NADIA DULUMAN (interpretă de muzică populară): „Bogat, sărac, moldoveanul e foarte bun la suflet, iar în faţa lui Dumnezeu, asta contează cel mai mult”

O minune de mamă

– Suntem la capăt de Ianuarie, ne-am regăsit ritmul muncii de după sărbătorile iernii, suntem cu ochii țintă pe anul care a început. Ești pregă­ti­tă? Ai apucat să-ți refaci forțele?

– Anul trecut, noi am pierdut-o pe mama, aşa că sărbătorile au fost pline de tristeţe şi amintiri. Într-un fel, am celebrat mai a­proape de ce ar trebui să în­sem­ne Cră­ciu­nul: în linişte, împre­ună, cu re­cu­­noş­tinţă că suntem o familie frumoasă, că ne iubim. I-am mul­ţumit Domnului că mă are în paza Sa, că mi-a dat har şi drag pentru lucrurile pe care am ales să le fac în viaţă. Deşi locu­iesc în Vaslui, eu nu am pără­sit, de fapt, niciodată satul na­tal, aflat la doar 7 km depăr­tare de oraş. Con­tinuu să fiu educatoare la grădiniţa din Muntenii de Sus, locul unde m-am născut, lo­cul cel mai însemnat de pe acest pământ pentru mine. Tot acolo e şi bu­nă parte a familiei mele. În ciuda faptului că sunt destul de solicitată să cânt, îmi gă­sesc un echilibru, în aşa fel încât să nu renunţ la munca de dascăl, să mi-o fac fără pau­­ze, mereu cu tot devota­men­tul de care sunt capabilă. Copiii sunt lea­cul meu. Nu ştiu cum aş fi trecut prin su­ferinţa pri­cinuită de moartea mamei, dacă nu eram între copii, îngerii aceştia mi-au alinat amarul. Intru în clasă şi toţi sar să mă îmbrăţişeze, fac cerc în jurul meu, într-o horă de dragoste, şi nimic nu vindecă tristeţea mai mult decât îmbrăţişarea unui prunc. Dar, chiar şi așa, e foarte greu, fiindcă mama mea a fost o minune, inima fami­li­ei. Suntem patru fraţi care ne iu­bim enorm, pentru că aşa ne-a cres­cut mama. Tata e suferind de la nici patruzeci de ani, iar în tot timpul acesta şi până în ultima ei clipă, mama a fost sufletul familiei noastre. Mă ia ruşinea când îmi amintesc că nu am auzit-o nici măcar o dată plângându-se. Cum reuşea să facă singură totul, cu patru copii?! Şi ne­poţii, tot ea îi îngrijea… Frumoasă, înţeleaptă, bună, ne-a crescut în iubire, ne-a învăţat să fim uniţi, să ne ajutăm. Cu tata alături de ea, oameni sim­pli, dar care ar fi reușit oricând să se întreacă în înţelep­ciune cu orice erudit din lumea asta.

– Cariera muzicală cum merge? Ai pornit bine anul?

– Muzica e balsam pentru sufletul meu. Prima jumătate a anului trecut a fost plină de realizări, concerte mul­­te, am fost solicitată intens şi pe scenă, şi la televiziuni. Apoi, când durerea a venit peste noi, nu am mai filmat, am cernut evenimentele, mi-am ţinut doar concertele. Ştiu că și mama şi-ar fi dorit asta, și apoi muzica îmi ţine mie fruntea sus şi inima caldă. Mai este cineva foarte important în această ecuaţie: publicul. Cel mai frumos, mai nu­me­ros şi mai fidel public este cel de muzică popu­lară, nu trebuie să fii în branşă ca să observi asta. Con­cer­tele, festi­va­lurile, concur­su­rile, tot ce ţine de folcor şi tra­diţii are un enorm succes. Mai mult decât atât, pu­blicul nu este doar numeros, dar şi cu­nos­că­tor. Apreciază imediat folclorul curat, muzica şi ver­su­rile alese cu grijă, pentru regiu­nea fiecă­rui interpret. Nu-l poţi pă­căli. La Vaslui, zona mea, se ţine un festival internaţional de folclor numit „Hora din stră­buni”. Ce de lume se adună, cât de fru­mos este, cresc inima în mine şi mândria de moldo­vean­că a­tunci când văd asta, an de an!

