PAGINA CU BUNICI

• Sunt eroii amintirilor din anii copilăriei. Cei mai iubiți dintre pământeni. Ancheta noastră continuă, cu dedicații semnate de scriitori •

IOANA NICOLAIE

Scrii sau torci?

Ți-am pregătit pânza pentru cingeu!, mi-a zis buna în ziua aceea în care, dacă fusese sâmbătă, am avut ore numai până la 11. Silon de care vrei? Roșu aprins? Muced? Muștar? Roșu aprins, firește, cum aș fi putut alege altceva la cei opt ani ai mei? Eram în clasa a III-a, în gloriosul an 1983, pionieră de nădejde, tocmai aleasă comandantă de grupă în școala cea nouă, în care urma să petrec un an. Veneam de la oraș. Luasem premiul I în școala de dinainte, dar aici, în satul bunicilor, nu se știa ce-avea să fie. Dacă mama avea greutăți mari, că se pregătea să-l nască pe-al optulea din cei doisprezece copii pe care avea să-i aducă pe lume, buna a zis că nu se poate să n-o ajute, așa că, ia să merg eu la Măgura, pentru un an! N-a fost bucurie mai mare pentru mine. Ce dacă eram singură acolo? Aveam să mă obișnuiesc cu liniștea, iar în farfurie mâncarea avea să fie numai pentru mine, nu împărțită în două sau în trei, așa cum se întâmpla acasă. Bunul, care fusese bucătar pe front, avea să-mi arate cum poți face din nimic cea mai gustoasă mâncare. Uite, tai pâinea, o pui pe sobă, și când prinde o coajă roșietică, iei cățelul de ai, usturoiul adică, și-l dai în sus și-n jos pe felia care-i ca o răzătoare și-l înghite încetul cu încetul. Că astea sunt un fel de bruschete rudimentare, aveam să-mi dau seama cu mult mai târziu, după ce comunismul avea să se surpe, precum piatra din carierele de la marginea satului, iar eu, cu studiile terminate tocmai în capitală, lucrând deja în presă, dar și în edituri, aveam să ies, în sfârșit, din țară.

Mi-am luat etamina, am băgat silonul în ac și, cu modelul în față, am trecut la treabă. – În linie, a zis buna, e cel mai ușor așa! Și pânza avea ochiuri destul de mari ca să deprind ușor mișcarea mâinii, să capăt siguranță atunci când vâr acul, să mă împrietenesc cu firul care, o să văd curând, e ca un pui de mâță, ce abia așteaptă să-mi toarcă în poală. Că ața, dând pe dinafară de culoare, a sfârâit din prima, că nu m-am mai desprins de bucata de material până seara, a ținut, m-am gândit, de întâmplare. N-am vrut să las acul până nu răsare o floare limpede din el. Iar a doua zi, că era duminică, zi de mers la biserică, mi-a părut rău că n-am putut continua. A treia și-a patra, însă, nu m-am mai desprins de primul ștergar pe care l-am făcut, mai cu spor decât orice copilă de vârsta mea, a zis buna. Păream vrednică. Așa se cuvenea dacă aveam de gând să-mi umplu lada de zestre. Dacă n-aveam să-mi cos, să-mi țes, să-mi croșetez singură, atunci voi fi leneșă încă din pruncie, iar vorba asta o să umble din casă-n casă.

După cingeul acela, am făcut altul, cu mai multe culori, în crucițe. Apoi, prin Noiembrie, am schimbat etamina cu panama și-am cusut pe o pânză cu ochiuri mult mai mici, la care munceai zile întregi până să te bucuri de nuanțele multiple ale unor minunate petale. În Decembrie, când prin ferestre vedeam primii fulgi, după ce s-a dărăcit lâna, buna a luat din ea un braț pe care l-a potrivit în furcă și mi-a zis:

– Torci sau scrii, Ionucă? Numai ei, bunii mei de la Măgura, mi-au zis în viața asta, Ionucă. Acasă eram o Ioana de toată ziua, și doar uneori, când lucrurile nu crăpau de-atâta încordare, Ioniță. Desenam caligrafic pe caiete, căci tocmai făcusem rost de un toc de la mătușa care era gestionară. Om important, adică, cel mai important, care împărțea binele tuturor, sub formă de ulei, de zahăr, de pâine și uneori și de carne, într-o vreme în care foamea se îngrășa de pe-o zi pe alta, ca să explodeze de tot, abia în decembrie 1989.

