­nios şi în aceeaşi direcţie, ceea ce mi se pare a fi esenţial pentru funcţionarea unei relaţii pe termen lung. Că dacă fiecare evo­luea­ză, dar pe direcţii diferite, atunci relaţia se dezintegrează.

Manina și Tataie

– Tocmai ce-am publicat în revista noastră o pagină dedicată bunicilor. În convor­bi­rea noastră „de încălzire”, dina­inte de interviu, mi-ai spus că ai fost cres­cută și tu de bunici. Ce-au în­semnat în viața ta? Azi, importanța lor pare să se stingă…

– Cel mai important dar pe care mi l-au făcut bunicii mei a fost modelul fa­miliei lor. Modelul pe care şi eu mă stră­­duiesc acum, zi de zi, să-l constru­iesc pentru fetiţa mea. Bunica, Mami­na, cum îi spuneam eu, şi bunicul, adi­că Tataie, au fost doi oameni care s-au iu­bit extraordinar de mult şi care nu s-au certat niciodată. Au trăit în per­fec­tă armo­nie unul cu celălalt, s-au res­pec­tat unul pe altul şi aşa au împlinit cinci­­zeci de ani de căsătorie cu doar o lună îna­in­te ca Tataie să se stingă… Dar i-au îm­­plinit, iar acea zi a rămas un moment definitoriu în amintirea mea. După ple­carea lui Tataie, Ma­mi­na a fost dis­tru­să: eu aveam doispre­zece ani, la acel mo­­ment, şi doar grija şi iubirea pentru mi­ne au reuşit s-o smulgă din mrejele dis­perării. Concen­trându-se pe creşte­rea mea, a găsit, totuşi, un sens pentru via­ţa trăită fără Tataie. Mamina şi Ta­taie sunt modelul meu de familie şi de cuplu, iar datorită lor, spre acest model am aspirat şi eu: mi-am dorit să-l gă­sesc pe omul cu care să ştiu c-o să îm­bă­trânesc şi c-o să îmbătrânesc fru­mos. Ceea ce – slavă Domnului! – după une­le decepţii, aşa cum se întâm­plă în viaţa fiecăruia, mi s-a și dăruit: l-am întâlnit pe Cătălin, îm­preună o avem pe Anais, iar acum al­cătuim o familie armoni­oa­să, în care domnesc iubirea, respectul şi buna înţe­le­gere. Sunt recunoscă­toa­re pentru acest dar! Căci nu toată lumea are parte de el. Acum vreo lună de zile, am mo­derat o ediţie a emisiunii „Sfatul Popu­lar”, despre violenţa domestică, iar poveş­ti­le pe care le-am aflat acolo m-au cutremurat: sunt de-a dreptul ini­ma­ginabile abuzurile prin care trec une­le femei, bietele de ele! Or, având în minte modelul bunicilor şi familia mea de azi, antiteza mi s-a părut cruntă!

„Când domnul Rebengiuc a acceptat interviul, am avut sentimentul unui vis împlinit”

– Dar dintre personalităţile intervievate până acum, există cineva care să te fi impresionat în mod special?