– Nadia, cum explici tu iubi­rea aceasta ne­măr­gi­­nită a ro­mâ­nilor pentru fol­clor, una care pare să nu se ri­si­­pească odată cu modernitatea?

– Satul ţine aproape tradi­ţiile. Satul viu este cheia acestei iubiri ne­sfâr­şite. Dă, Doamne, să du­reze în veci de veci! Oră­şenii se mai lasă une­ori fu­raţi de tentaţii, tră­iesc în altă viteză. Dar şi ei, când merg la ţară sau când se mută în sat, reîn­noa­dă prietenia cu tradi­ţiile. De ce? Pentru că sa­tul româ­nesc ne amin­­teşte permanent cine sun­­tem cu adevă­rat, care este le­gă­tura noastră an­ces­­trală cu aceste meleaguri, cu ţărâna pe care călcăm, cu cerul sub care ne ducem traiul. Eu asta simt şi de aceea n-am rupt nicio­dată le­gă­tura cu Muntenii de Sus. Ştiaţi că noi, în sat, avem un dans numai al nos­tru? Rându­ri­le se numeşte. Un dans străvechi, bărbătesc. Spe­cific sărbătorilor de iarnă, e unic în ţa­ră. La fel și cos­tu­me­le, stră­vechi, îi re­pre­zintă atât pe daci, cât şi pe romani. Băr­baţii care joacă sunt îmbră­caţi în iţari, fustă, brâu, flanelă de lână, bariz galben (un ba­tic pur­tat la gât şi pe piept), taftur (vestă din piele cu bumbi me­talici), pe cap, că­ciu­la dacică, de miel. Și bo­canci înalţi, în picioa­re. Bunicii, când se căsă­toreau, aveau de multe ori ca haine de mire acest cos­tum. E o mândrie pentru satul meu acest dans, iar eu nu pierd niciun prilej să-l fac cunoscut. Încă din gimnaziu învaţă băieţii pa­şii, aşa ne asigurăm că dan­sul nu va pieri. Pe vre­muri, se adu­nau şi câte zece „rânduri”, cel mai im­pre­sionant era cel al „li­be­raţilor”, adică al flăcăi­lor ce terminau armata. Erau cei mai dinamici. Azi au rămas doar trei rânduri de băieţi ce cântă şi joacă în cerc, de Anul nou, acompaniaţi de trişcă (un fel de fluier, fără găuri). Dansul reprezintă devenirea bă­ie­ţilor, flăcăii care ajung bărbaţi, atunci când se că­să­toresc. Horile încinse de Anul nou în curţile gos­po­darilor sunt însoţite de strigături de belşug şi să­nă­tate. Se începe în seara de Anul nou şi se termi­nă de sfântul Vasile, pentru că băieţii nu apucă să ter­mi­ne toate curţile într-o singură seară. Muntenii de Sus e o mândrie a Mol­dovei în ceea ce pri­veş­te iu­bi­rea oamenilor pentru obiceiuri şi tradiţii stră­mo­şeşti, iar dansul acesta unic în ţară e dovada supremă.

„Am frica asta, să nu se piardă tradițiile”

– Ai şi tu costume vechi, autentice?

