Se spune că odată ca niciodată, o luptă pe viață și moarte s-a încins între Iarnă și Primăvară. Frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o tufă de porumbari, răsare un ghiocel de sub zăpadă. Bucuroasă, a dat la o parte zăpada. Văzând aceasta, Iarna s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul, aliații ei, să distrugă floarea. Cum ghiocelul a înghețat, Primăvara l-a acoperit protector cu mâinile ei. Dușmanii mărăcini au înțepat-o la un deget, și s-a prelins o picătură de sânge fierbinte, reînviind astfel ghiocelul. Primăvara a învins Iarna. De atunci, culorile mărțișorului simbolizează picătura de sânge roșu, căzut pe zăpada albă.
O poveste și mai frumoasă a Mărțișorului e legată de daci, care îl celebrau, se spune, încă din urmă cu 6000 de ani. De curând, în urma unor săpături arheologice efectuate la Schela Cladovei (Mehedinți), dintr-un sit dacic au fost scoase la iveală amulete formate din pietricele albe și roșii, pe care femeile și le prindeau la gât și în păr.
Dar cele mai frumoase amintiri legate de Mărțișor se află în copilăria mea. Țin minte ca azi cum mă duceam cu mama la Târgul Gorjului, de pe Jiu, și-i cumpăram surorii mele, Maria, o cruciuliță de argint. Ce sărbătoare! Economiile mele, plus completarea din lefușoara tatei, o făceau fericită pe mândra de Mărioară. Bietul tata, când îi venea rândul, nu se lăsa nici el bătut: lua din Cărbunești, atât pentru mama, cât și pentru Maria, mărțișoare vopsite în alb și roșu. Dacă mama mai uita tradiția, Maria purta darul tatii 12 zile în șir, pe piept, pentru ca mai apoi să-l prindă în păr și să-l păstreze acolo, până la sosirea cocorilor și înflorirea merilor din grădinile satului. În veselia nețărmurită a primăverii, fetele își scoteau Mărțișoarele și le atârnau de crengile înfrunzite ale unui pom fructifer. Descântece de dragoste și de rod. Vremuri de aur, când oamenii știau să-și lumineze viața cu sărbători.
Romanian