Icoanele Soarelui

– La granița dintre județele Hunedoara și Arad, de o parte și de alta a șoselei care desparte Munții Poiana Ruscă de Munții Zarand, se află una din marile comori de spiritualitate ale României: 90 de biserici înscrise în patrimoniul    național. Vechi de sute de ani, construite din lemn, pictate în culorile poienilor înflorite care le înconjoară, sunt minuni de frumusețe și de credință. Din păcate, minuni uitate, minuni pe care indiferența le distruge mai tare decât ploile care le fac lemnul să putrezească. Trecutul moare sub ochii noștri. Splendoarea vechilor biserici e lăsată să piară, înlocuită de banalitatea noilor biserici, învelite în tinichea. Nu există scuze pentru indiferența oficială. Nicio criză din lume nu ne dă dreptul să lăsăm să dispară semnele identității noastre naționale. Locul lor e luat de NIMIC –

CURECHIU. Soarele din icoane

Biserica din satul hunedorean Curechiu este împodobită ca o mireasă. Ștergare vechi, țesute în război, îmbracă zecile de icoane ce acoperă pereții. Fiecare este pictată altfel, ca un alt glas, din același cântec. Privindu-le pe rând, asculți o rugăciune pe zeci de voci diferite. Griurile sobre ale icoanelor de Sebeș sunt străfulgerate pe ici și colo cu câte-o picătură de argint, umăr la umăr cu roșurile vii ale Făgărașului. În stânga altarului, Sfântul Nicolae pare un fluture uriaș așezat între ramele icoanei. Cantorul bisericii, care aștepta începerea slujbei, mă cheamă cu voce joasă: „Veniți aici. Aceasta este cea mai veche icoană pe sticlă din România. Nu mai există așa pictură nicăieri.”. Aduce pe brațe o icoană, ca și cum ar ține un prunc. E o icoană pe lemn a Fecioarei. „Se spune că e de pe la 1500. A fost probabil donată de oamenii din sat, ca și toate celelalte icoane pe care le vedeți aici”.

Apar preoții. În seara asta vor fi doi, pentru că se face slujba Sfântului Maslu. Sunt tată și fiu. Între timp, biserica s-a umplut și oamenii stau pe băncuțe. Rugăciunile puternice îți merg drept la inimă. Bătrânele se înghesuie de fiecare dată să apuce un pic din patrafir, măcar un colț, care să le acopere capul îmbrobodit. Stăm cu toții chirciți sub pânza aurită, ca și cum ar fi singurul loc sigur dintr-o furtună ce te-ar putea smulge în abis.

Miroase a parfum ieftin și tămâie, un parfum „de țară”, de trandafiri, miros dulce, aproape sufocant. Înghesuiți unii într-alții, într-o masă compactă de trupuri îngenuncheate, inima și sufletul călătoresc departe, în rugăciunea preoților, în șuvițele de fum de tămâie ce ies pe ușa deschisă a bisericii, pentru a zbura peste sat și peste dealuri.

Unele femei plâng sub patrafir. Nu știu care dintre ele. Le aud doar scâncetul reținut. După fiecare citire din Evanghelie, oamenii, în majoritate bătrâni, se ridică cu greu. Se țin unii de alții. Și când frunțile se ridică din pământ, ochii găsesc icoanele. Ești înconjurat de sfinți.