–    În ceea ce mă priveşte, cele mai vechi obiecte de port pe care le am sunt fota şi brâuleţul, păstrate de la stră­bu­nica mea. Toate femeile din familie le-au pur­tat. Mama a fost şi ea într-un ansam­blu de dansuri popu­lare, deci obiectele astea au fost jucate şi cântate patru gene­raţii. De la bunica am trăistuţa, deja celebră, de care nu mă despart nicio­da­tă. Am și piese de vestimen­taţie popu­lară vechi, pri­mite în dar de la oameni din public. Mă apreciază şi cred că s-au gândit că sunt în siguranţă în grija mea. Am primit şi multe şter­gare, lăicere, ii foarte vechi. Dar mi-e milă să le port, aşa că mi-am confecţionat copii unu la unu ale acestor cămăşi, modelul, materialul, totul res­pec­tat cu stricteţe. Culorile specifice acestei zone din Moldova sunt negru, alb şi roşu, iar mo­delul principal este tran­dafirul, însoţit de jocuri geome­trice. Dar avem în tradiţie şi ii mai colorate, florile sunt tema principală a broderiilor pe aici. La fel, în zona Vasluiului, se coase goblen încă de demult, iar mă­tu­şa mea mi-a cusut cămăşi inspirate din tehnica goblenului, cu flori şi spice de grâu. Tot ea mi-a creat şi nişte minunate ii, cu modelele realizate din mărgele, o muncă enormă să aplici zeci de mii pe pânza iei. Sunt extraordinare! Cred că voi organiza într-o încăpere din casa părintească un mic muzeu. Până la urmă, familia mi-a insuflat dragos­tea pentru ţara aceasta şi tradiţiile ei, iar astfel le-aş onora moş­tenirea. Da, e destul de grea lupta asta de a păs­tra obiceiuri vechi, obiecte vechi… Satul meu a fost unul de oieri, de ciobeni, cum se spune la noi. Azi, rar mai găseşti pe cineva care să lucreze căciuli de miel specifice zonei, pentru că nu se mai poartă. Eu cunosc un singur om care le mai confecţionează, vă spun sincer că, din timp în timp, îi mai comand câte o căciulă, doar aşa, ca să mă asigur că are de lucru şi că meşteşugul nu piere. Apoi o fac cadou. Am fri­ca asta, să nu se piardă tradiţiile. Dacă aflu că vinde cineva un covor vechi, eu îl cumpăr fără să am nevoie de el. Mă tem să nu ajungă la gunoi sau mâncat de molii.

– Revenind la muzică, de la cine te inspiri? Cine consideri că este azi vedeta Moldovei în ma­terie de folclor?

– Eu am crescut cu doamna Mi­oa­ra Velicu şi cântecele dumneaei. Dincolo de valoarea imensă pe care o reprezintă în muzică, ea este un om extraor­dinar: deschisă, naturală, ve­selă, sinceră, mereu cu o glumă şi o vorbă bună pentru fiecare. Întot­dea­una m-a sfătuit cum să mă îmbrac, cum să mă machiez, ce podoabe se cuvine să port, mi-a sugerat să am o coafură care să mă facă uşor de recunoscut. „Ai grijă, Nadia, dra­gă, să nu fii niciodată stri­dentă, să res­pecţi portul zonei tale şi omul căru­ia îi cânţi! Să nu intri în polemici cu colegii de breaslă, asta n-aduce nici­o­da­tă nimic bun.” Este modelul meu în viaţă, nu numai în mu­zi­că. Voi ţine minte cât oi trăi cum, la un spectacol din comu­na Cosmeşti, a spus aşa, la adre­sa mea: „Dragii mei, sunt foarte bu­curoasă că folclorul vasluian e pe mâini bune!”. M-a măgulit şi m-a obligat în ace­laşi timp. Aşadar, în opinia mea, dum­neaei este marea in­ter­pretă de folclor a Moldovei. Un alt nume peste care nu pot trece este regretatul maestru Viorel Leancă, anul trecut a plecat şi dumnealui la ceruri. Da, el era mai din nord, din Su­ceava, fiind diri­jo­rul de carieră lungă al Ansam­blului Ciprian Porumbescu. Dar dumnealui mi-a compus cântece toată cari­e­ra mea, nici nu ştiu unde aş fi fost, fără creaţiile sale. Mi-a în­ţeles firea veselă şi mi-a scris melodii care să mă repre­zinte. Eu îi povesteam despre mine, despre întâmplările vieţii mele, despre fami­lie, iar dum­nea­lui le punea în cântece. Deci, melo­di­i­le din reperto­riul meu sunt toate rea­le, poate şi de aceea mă în­drăgeşte publicul: în muzică, sinceritatea e obli­ga­torie, iar când îţi cânţi via­ţa, nu ai cum să te abaţi de la această re­gu­lă nescrisă. Azi nu prea mai sunt surse de cules folclor, aşa că eu consi­der de o im­por­tan­ţă capi­ta­lă să avem com­pozitori de valoa­re. Muzicieni cu studii. Sunt destule teme în prezent, pre­cum războ­iul, pribegia tine­ri­lor prin lume, truda buni­ci­lor rămaşi acasă cu pruncii. Ori ne­mu­ritoarea temă a dragostei. Ori veselia unei petreceri… Pu­bli­cul se iden­ti­fi­că cu toate aceste lucruri, doar tre­buie avută mare grijă la decenţă, la respectarea tipicului zonei, la persona­litatea interpre­tului. De fapt, exact aceleaşi lucruri la care au fost atenţi dintot­dea­una marii compo­zi­tori de folclor. Ba chiar şi mai devreme de atât: cân­tecele ano­nime, bătrâneşti, tot rea­litatea o cântau, cu bucuriile sau neca­zu­rile ei. Că tot vor­beam des­pre succesul absolut al folcloru­lui în faţa oricărei alte muzici, eu cred că şi acesta e motivul: folclorul ne cântă sufletele. Ce e adânc ascuns în ele, se re­varsă în melodii popu­lare. Or, asta nu are vârstă. Vă asigur că şi publicul tânăr e sen­sibil la aşa ceva, pu­tem vedea asta clar, din vizualizările de pe inter­net, unele record.

