Rugăciunea țăranilor – COSTION NICOLESCU: „Strădania la sat era să umbli cu Dumnezeu prin viață”

Nu e ușor să vorbești despre rugăciune. Fiecare om are o vorbire aparte cu Dum­nezeu. Unii se roagă din cărți, alții spun rugăciuni învățate în anii copilăriei, alții își in­ven­tează propriile lor rugăciuni. Nu forma con­tează, ci fondul, motivul pentru care îi ceri lui Dumnezeu ajutor. Și intensi­ta­tea cererii tale, ar­doa­rea, convin­ge­rea că vei fi ascultat. În ce mă privește, dacă ar fi să aleg un model, aș spune că el se află în rugă­ciu­nea țăranilor noștri: rugă­ciu­nea simplă, cu­ra­tă, în­so­țită de cre­dința nețăr­mu­ri­tă că Dumne­zeu te as­cul­tă și rânduiește toate spre folosul tău. Un folos pe ca­re, ca să îl meriți, trebuie să tră­iești – cum alt­fel, decât în nu­mele Dom­nului – curat, frumos, în­mul­țind bi­nele. În vremurile noas­tre pline de nestatornicie și ame­­nințări, când oamenii cre­din­cioși au tot mai mare nevoie de sprijinul ru­gă­­ciunii, l-am in­vi­tat pe colabo­ra­torul re­vistei noas­tre, antropo­logul și teolo­gul COSTION NI­CO­LESCU, să vor­­­beas­că despre rugăciunea ță­ra­nului, legătura ne­pierdută, prin vre­me, a satului româ­nesc, cu Dumnezeu.

„Țăranul îl vedea pe Dumnezeu peste tot”

– Domnule Costion Nicoles­cu, în calitatea dvs de antro­po­log și de cercetător la Muzeul Ță­ranului din Bucu­rești, ați stră­bătut multe sate și ați cu­nos­­cut mulți țărani. Cum le era credința? Cum se rugau, cum vor­beau cu Dumnezeu?

– Pentru mine e limpede că, față de noi, cei de la oraș, ţăranul român a avut un sentiment al pre­zenţei lui Dum­ne­zeu mai apro­piate. Se ȋntâlnea cu El la bi­se­rică, dar și în afara ei. Dum­ne­zeu e prezent, prin creaţia Lui, ȋn natură, la tot pa­sul, iar ţăranii sunt într-un con­tact nemijlocit cu natura. De aici convieţuirea lor foarte apropiată cu Dum­ne­­zeu. Voia, nu voia, ță­ra­nul îl ve­dea pe Dumne­zeu peste tot; Îl ve­dea, Îl simţea. Până să ajungă ȋntr-o relaţie de credință cu El, Îl simţea. Dum­ne­zeu era acolo, în creația Lui. Pe urmă, sigur, dacă Îl simţea, venea și dorinţa de convorbire cu El. Da­că e cineva lângă tine, schimbi un cuvânt cu el, o pri­vire. Sau, chiar dacă nu schimbi, se creează un anumit câmp de atenţie, de simţire reciprocă, ca­re, până la urmă, trebuie să con­ducă la o comunicare şi, even­tu­al, la comu­niune. La fel este şi relaţia cu Dumnezeu, pe care trebuie să Îl cunoşti cumva, pentru că e greu să te rogi la un dumnezeu-idee. Trebuie să Îl cunoşti, să Îl simţi că ȋţi e aproape şi să ai ȋncredere că El ȋţi rezolvă problemele. De aici porneşte totul. Noi avem nevoie de foar­te mult ajutor. În petrecerea lui ȋn viaţă, omul are fragilitatea lui şi se confruntă cu tot felul de adversităţi la tot pasul – asta este ex­perienţa fiecăruia dintre noi. Chiar şi cei care par că o duc foarte bine şi sunt foarte ȋnlesniţi mate­rial, chiar şi aceia au nevoie de un ajutor. Şi atunci, sigur că te adresezi lui Dumnezeu.