Prin ferestrele mici, tăiate primitiv în bârnele groase ale bisericii, intră ultimele raze de soare ale zilei. Cad la întâmplare pe icoane, le aprind într-un foc magic, într-o lumină ce pare esența a tot ce știm și ce nu știm. Mă uit atent la oamenii dimprejur. Sunt bucuroși să vadă printre ei un străin. Fiecare om care trece pragul bisericii îi sporește viața, o ține vie. Vine la întâlnirea cu Dumnezeu. Prezența noastră acolo este semnul unei comuniuni. Cărțile pe care le-am citit și locurile prin care am umblat nu au nicio valoare în fața acestor oameni, în fața acestei mărturisiri tacite. Ne privim timid în ochi. E pudoare și e bucurie. Suntem împreună. Preotul deschide iarăși Evanghelia. Oamenii se pun în genunchi, îmbrăcați cu hainele cele bune. Și toate icoanele, deși nu le mai vedem, ne privesc în continuare, așa cum au făcut-o cu generații la rând, timp de aproape 400 de ani. Patru sute de ani de oameni așezați în genunchi. Mereu și mereu alții. Alte inimi fierbinți, alți ochi înlăcrimați de dureri sau de bucurii ascunse prin ungherele sufletelor, alte trupuri ridicându-se de sub patrafir mai greu, de la an la an. Icoanele vor privi însă mereu de-acolo, nemișcate, mereu aceleași.

Lăpugiu de Jos. Lumina lui Iisus

Pe șoseaua ce duce de la Deva către Lugoj, vezi un indicator banal, albastru cu alb: Lăpugiu de Jos. Nimic altceva. Nici un semn de obiectiv cultural sau de sat cu vestigii istorice. Doar un indicator oarecare, la marginea șoselei, pe lângă care trec vâjâind camioanele. Am auzit că acolo s-ar afla o bisericuță de lemn de 300 de ani. Imediat ce ai făcut stânga, fâșia de asfalt se îngustează și huruitul șoselei devine o panglică subțire-subțire, ce se pierde în cele din urmă sus, în văzduh. La răstimpuri, un gânsac strigă de pe malul râușorului ce clipocește exact prin mijlocul Lăpugiului. Un sat mare, cu un râușor tăindu-l în două, și case cu porți boltite, de cărămidă, corect aliniate de-o parte și de alta.

Se înserează. Oamenii stau pe băncuțe, în fața casei, și mă petrec cu privirea în drumul meu către postul local de poliție. Cine să viziteze la ora asta, o biserică dintr-un sat pierdut în munți? Șeful de post își notează conștiincios actele mele de identitate.

Un cot al drumului. Încă unul. Mă trezesc în fața uneia dintre cele mai frumoase biserici de lemn pe care am văzut-o vreodată. Nu este doar forma ei sau turnul cu foișor, țâșnind zvelt deasupra caselor. Și nu este nici doar maroniul-brun ce ajunge, pe-alocuri, până la auriu-roșiatic. Nu e nici măcar dantelăria de șindrilă de pe acoperiș. Le-am mai văzut pe toate astea. E ceva dincolo de ele la biserica din Lăpugiu de Jos. Toate la un loc, proiectate pe un gol de cer lăsat de munții din fundal, ce îți dă senzația de zbor. Te aștepți ca dintr-un moment în altul, biserica să se ridice și să se mute pe vârfurile de brazi ale munților din apropiere. Deocamdată plutește pe iarbă, așteptând adierea potrivită.

Bat la ușa casei parohiale, spun cine sunt, și doamna preoteasă aduce cheile, descuie și îmi explică unde este întrerupătorul în altar. Merg cu o lanternă, pe bâjbâite. Nimeresc comutatorul. Răsucesc. Poate doar în noaptea Învierii mai poți avea o asemenea senzație. Toată fresca veche a acestei biserici este cu scene din viața lui Hristos. Te trezești în lumina Lui. Ca și cum întunericul de dinainte fusese doar o trecere către acele întâmplări ce mi se înfățișau acum aievea, în culorile fantastice, patinate de sute de ani. A fost ca și cum soarele însuși era întins pe zidurile bisericii și mă învăluia într-o lumină colorată, altfel decât auriul știut. Nuanțe de gri, de la cel alburiu la albăstrui și aproape negru, se amestecau cu un roșu, când galben, când brun, cu verde palid-odihnitor sau cu alb-cafeniu. „S-au rugat Hristos în grădina cu hiclenie”, „Pilat și-au spălat mâinile de sânge nevinovat”, „Au adus pre Iisus înaintea arhiereilor”, „Punerea cununii de spini”, „Ducând Crucea la Golgota, lui Hristos”, „Învierea lui Hristos”. Chipurile sfinților din icoanele botezate cu explicații naive emană bunătate și echilibru. Iar fața lui Iisus este simplă și curată. Un portret atât de expresiv, din doar câteva linii pe ovalul feței. Pe măsură ce privești personajele desenate aproape naiv, curat, așa cum mi-am imaginat întotdeauna că ar trebui să fie pictată Evanghelia, simți cum credința se revarsă în tine. Toate acele culori îți alunecă în suflet, plutind într-o vibrație abia distinctă, dar de o putere imposibil de pus în cuvinte. Pe tavan, Iisus Pantocrator, uriaș, cu soarele sub El și luna deasupra. Un Iisus în culori perfect echilibrate, șters de timp, cu hainele dungate de lemnul ce a început să putrezească, dar cu o privire ce revarsă iubire și bunătate. Timpul devine un sentiment, fără prezent, fără trecut, în care plutești. În fierbințeala din piept pare că se naște o nouă culoare, nemaivăzută. Și ea vibrează, se revarsă din interior către culorile din frescă, întocmai ca într-o oglindă magică.