– Cum arată viitorul muzicii populare din Moldova? Ai cui să dai mai departe ştafeta, aşa cum a făcut cu tine doamna Mioara Velicu?

– Sunt destul de liniştită din acest punct de vedere, fiindcă avem tineri talentaţi, tineri care înţe­leg că numai folclorul adevă­rat poate duce tradiţiile noastre mai departe. Da, în zona aceasta, la est de Carpaţi, mai degrabă Bucovina e fruntea, cu un izvor nesecat de talente extraordinare, dar nu am nicio temere că Moldova nu va fi, și ea, mereu bine reprezentată în folclor, ani buni înainte. Chiar de curând am descoperit un grup coordonat de părin­tele Marius Ciov­ni­cu, din Văleni, un sat aflat lângă Muntenii de Sus, Grupul „Prietenii Sfântului Nec­ta­rie”. Toţi copilaşii instruiţi de dumnealui cântă minunat, îi ajut şi-i promovez cu fiece ocazie.

– De la muzică la oameni… Mol­do­va a avut mai mereu o reputaţie şubre­dă, ca fiind cea mai să­racă zonă a ţării. Bătând sat după sat cu con­cer­tele tale, ţi se pare că, totuși, se schimbă ceva și în bine?

– Eu sunt mândră de locurile natale, de faptul că-s vasluiancă. Mă deranjează reputaţia nedreaptă de care zona aceasta are parte, uneori, când eu ştiu ce oameni gospodari avem, ce copii talentaţi, olim­pici. Da, poate că sunt încă locuri cu oa­meni mai sărmani în Moldova, dar vă jur că sufletul lor compensează. Moldovenii mei sunt primitori, nu există să nu împar­tă cu tine din puţinul lor. Vă spun, în ori­ce zonă a Moldovei aţi merge, vă asigur că nu veţi suferi de foame, veţi primi un dumicat, şi de la cel mai sărman om. Pentru mine e cea mai mare bucurie să cânt în locuri mici, în sate şi comune, în care văd cu adevărat că le fac o bucurie oamenilor. Să simt că ei uită de griji două ore, că dansează, cântă, încing hore, se iau în braţe şi se bucură ca între fraţi. Bogat, sărac, moldoveanul e foarte bun la suflet, iar în faţa lui Dumnezeu asta contează cel mai mult.

Micii patrioți din Muntenii de Sus

– E multă iubire de glie românească în ce spui. Dar azi, patriotismul e văzut, deseori, ca ceva depășit, jenant adesea, aşa că te întreb, ca dascăl ce ești: ce le spui copiilor de la grădiniţă despre ţara lor?