Așadar, ţăranul român are această cunoaştere a lui Dumnezeu din bi­se­rică şi din natura ȋn­con­ju­ră­toare şi, pe urmă, şi din faptul că societatea ţă­ră­neas­că este astfel con­struită ȋncât să Îl includă pe Dum­ne­zeu ȋn interiorul ei; timpul, spa­­ţiul, toate se rapor­tea­ză la Dumnezeu. Dum­­nezeu este ȋn inte­rio­rul societăţii ţără­neşti, cu ȋnvăţătura Lui, cu exi­genţele Lui, cu iubirea Lui, cu Lucrarea Lui, cu toa­te. Și atunci, sigur că apare această convorbire a ţăranu­lui cu Dumnezeu. Această „con­vorbire” este rugăciu­nea, rugăciune care este rup­tă, ȋn fond, din rugăciunea bisericii. Rugăciu­nea de aca­să şi rugă­ciu­nea bisericii fac parte din acelaşi tip de co­mu­nicare cu Dumnezeu.

„Rugăciunile scurte au o forță extraordinară”

– Spre deosebire de rugăciunea bisericii, ru­gă­ciunea personală a ţăranului este ȋntotdeauna mai scurtă, este simplă, di­rectă, un mesaj care urmează să fie neapărat împlinit…

– Rugăciunea plea­că la ţăran dintr-o foar­te mare ȋncredere şi pre­ţuire pe ca­re el o acordă cuvântului. Îmi amintesc că țăranii îi spuneau lui Ernest Ber­nea că orice cu­vânt vine de la Dum­ne­zeu şi are taina lui. Această credinţă, că ori­ce cu­vânt vine de la Dum­ne­zeu, ȋl ajută pe ţăran să for­muleze ru­gă­ciuni scurte, de doar două-trei cu­vin­te, dar foarte ȋncărcate, foarte apă­sate, foarte directe, foarte pline de suflet, de inimă, de iubire. Da­că țăranul spune: „Doamne, dă să plo­uă!” – el ştie că, alături de puterea lui Dum­nezeu, cuvântul lui schim­­bă ceva în lume, pentru că Dum­ne­zeu se ȋn­soţeşte ȋntr-un cu­vânt care e lucrător. De aceea rugă­ciu­nile scur­te au o forţă extra­ordi­na­ră, pentru că totul e cuprins ȋn cuvântul respec­tiv. Noi ȋnvăţăm la teologie că avem aceste trei tipuri de ru­gă­­ciuni: de cerere, de mulţu­mi­re şi de slăvire. Cea mai ȋnaltă formă e rugăciunea de slă­vire, pentru că e iubire di­rec­tă, nu mai ai nevoie să ceri ceva, să mulţu­meşti pentru ceva, eşti degajat de nevoi. „Slavă Dom­nului!”, sau „Sla­vă lui Dumnezeu!” e o ex­pre­sie permanentă ȋn vor­bi­rea curentă a țăranilor noștri, e o slavă atotcu­prinzătoare, îi dăm, adică, slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dacă țăranul spune: „Mare-i Dum­nezeu!” sau „Ştie Dum­ne­zeu!”, e o simțire a lui Dumnezeu ca fiind foarte aproape – El te aude, te vede, este aici, nu poţi să Îl ocoleşti.