– Scrii sau torci, a zis buna în ziua aceea. Iar eu am sărit: „Torc, vreau să torc!”. Buna mi-a potrivit fusul în mâna dreaptă și mi-a arătat cum să iau cu buricele degetelor puful negru, să-l rostogolesc în stânga și-n dreapta până se lungește, cedează, se reface, se întărește, se umple de-un miez nou care (doar să fiu cu grijă) o să mă poarte singur, până ce pun pe cel mai minunat fus, încetul cu încetul, firul astfel făcut. Când Herta Muller, prozatoarea extraordinară născută în Banat, a luat Premiul Nobel pentru literatură, a vorbit, în discursul ei de mulțumire, despre o batistă. Despre un lucru mic, pentru mulți fără însemnătate. Așa cum și a coase, sau a croșeta, sau a tricota, sau a toarce, sau a țese, erau lucruri pe care, pe vremea bunicilor noștri, le făcea oricine. Azi, când mai vedem demonstrații pe la muzeele etnografice, parcă au alt preț. Eu sunt un fel de relicvă, spun uneori, când am întâlniri cu publicul. Știu să cos ruje mucede, muștar sau roșu aprins, știu să tricotez, să croșetez, doar să țes n-a mai apucat să mă învețe buna. Cât despre scrisul tors sau torsul scris, la asta mă gândesc mai ales în ultima vreme. Fiecare roman al meu a fost mai întâi un strat inform, nu de lână, ci de viață. Pe fiecare l-am cercetat mai întâi în adânc, și poate că mi-au trebuit decenii până am ajuns să pot prinde firul cel bun, cel cu măduvă vie care, doar să-i dau ascultare, că mă duce până la ultima pagină și mă scoate la liman. Fără crucițele sau liniile puse temeinic, sau negrul după care urmează albul, m-aș prăvăli ca-ntr-o fântână. Scriu-torc, i-aș răspunde azi bunei, dacă i-aș mai putea auzi glasul de bună tare bună, care întreabă: „Ești bine, Ionucă?”. „Și ce mai faci tu, Ionucă?”.

MARIUS CHIVU

Căpița lui Toma

Când ești copil, adulții din jurul tău încearcă, precum într-un joc de societate, să-și dea seama cu cine semeni (mai mult). Abia când ajungi la maturitate devii tu însuți preocupat de la cine din familie ai moștenit anumite trăsături. Astfel că, pe măsură ce am avansat în vârstă și am început să mă cunosc mai bine, am realizat ce anume cui datorez. Pandemia m-a și „mutat” în casa bunicilor, vreme de trei ani, astfel că nu mi-a luat mult timp să mă recunosc în ipostazele bunicului matern, tâmplarul Toma, repetând gesturile lui, privind lumea în jur cu nostalgia pe care, copil fiind, nu o înțelegeam. Un fel de vârtej al sorții m-a așezat într-o zi pe treptele aceleiași case, purtând același vechi pieptar de lână și privind înspre pădure. Momentul acesta în care m-am trezit că ocupam același loc pe care altădată îl stăpânea bunicul Toma a fost picătura de țuică care a reumplut ceșcuța lui de lut, ca să mă exprim astfel.