– Activităţile pe care le am cu copiii de 1 De­cembrie şi 24 Ianuarie sunt cele mai iubite de ei. Or, asta ce ne arată? Că noi ne naştem cu dragoste de ţară, de „acasă”, doar că, uneori, o mai pierdem pe parcursul vieţii. Eu încerc să le insuflu patrio­tismul, învăţându-i, mai ales, despre ceea ce era ţara lor odată. Facem şezători, vorbim despre datini, dansăm, ne legăm în hore. Mergem la muzeu, le explic fiecare element din războiul de ţesut, fusul, furca, lăicere sau alte obiecte tradiţio­nale, mai ales cele specifice Muntenilor de Sus. Mergem la gos­podari acasă, oamenii îi lasă să hrănească anima­le­le, copiii văd cum se lucrează pământul, află di­rect de la sursă ce înseamnă să creşti roşia aceea pe care o mănânci cu atâta poftă. Până şi la brutărie i-am dus, să observe truda prin care se face o simplă pâine. Eu ştiu că părinţii nu prea mai au vreme să-i înveţe aceste lucruri, dar eu refuz să trec peste ele. Tehnologia, ce e nou, învaţă ei singuri! Dar despre cine suntem, cine ne sunt străbunii, obiceiurile, rădăcinile, mă simt respon­sabilă să-i învăţ. Iar ei îmi răspund cu un interes incredibil. A-ţi iubi ţara înseamnă a-i cunoaşte şi respecta trecutul, dar şi a te asigura că viitorul îi va fi bun în toate aspectele. Copiii sunt viitorul, ei trebuie să-şi iubească trecu­tul, dar să fie şi responsabili de prezent şi viitor. Iar apropo de asta, noi plantăm copaci în mod regulat, primăvara, toţi pomii din curtea grădiniţei sunt văruiţi de copii. Facem curăţenie, chiar şi pe dru­mu­rile săteşti. Ecologia înseamnă curăţenia lo­cu­lui în care trăieşti, aşa cum credinţa e curăţenia sufle­tului. Aşadar, mergem cu copiii la biserică în fiecare sărbătoare. Chiar şi acum, înainte de Cră­ciun, pe toţi i-a împărtăşit părintele.

Nadia cea veselă și sinceră

– Nadia, cum arată calendarul tău profesional în 2024?

– Am multe proiecte, atât în meseria de dascăl, cât şi în dragostea vieţii mele, mu­zi­ca. Sunt încă în doliu, dar merg înainte cu în­credere şi pasiune. Nu voi filma prea cu­rând videoclipuri, dar voi cânta unde sunt solicitată, simt că asta mi se potri­veş­te. De asemenea, mai am puţin până să finalizez cel de-al patrulea disc. Regretatul maestru Leancă îl semnează şi pe acesta, aveam deja toate melodiile scrise când s-a stins din viață. Iar pe plan personal, un lu­cru e cert: îmi voi lua mai mult timp pentru mine. Plecarea mamei m-a făcut să înţeleg anu­mi­te lucruri. Ciudat, cum suferinţa te şi lu­mi­nea­ză. Sunt mult mai atentă cu persoa­na mea, nu mai ignor nicio problemă de sănă­tate, merg mult mai des la biserică şi, poate cel mai important, nu mai irosesc timpul. Sunt hotărâtă să trăiesc mai intens, să călă­toresc mai mult, pentru că e un lucru care mă fericeşte nespus. Deci, anul acesta, voi pune preţ pe mine şi starea mea de armonie. Să cânt, să le predau copiilor, dar şi să văd lumea, să cunosc oameni noi, să simt că-mi trăiesc mai intens viaţa – aceste lucruri deschid agenda mea pentru anul care tocmai a început. Înainte de a încheia, aş cere îngă­duinţă pentru un lucru: aş dori să mulţumesc publicului meu, prin inter­me­­diul minunatei reviste Formula AS. Câ­te­o­dată, nici nu ştiu ce am făcut să le merit dra­gostea, devota­mentul, căldura cu care mă primesc absolut de fiecare dată. Le promit că voi rămâne mereu Nadia cea veselă şi sin­ceră, mă voi strădui în fiecare cli­pă a vieţii şi carierei mele să le răs­plă­tesc iubi­rea. Mulţi ani cu pace şi iubire tuturor!