– Sunt câteva şi-o să ţi le enu­măr în ordine cronologică, deşi, când vine vorba de emoţie, nu cred că există cronologie. Primii au fost Carmen Stănescu şi Da­mi­an Crâşmaru, care, dincolo de arta cu care şi-au slujit profesia, repre­zintă, pentru mine, un alt model de cuplu. Mai întâi am avut bu­cu­ria să-l intervievez pe domnul Crâş­­maru: doamna Stănescu l-a tri­­mis „să testeze apele”. (râde) Dar apoi, fiindcă i-a plăcut foarte mult emisiunea, a acceptat să-mi fie şi dânsa interlocutor. Aceşti doi oameni, asemenea bunicilor mei, s-au respectat unul pe celă­lalt şi s-au iubit atât de mult, încât au fost capabili să depăşească pro­­vocările cu care s-au confrun­tat în cuplu din cauza profesiei, in­clusiv o despărţire. Au avut in­te­ligenţa să-şi repare relaţia şi s-o ducă mai departe. O altă întâlnire emoţionantă a fost aceea cu domnul Adrian Păunes­cu, care-mi era profesor la Facultatea de Jurnalism. Ţin minte că la cursul dumnealui, amfiteatrul era întotdeauna arhiplin, fiindcă nu ţinea un curs clasic, ci ne vorbea cu totul diferit… era absolut fascinant! Recunosc că mi-a fost teamă ca în calitate de stu­den­tă să mă duc să-l invit la emisiunea mea, dar dân­sul nu doar că a acceptat, dar a fost şi foarte mândru: „Eşti studenta mea!” Ceea ce m-a marcat însă şi mai mult a fost melancolia pe care am simţit-o la el. A venit la mine în emisiune cam cu un an îna­inte să dis­pa­ră, când deja avea probleme de să­nă­tate, şi era trist, din cauza felului în care se des­fă­şurau lucrurile atunci… Iar cea mai recentă întâlnire, care a în­sem­nat enorm pentru mine, a fost aceea cu domnul Vic­tor Rebengiuc, pe care îl iu­besc, îl respect şi pe care mi-am dorit foarte mult să-l intervievez. Am vrut să-l aduc în emisiune încă din perioada primilor şapte ani, dar lucrurile nu s-au legat atunci, aşa că acum, când „Din arhiva TVR” s-a reluat, am zis că trebuie neapărat să în­cerc. Mă temeam de un refuz, dar, până la urmă, mi-am spus că „Măcar voi fi în­cer­cat!”. Când am pri­mit accep­tul dânsului, iar în­tâl­nirea s-a materia­li­zat, am avut sentimentul de vis îm­plinit. În plus, aflându-mă faţă în faţă cu el, am pri­mit şi un răs­puns personal, asta, apropo de ce discutam mai de­vreme: de foarte multe ori, până atunci, mă îndo­i­sem că eram pe drumul cel bun, mă întrebasem dacă nu cumva ar fi trebuit, totuşi, să fac altceva. Ei, cumva, întâlnirea cu domnul Reben­giuc mi-a dat certitu­dinea că fac ce trebuie să fac, că sunt la locul potrivit, că nu mi-am greşit drumul. În clipa când am realizat asta, m-am simţit eliberată de o povară uriaşă, s-a făcut li­nişte în capul meu şi-am zis „OK, nu doar că tre­buie să merg înainte, dar trebuie să merg înainte în cea mai bună versiune a mea, încercând ca, de fiecare dată, să aduc ce­va în plus, să fac să fie şi mai bine decât data anterioară!”.

Prioritate pentru „sectorul suflet”

– Ce nume figurează în agenda ta pentru anul 2024?

– Pot să-ţi spun cu cine am făcut deja interviuri: se vor difuza ediţii cu domnul Ion Haiduc, cu Marius Manole şi Marcel Pavel. În rest, pentru că suntem încă în tratative, n-aş vrea să mă aventurez şi să avan­sez nişte nume fără a avea acope­ri­rea certitudinii.

– Atunci, draga Irninis, spune-mi cu ce speranţe ai pornit la drum în 2024?

– În primul şi-n primul rând, îmi doresc să fim sănătoşi. Am tot avut pri­e­­teni care au trecut prin încercări me­dicale, astfel că am înţeles şi mai clar că să-ţi păstrezi sănătatea chiar e o provo­ca­re. În al doilea rând, mi-am pus în min­te să petrec mai mult timp cu familia mea. În general, când pregătesc un nou sezon al emisiunii, fiindcă am un timp li­mitat de înregistrare şi fiindcă echipa edi­to­rială se reduce doar la mine, am foarte mult de muncă, şi-atunci îmi cam pun via­ţa perso­na­lă în stand-by. Aşa că plănu­iesc să fiu ceva mai organizată la capito­lul ăsta, ast­fel încât să pot să stau mai mult cu ai mei, pentru că, aşa cum spu­neam şi mai devre­me, viaţa e într-adevăr foarte scurtă, tim­pul trece repede, iar pro­fesia nu e totul. Eu vreau să mă bucur de acest timp care trece nu doar prin prisma mun­cii, oricât de pasionantă ar fi ea, ci şi prin prisma vieţii de dincolo de ea. Tre­buie să avem grijă şi de sufletele noastre. Iar un al treilea plan, încă o sămânţă pe care o plantez în speranţa că va rodi cândva, chiar şi după ce voi ieşi la pensie (râde), este să încerc să scriu mai mult. La un moment dat, la mine a intervenit un blo­caj pe zona asta şi sper să-l depăşesc. Probabil c-o să se întâmple la momentul cel mai potrivit din existenţa mea. Nu mi-am fixat un termen, că ştii cum se zice: „Spune-I lui Dumnezeu pla­nu­rile tale, dacă vrei să-L faci să râdă.” Între timp, lucrez să-mi cultiv răb­darea. (râde)