În primul an al pandemiei, când m-am mutat în casa construită de el și renovată de mine (păstrând podelele, mobila și tocăria de lemn, făcute cu mâinile lui), i-am curățat toate sculele de tâmplărie și i-am reconstituit fostul atelier, în biblioteca ridicată de mine pe fundația vechiului grajd. Practic, am amenajat un mic muzeu, în amintirea celui care, copil fiind, mă fascina, privindu-l ore în șir cum lucrează lemnul, cu o atenție și o meticulozitate de neînțeles atunci. Mi-l amintesc făcând aceeași măsurătoare mereu și mereu, calculând cu creionul, direct pe scânduri de lemn, dimensiuni, volume și cantități, evitând să folosească fierăstrăul. „Trebuie să măsori de două ori înainte să tai o singură dată”, obișnuia să rostească ceea ce era, îmi dau seama acum, mantra lui profesională. Mi-l amintesc mângâind lemnul, mirosindu-l, privindu-i nodurile și nervurile în lumina soarelui. Mi-l amintesc curățind sculele, ungându-le cu ulei, așezându-le în ordine, pe feluri și mărimi. Mi-l amintesc scuturându-și hainele și pălăria de rumeguș. Îmi amintesc pielea lui care mirosea a lemn. Îmi amintesc asprimea mâinilor lui, de la care pierduse, chiar în atelier, două degete. Îmi amintesc înjurăturile lungi, apăsate și frumoase, atunci când greșea ceva. Mi-l amintesc deseori nemulțumit. Dar mi-l amintesc și stânjenit și emoționat, când cei pentru care lucrase cine știe ce obiect de tâmplărie admirau cu entuziasm ceea ce ieșise, la perfecțiune, din mâinile lui. Acum știu de la cine am moștenit grija, dar și lentoarea cu care muncesc. Preocuparea ca orice aș produce să fie cât mai bun. Felul în care „măsor” de mai multe ori. înainte de a lua o decizie. Perfecționismul. Nemulțumirea. Dar și mândria.

Îmi amintesc o după-amiază de vară, când norii se adunaseră pe cer și bunicii m-au luat cu ei, în grabă, într-o grădină, nu departe de casă, să strângem fânul în căpițe, înainte să vină ploaia. Când au căzut primii stropi, terminaserăm. Eram bucuroși. Bunica și cu mine făcuserăm împreună vreo cinci căpițe. În tot acest timp, bunicul ridicase o singură căpiță. Dar ce căpiță! Înaltă, suplă, cu fânul bine bătut, arăta ca-ntr-o fotografie de Carol Popp de Szathmári, dintr-un muzeu de etnologie și folclor! Căpițele mele și ale bunicii erau groaznice, singura lor calitate era că măcar o parte din fân nu avea să fie compromis de ploaie. La căpița aia de fân a bunicului mă gândesc de fiecare dată când lucrez. Nu e îndeajuns să reziste ploii, trebuie să poată fi și admirată. Nu e singurul lucru moștenit de la bunicul Toma, însă cu asta mă mândresc. Deși nu e puțin lucru nici faptul că i-am moștenit părul: cu vârsta mi se rărește, dar măcar nu chelesc.

ANDRA OCNARU

E scris în stele

Când eram mică, poveștile mele preferate nu erau cele despre prinți și prințese. Când eram mică, cel mai mult și mai mult îmi plăcea s-o ascult pe mama povestind despre familia ei. Aveam, bineînțeles, și personaje preferate, și unul din acele personaje era bunicul meu. Bunicul pe care l-am cunoscut prea puțin în felul ăsta al lui, de bunic. Dar suficient cât să-mi încălzească și acum sufletul, suficient cât și azi să-mi fie dor de el. La 5 ani ai mei, el a plecat într-o altă lume, acolo unde deja îl aștepta bunica, cea pe care nu am cunoscut-o decât din poveștile mamei. După ce a murit, multă vreme am crezut că e într-o vacanță, iar acolo e atât de frumos, că întârzie un pic mai mult. Și fără să spun nimănui, am așteptat să se întoarcă, să-mi râdă, să întindă brațele, ca eu să fug spre el, să-i sar la piept și să simt din nou că în îmbrățișarea lui sunt invincibilă, pentru că sunt cel mai iubit copil din univers. Nu am multe amintiri legate de el, dar mi-a rămas dragostea. Cred că înainte să mă simt protejată de brațele tatălui meu, m-am simțit ocrotită de brațele bunicului meu. Și asta îmi amintesc cel mai clar: de fiecare dată când ceva nu era bine în universul meu de copil, alergam în camera bunicului și în mângâierea și alintul lui aflam rețeta simplă și minunată a unei iubiri nesfârșite. O iubire enormă, blândă și curată, pe care, probabil, doar la vârsta magică a copilăriei ai șansa să o simți din plin. Îmi amintesc mirosul camerei lui, de scorțișoară și mosc, aș zice acum, de pădure toamna, ziceam atunci. Bunicul mă lăsa să-mi fac jucării din orice, dintr-o cravată, dintr-o cutie de chibrituri. Mă lăsa să răstorn toată cutia cu bani vechi, din argint, și să fac fortărețe din ei. Camera lui era lumea mea preferată, o lume în care nu greșeam cu nimic, orice boacănă aș fi făcut. Și mi-l mai amintesc pe bunicul stând pe banca din curte, la ora apusului, sorbind încet dintr-o halbă brumată de bere. Dar cel mai bine îl știu pe bunicul din poveștile mamei. Și, ca orice poveste, și aceasta începe cu „a fost odată ca niciodată”.