Avem apoi rugă­ciu­nile de cerere, cele foarte scurte: „Dă-ne, Doamne!” sau „Doam­ne, ajută!”, sau „Doamne, păzeşte!”, „Doamne, fereşte!”, „Doam­ne, apără-ne!”, „Doamne, nu ne lăsa!”, „Sca­pă-ne, Doamne!”, „Doamne, iartă-ne!”, „Doam­­ne, miluieşte-ne!”. Sunt o mulţime de for­mule. Mie ȋmi place forma asta de rugăciune sim­plă, pe care am auzit-o mai ales ȋn Ardeal: „Doam­ne, ȋndu­ră-te!”. „Dur” ȋnseamnă ceva tare; „ȋn­du­ră-te” nu ȋnseamnă să te ȋntăreşti, ci să te milos­ti­veşti. Mi s-a părut ȋntotdeauna că aceste rugăciuni au o tentă isihastă, la fel ca rugăciunea inimii sau „rugăciunea lui Iisus”, cum i se mai spune: „Doam­ne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mi­ne păcătosul!” – care este cu­prin­să ȋn rugăciunea şi mai scurtă „Doamne milu­ieşte-mă!”, pe care o zic țăranii noștri. Prin aceste rugăciuni se cere ceva foarte puternic, în for­mă foarte scurtă, şi de aceea sunt uşor de fo­lo­sit ȋn tot momentul, când ai nevoie. Când eşti ȋntr-o nevoie ur­gen­tă şi foarte mare, până să te duci la preot, până să spui o ru­găciune lungă, zici: „Doamne, ajută-mă!” sau „Doamne, scapă-mă!”. La sat, aces­te ru­găciuni scurte de cere­re sunt aproape un mod de a trăi, pentru că rugăciunile scurte sunt rugăciuni nădăj­du­itoare, cu nădejdea pusă ȋn ele. Dincolo de faptul că poate să cea­ră: „Ajută-mă, Doam­ne!”, ță­ra­nul spune me­reu şi: „Ne-o ajuta Dumnezeu să facem!”. E o nădejde că Dumnezeu te va ajuta ȋntr-un gând, într-o intenţie. Sau, zice el: „Mare-i mila lui Dumnezeu!” Sau mai simplu: „Mare-i Dum­nezeu!” – ceea ce este o nădejde to­ta­lă. Aș adăuga aici un fel de rugăciuni aparte ale ță­ranilor noștri, care la oraș nu se mai folosesc deloc: nu sunt rugăciuni de cerere, ci de binecu­vân­tare. Ţă­ranul zice: „Mergi cu Dumnezeu!”. E o binecu­vân­­tare, să „mergi cu Dumnezeu” ȋn­seam­nă să ȋţi meargă bine. Sau „Mila lui Dum­ne­zeu cu tine!”. Sau: „Numai bine să dea Dumne­zeu” – care e puţin contradictorie, pentru că Dum­ne­zeu nu poate să dea decât bine, dar e o ȋntărire să fii sub binele lui Dum­nezeu. Sau „Să vă bucure Dum­ne­zeu!”. Am lăsat la urmă rugăciunile de mul­ţumire, pe care, din păcate, adesea le uităm noi, orășenii. Nu uităm să cerem, dar uităm să mul­țumim după ce am primit. Mă uit şi la mine: de multe ori – fac rugăciuni ȋnainte de cuminecare, dar după, mai rar. Mă rog ȋnainte de masă, dar la sfârşit, uit rugăciu­nea de mulţumire. La ţăran, e fi­rească rugăciunea asta de mulțumire, trăiește mereu cu ea. Îl ȋntrebi: „Ce faci?”, „Mulţu­mesc lui Dumnezeu, bine…”. Nu zice niciodată, ca noi – „Fac bine”. Este şi o vor­­bă: ȋi mulţumim lui Dum­nezeu şi la bine, şi la greu. E o rugăciune foarte puternică, are o ȋncăr­că­tură teologică. Sau „Ferit-a Dumnezeu!”, ȋn sen­sul că mulţumeşti că te-a ferit de ceva. Mi-a spus soţia mea despre bu­nica ei – şi cred că am auzit şi eu – că avea o ru­găciune de mulțumire tulbură­toare: „Doamne, pupa-ţi-aş tăl­pi­le!”. Cu ea sun­tem în clipa când Maria Mag­da­lena Îi şterge pi­cioa­rele lui Iisus cu părul ei. Dar să pupi tălpile cuiva e şi mai jos decât i-ai spăla picioarele. Ruga asta chiar că e ţără­neas­că şi ro­mâ­nească! Arată şi iubirea de Dumne­zeu, şi sme­renia, şi plecarea ȋn faţa Lui şi devoţiu­nea totală.