Tisa. Prințesa de pe ape

„Păi sigur că ați auzit de biserica noastră! A ajuns faima ei în America, d’apoi la București!”, spune bătrânul Gheorghe Furdui, căutând cheia bisericii, cu o privire un pic adormită. Pornim pe aleea asfaltată ce urcă dealul din spatele casei sale. Biserica din Tisa se vede mică, în vârf, înconjurată de cruci albe, ca niște flori presărate la poalele ei. „Îi cam de pe la 1750 biserica. Era gata să cadă și nimeni nu făcea nimic. Oamenii nu se pricepeau să o repare, iar statul zicea că nu are bani. În urmă, au venit de la Petroșani, de la o fundație, și-or mai dres-o”.

Gheorghe Furdui se oprește, respirând greu, în poarta bisericii. De aici, cărarea urcă pieptiș, șerpuită printre morminte, până sus. Gheorghe își trage sufletul și îmi spune: „Biserica asta, cât o vedeți de mare, a fost adusă la noi, în Tisa, cu pluta pe Mureș! Că râul curge la marginea satului. A fost adusă din satul Chelmac, de lângă Arad, la 1815. Au înhămat boii la plută și ea stătea ca o prințesă, pe ape. Mergeau boii pe malul Mureșului, trăgând biserica după ei. Pe-atunci, aveau oamenii știința de-a face asemenea lucrări, că Mureșul era drumul sării, cărau sare cu plutele și o așezau așa de bine că nu se uda deloc. Tot așa au adus bisericuța noastră. Asta i-a și fost scăparea. Ăi din fundație, de la Petroșani, au scris petiții peste tot în lume, până când cineva le-a răspuns. O organizație mondială a plutașilor din America. Au zis că dacă povestea cu pluta este adevărată, ei găsesc banii să repare biserica. Așa ne-am pomenit la noi în sat cu un domn de la Banca Mondială. A venit și m-a chestionat chiar pe mine. I-am spus ce m-am priceput și el a zis la sfârșit că se face. Și s-a făcut, după cum și vedeți!”.