A fost odată ca niciodată, într-o familie veche, de pe dealuri, un băiat căruia i se spunea Titi. E întotdeauna soarta mezinului să nu fie luat în serios, să fie răsfățat mai mult, să fie iertat pentru oricâte năzbâtii ar fi făcut. Și acum, dacă stau să mă gândesc, nu există un diminutiv mai bun ca Titi pentru toate lucrurile astea. Iar bunicul meu a rămas Titi toată viața lui. Și cum viața, de multe ori, e copilărie dusă încet, mai departe, Titi cel din poveștile mamei a rămas un copil frumos până la adânci bătrâneți. Un copil căruia, probabil, cel mai mult și mai mult în viață i-a plăcut să fie fericit. În fotografiile de familie, bunicul Titi râde mereu. Sau dacă nu râde, simți că e pe cale să o facă. Lui Titi i-a plăcut viața, poate și de aceea s-a căsătorit târziu. Ca să aibă tot timpul din lume să curteze toate fetele frumoase care i-au apărut în drum. Din poveștile mamei știu că se bărbierea impecabil în fiecare dimineață, cu briciul, că își parfuma cu Tabac până și pălăria de pe cap și că avea un fel irezistibil, senin, solar și cuceritor, de-a se purta cu orice om, indiferent de statut, dar, desigur, în special, cu femeile. Un cuceritor de școală veche, politicos și elegant. S-a căsătorit târziu cu o femeie mult mai tânără decât el și a devenit tată. Mama mi-a povestit că era un tată blând, drăgăstos, mereu pus pe șotii. Și mi-a mai povestit cum, deseori, în serile călduroase de vară, îi plăcea să se așeze alături de el pe banca din curte și să privească împreună apusul, fredonând, fiecare în legea lui, câte o melodie de-a Corinei Chiriac, feblețea bunicului. Între ei, de fiecare dată, stătea o halbă de bere rece, pe care o împărțeau ca doi complici, în secret. Și totul a continuat așa, o vreme, tihnit și frumos, până când soția lui cea tânără și bună s-a îmbolnăvit și a murit. Mama a rămas singură cu tatăl ei, și amândoi, împreună, au învățat să-și poarte rănile cu demnitate și dragoste, să aibă grijă unul de celălalt, sprijinindu-se mereu. Apoi, într-o altă seară a vieții lor, când mama a fost suficient de mare cât să înțeleagă că și pentru tatăl ei singurătatea e o povară greu de dus, i-a spus că-l va înțelege dacă își va găsi pe altcineva. Bunicul Titi n-a mai zâmbit ca un copil și i-a răspuns că nicio femeie, niciodată, nu o va înlocui în casa aceea și-n inima lui pe soția sa care s-a dus. Apoi, mama mea a devenit dintr-o tânără fată, soție și mamă, iar bunicul meu Titi a redevenit un copil bun, bătrân, curtenitor și vesel. Până la sfârșit.

În serile călduroase de vară, îmi place să mă așez pe banca din curtea casei și să privesc apusul. Uneori, mama se așează lângă mine și pune între noi o halbă de bere rece. Halba bunicului Titi. Împărțim berea și privim până departe. Iar uneori fredonăm, fiecare în legea ei, câte-un cântec de-al Corinei Chiriac. Iar dacă se întâmplă să fim mai triste, îmblânzim tristețea cântând încetișor, împreună: „E scris în stele, noi vom fi mereu o singură inimă, la bine și la greu”.