„Crucea e cea mai rapidă și mai simplă rugăciune”

– O formă și mai concisă a rugăciunii țăra­ni­lor noștri e aceea făcută prin gesturi, fără cuvinte.

– Da, la țăranul nostru există crucea ca formă de rugăciune. Crucea, ȋn fond, este o rugă­ciu­ne. Te ȋnchini şi, că spui, că nu spui, ȋnchinarea cu­prin­de Trei­mea: cruce ȋţi faci şi când ceri aju­tor, şi când mulţumeşti, şi când dai slavă. În mul­te ocazii este și o rugăciune care o ȋn­so­ţeşte. Cea mai simplă este: „Sla­vă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!”. Când ȋţi faci cruce, deci, chiar dacă nu spui, e Treimea acolo şi e slăvirea Ei. Cru­cea e cea mai ra­pidă şi mai simplă ru­gă­ciu­ne. Când sun­tem ȋntr-un moment de pe­ricol, când am scă­pat de ceva, când ne bucu­răm de ceva, trecem pe lângă bise­rică, când vedem ceva frumos, crucea ne ȋnsoţeşte ca o rugăciune, une­ori rosti­tă şi cu cuvinte ȋnsoţi­toa­re, alteori doar cu ges­tul, care este o recu­noaş­tere a lui Dumne­zeu. De aceea se zice: ne ȋnchi­năm, ne plecăm ca­pul. Crucea este şi im­pli­ca­rea Treimii, e şi slă­vire, şi chemare ȋn aju­tor, şi cerere de iertare. Crucea e, poa­te, rugă­ciu­nea cea mai simplă, cea mai directă şi cea mai rapidă a ţăranului ȋn orice ocazie.

„La țăran, până și lucrul zilei este o rugăciune”