Gheorghe descuie ușa. Pe-afară, biserica arată perfect. Șița e întreagă, bârnele sunt rostuite și îmbinate de parcă ar fi un singur lemn, piatra din temelie e și ea rostuită cu grijă. Cu câțiva ani în urmă, era un morman de lemne putrede, umezite. Banii americanilor au salvat-o. Dar a mai fost ceva. Rugăciunile oamenilor din sat. La fiecare slujbă s-au rugat pentru biserica lor, ca la căpătâiul unui muribund. Li s-a propus să caute o altă soluție, mai degrabă să construiască o biserică nouă, de zid, ușor de ridicat și cu meșteri pe toate drumurile. Însă bătrânii clătinau din cap, se uitau mai întâi la Mureșul care le adusese darul pe apa lui, apoi își fixau privirile undeva, departe. Acolo era răspunsul lor, în orizontul Zarandului, în pământul necuprins, ca și speranța lor. Pentru că biserica avea ceva în ea. În lemnul ei afumat erau credințele lor, cuvintele lor, rugăciunile lor. Aproape 300 de ani de iubire a unui neam încercat. Din pragul bisericii privești spre Baia de Criș, spre Brad, Tomești și Ribița. Vezi munții înverziți și drumurile ce urcă pieptiș, întocmai ca rugăciunile lor. Biserica din Tisa a existat odată cu Horea, Cloșca și Crișan, odată cu Avram Iancu, odată cu iobăgia și umilința, cu foametea, cu robia pe propriul pământ. Cum să facă una nouă, din zid? Americanul nu avea cum să știe toate astea. Poate, printr-o alchimie a sufletelor, a simțit. Poate a stat exact unde stă acum Gheorghe Furdui și a privit în sus. Pe tavanul bisericii este pictată scena tragerii pe roată a lui Horea.

Uitarea care ucide

De câțiva ani, echipa „Formulei AS” tot străbate județul Hunedoara, din Retezat și Parâng până în Țara Zarandului și din Orăștie până la Vadu Dobrii. Am „hăituit” realitatea, am vânat viața adevărată, așa cum fac reporterii. Bisericile din lemn hunedorene le-am descoperit întâmplător. Pe lângă cele de la Curechiu, Lăpugiu de Jos și Tisa, mai sunt și altele: la Alun, Ociu, Caraci, Hărțăgani, Cerbia, Pogănești, Zam… În total, nu mai puțin de 90 de biserici din lemn, toate monumente istorice! O comoară uriașă, chiar în curtea hunedorenilor! Despre acest tezaur splendid nu am auzit nimic, nu am văzut nici măcar o pagină de album, nici o broșură turistică. Nu există nici măcar un indicator de tablă care să îți spună că ești în apropierea uneia dintre aceste minunății. Un tezaur neștiut, ascuns parcă dinadins de ochii și sufletul celor ce vor să vadă România adevărată. Majoritatea acestor biserici au fost declarate patrimoniu cultural. Supraviețuind, ca prin miracol, de la anul 1500… Unele au fost salvate și sunt în stare excelentă. Multe dintre ele au icoane și fresce superbe. Altele sunt în agonie. Sau sunt mutilate, cu acoperișuri de tablă argintie, în loc de șindrilă, au turlele vârâte în cutii de conserve oribile. Biserici de patrimoniu băgate cu de-a sila în haine de tinichea. Dar ce este cel mai grav, indiferent de starea lor, este că au fost afundate în uitare. Cele 90 de biserici de lemn ale Hunedoarei sunt un tezaur cultural și spiritual de primă mărime pentru România. L-am descoperit cu uimire. Nu le putem ucide uitându-le.

În satul Târnăvița, biserica de lemn este ridicată în anul 1610. La doar câțiva metri de ea, s-a construit o biserică de zid. Mare, trufașă, cu picturi noi, în culori strălucitoare, stridentă ca o femeie fardată excesiv. Alături, vezi o biserică de lemn ce se ține cu demnitate în picioare, înainte de a se prăbuși. Interiorul însă este umed, pereții sunt umezi, ca și cum biserica își plânge lacrimile în ea însăși. Se mai văd câteva frânturi de sfinți. Aici un picior, acolo o aripă, o pereche de ochi încă pătrunzători. Timp de 400 de ani, familia Oprean a dat șapte preoți pentru această biserică. Generație după generație. Dascălul mi-a adus un catastif mare și vechi, în care preoții acestei familii și-au scris necazurile, pentru a le îndura mai ușor, pentru a avea tăria de a rămâne neclintiți. Grofii maghiari, apoi naziștii, apoi comuniștii… Unii dintre preoți au murit în biserică, alții la Canal. Biserica a rămas în picioare. Acum este depozit pentru materiale de construcții.

(Fotografiile autorului)