MATEI FLORIAN

Bunicii mei fără chip

Bunicii mei sunt doar umbre. Siluete care se furișează uneori prin fața mea, atunci când se înserează. Știu cine au fost din poveștile care mi s-au spus despre ei. Le pot decupa chipul din fotografii. Dar nu e de ajuns. Nu a fost niciodată de ajuns. N-am apucat să le ascult viața, n-am adormit în brațele lor. Bunicii aceia de poveste, fără de care Moș Crăciun n-ar fi putut să existe, sunt o lume pe care nu am cunoscut-o. Și cu toate astea, ei sunt aici, înăuntru. Urme adânci, în aluatul acela fraged din care sunt plămădiți copiii. Siluete, umbre fără chip, pe care le scot la iveală uneori, atunci când se înserează.

Hai, spune bunicul din partea mamei și îl văd cum își aprinde o țigară. Mă așteaptă să mă apropii, apoi pleacă mai departe. N-am cum să țin cadența pașilor lui uriași. Stai, te rog, așteaptă-mă, strig în urma lui, dar bunicul nu se oprește: urcă prin pădure tăcut, fumând. Hai, hai, îmi mai spune o dată. Hai! Îl ascult fără să crâcnesc, deși tot corpul mi se împotrivește de oboseală. Vocea lui e o scorbură de fag bătrân, aspră, grea, noduroasă. O aud și acum. E totuna cu pădurea prin care am urcat toamna, ca să ajungem într-o poiană de deasupra lumii. Totuna cu silueta lui înaltă, de om tăcut, fumând. Cu bunicul din partea mamei am fost pentru prima oară pe munte. Alături de el am descoperit ce bucurie uriașă e atunci când te odihnești după ce ai urcat. El m-a învățat, tăcând, că doar de sus poți cuprinde lumea cu privirea, că doar de acolo tot ceea ce vezi devine blândețe și dragoste. Călăuza aspră și tăcută spre frumusețe a fost bunicul meu. Iar pașii lui uriași au rămas în mine și mă poartă mai departe și azi.

De la bunicul din partea tatălui nu am nici măcar asta. Tot ce păstrez e amintirea unui drum printr-un București ciudat. Mă văd: sunt acolo, la fereastra unui troleibuz și privesc cum blocurile dispar și sunt înlocuite de case, cum, din bulevarde, tot ce rămâne sunt străzi micuțe, pline de gutui, cireși și vișini. O curte îmi mai amintesc și un leagăn în care se dă o fetiță. Ar putea fi o verișoară de-a mea, ar putea fi un copil din vecini, n-am cum să știu, nu voi mai afla niciodată. Pentru că bunicul nu s-a înțeles cu tata, iar tata a plecat și el din viața mea, când eram mic. Dar pentru mine e tot acolo. Un om fără chip, o umbră care ne poftește în casă. O cameră mică, cu pește de sticlă pe televizor, cu fructe de plastic așezate pe o tavă de bronz și o carpetă cu păuni pe un perete. Miroase a vechi odaia asta, a stătut, a dulap cu haine cu naftalină și săpun Fa. Atât. Atât și e de ajuns să-mi fie dor de ceva ce n-am trăit niciodată, de locul ăla, de un om pe care nu l-am mai văzut de atunci.

Uneori, seara, îmi imaginez cum ar fi să mă întorc acolo, la marginea orașului, să-l găsesc pe bunicul meu fără chip, așezat pe un scaun din curtea aceea, să-mi trag și eu un scaun lângă el și să fumăm în tăcere câte o țigară rulată. Alteori, în alte seri, mă visez pe munte cu celălalt bunic al meu, cel din partea mamei. Am fuma o altă țigară, sus, deasupra lumii, și am privi, tăcând, cum ceața urcă încet spre noi, printre stânci. Cred, de fapt, că mi-e dor să fumez. Și mai cred, sunt sigur de asta, că mi-e tare dor de ei.

Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