– Țăranul parcă face şi pu­ne cruce peste tot și toate…

– Da, inclusiv pe case, pe acareturi, e pusă şi ca mărturisire că eşti creştin, dar şi ca să te protejeze, că e protectoare. Și ar mai trebui spus ceva – odată cu apariţia cărţilor, care la început erau foarte rare, apare în casele țăranilor și Sfânta Scriptură. Am văzut la un moş ȋn Maramureş, ȋn casă, un loc ȋntre grinzi, un loc „de cinste”, în care era o Scriptură. Lângă ea avea busuioc şi o sticluţă cu agheasmă. Când venea seara şi avea un pic de timp, ȋntindea mâna – casele nu erau foarte ȋnalte – lua cartea şi citea. Am fost odată în satul Jacul Românesc, la o uni­ver­sitate de vară, făcută de părintele Ilie Mol­do­van, Dumne­zeu să ȋl ierte, şi am stat la o văduvă, Florica Caş. Odată, când m-am ȋn­tors acasă, ea citea Viaţa şi ȋnvăţăturile Sfân­tului Grigorie Teo­lo­gul – deci nu o cărticică de rugăciuni, ci o carte adâncă, teolo­gică, ea fiind o femeie simplă, cu câteva clase. Citea cu foarte mare seriozitate, cu nişte ochelari lăbărţaţi pe nas. Ar trebui să spun că la țăranii noștri, orice citire dintr-o carte sfântă ȋnseamnă rugăciune. Deci, pentru ei, dacă citeşti din Scrip­turi, e ca şi când te-ai ruga, nu e ca şi când ai citi dintr-o carte. Noi, la oraş, citim chiar și Biblia in­formativ, de multe ori, citirea nu e transformată ȋn rugăciune. Or, la țărani, până și lucrul zilei este o rugăciune. Cum e el pornit, cu gândul la Dumne­zeu, seriozitatea cu care face totul, toate dau o ȋn­cărcătură de rugă­ciune lucru­lui, muncile zilei sunt făcute ȋntr-o co­municare cu Dumnezeu. Și ar mai fi ceva – de când au apărut la sat litografiile şi icoanele pe sticlă, nu există nicio casă fără icoană, sau chiar mai multe. Nu icoane preţioase pe lemn, mai rar întâlneai așa ceva, dar erau icoane şi cruci. Ei bine, pentru ţăranul român, trecerea pe lângă orice icoană este un moment de rugăciune. Ei nu treceau cum trec eu prin casă pe lângă icoane, că m-am obişnuit cu ele şi nu mai sunt atent de fiecare dată la ele. El nu trecea fără să se ȋnchine, fără să tri­mi­tă un gând la Maica Domnului sau la sfinţii reprezentaţi. Sunt lucruri care pot să pară excepţii, dar nu sunt. Între ţărani sunt unii mai ră­să­riţi, iar ȋn domeniul cre­din­ţei tot aşa se ȋn­tâmplă: unii sunt mai râvnitori prin firea lor, prin darul lor natural. Toată lumea e chemată şi trebuie să fie credin­cioa­să şi să facă rugăciuni, dar unii au darul ăsta, ȋi vezi că o fac cu râvnă şi ajung mai sus şi nu sunt nici­odată nu­mai pentru ei, ci sunt şi pentru ceilalţi. De exem­­­­plu, există acel miniaturist Picu Pătruţ – Procopie, din Săliștea Sibiului; era călugă­rit şi ȋl chema Procopie. El spune ȋn nişte stihuri ale lui: „Și sunt binevoitoriu/ Către Hristos rugă­toriu/ Pen­tru a voastră spășire/ Şi veşnică ferici­re”. Asta era condiţia lui – să se roage pentru cei din satul lui.

– Domnule Costion Nicolescu, cu această ȋn­trebare şi acest gând, aş dori să ȋncheiem: oare noi, cei de astăzi, mai mult oameni ai oraşelor decât oameni ai satelor, putem să ȋnvăţăm ceva din experienţa țăranilor? Ne foloseşte tot acest tezaur la ceva?

– Forma rugăciunilor țăranilor noștri a ajuns până la noi, rugăciunile acestea scurte le folosim şi noi, dar impresia mea este că la oraş, ȋn general, le folosim fără implicarea pe care o avea ţăranul. Deci, ne rugăm puţin din vârful buzelor. Una e să ai un gând, ca Dumnezeu să te ajute la ceva, şi alta e să-ţi pui tot sufletul în rugăciune. E altceva. La oraş sunt expresii, nu sunt rugăciuni. Când spu­nem „Ferească Dumnezeu!”, noi nu ne rugăm. Doar spunem aşa, o vorbă… Ca să ajungi să fo­lo­sești rugăciunile scurte ale țăranilor români, tre­bu­ie să Îl simţi pe Dumnezeu apropiat, nu ca pe un supraveghetor moral, ci apropiat, ca cineva pe care ȋl iubeşti şi te iubeşte. Asta este la ţăran: con­ştiinţa că Dumnezeu este lângă tine. Nu uiţi lucrul ăsta niciun moment, iar lucrul ăsta nu ȋţi e spre spaimă, ci spre ajutor cu drag. Străduinţa la sat era ca să umbli cu Dumnezeu ȋn viaţă. Orice ȋnceput – de treabă, de pornire la drum, ȋnceputul aratului, plecatul cu oile, totul se făcea cu „Doam­ne, ajută!” şi cu cruce, totul era cu invocarea lui Dumnezeu şi cu gândul că Dumnezeu o să fie şi cu tine şi o să te ajute.