Printre primele mele amintiri se numără cântecul guguștiucului. Pe atunci aveam vreo trei ani și locuiam într-un bloc cu patru etaje din Bucureștiul cel gri. Noroc că micul meu bloc era înconjurat de cârduri întregi de copii. Și de multă verdeață. Nu prea înțelegeam eu pe-atunci cum e cu mersul anotimpurilor, dar chiar și așa, am observat că cele mai „dulci” perioade erau cele în care cânta guguștiucul. N-aș fi știut cum îl cheamă, dacă nu și-ar fi tot repetat numele în dreptul balconului meu. Dar oricât de des îl striga, pe tonul acela parcă un pic întrebător, nu ajungeam niciodată să mă satur de el. Ba dimpotrivă! De fiecare dată când îl auzeam, mă cuprindea o emoție plăcută. Nu știu dacă ați observat, dar guguștiucul nu se insinuează cu subtilitate prin cântecul lui, așa cum o fac multe dintre păsările care ciripesc cristalin. Guguștiucul are tupeul să spargă de-a dreptul liniștea cu strigătul lui. E ca omul care are de făcut, în mod public, un anunț important. Doar n-o să se apuce să îl șoptească! Iar anunțul guguștiucului era unul îmbucurător. De fiecare dată, trezea în mine sentimentul că ceva bun plutește în aer și-mi dădea o stare de bucurie. M-am mutat apoi, am crescut și n-am mai fost o vreme prea atentă la guguștiuci. Sau poate că în zona în care mă mutasem erau mai puțini. Habar n-am. Dar apoi s-a schimbat iar macazul. M-am mutat într-o casă la o margine de oraș. Înconjurată, din nou, slavă Domnului, de multă, multă verdeață. Am fost șocată să observ că, de îndată ce am auzit din nou guguștiucul, strigătul lui mi-a trezit exact același sentiment ca în vremea copilăriei. Și la fel de intens. Mă bucur și încep să zâmbesc prostește de câte ori îl aud. Mai ales la început de primăvară, când guguștiucul mă anunță că natura e pe cale să iasă din adormire și să ne uimească iar cu frumusețile ei. Surpriză, însă! Zilele trecute l-am auzit prea devreme. Suntem în Februarie, o lună de iarnă! O prietenă mi-a spus că asta dovedește încă o dată că bătrânii noștri cunoșteau mai bine decât noi mersul vremii. Și vechile calendare spun că păsările își încep cântul vestitor al primăverii acum, în Februarie. Dar guguștiucul nu a fost singurul crainic al anotimpului ghioceilor. În ultimele câteva dimineți, pe când îmi făceam ca de obicei gimnastica de înviorare, am observat printre crengile copacilor din grădină niște păsări micuțe, cum n-am mai văzut până acum. Superbe! Au pieptul portocaliu, o dungă pe aripă și o culoare cenușie în partea din spate. Soțul meu, care se pricepe mai bine, a spus că trebuie să fi fost măcăleandri. La urma-urmei, ce mai contează ce sunt, important este că s-a umplut dintr-o dată grădina casei de păsări voioase! Gata, iarna s-a terminat! Cel puțin din punctul meu de vedere – și-al guguștiucului. Când și-a strigat numele, am simțit că m-a trezit din starea de hibernare. Chiar dacă or să mai vină câteva zile mohorâte de iarnă, primăvara ne dă deja cu insistență târcoale. Ceea ce înseamnă că aș face bine să ies mai des de-acum înainte la aer și soare.
Romanian