– „Fac o cafea incredibil de bună”, mi-a spus când ne-am văzut prima oară în apartamentul ei. Și avea dreptate, dacă mă gândesc la caimacul de-un deget, care aștepta generos în ibric. Doar că pe lista talentelor Dorinei Lazăr aș putea trece oricând nu doar plăcinta cu brânză și cafeaua turcească sau arderile de mare actriță de pe scenă și din platou, ci și râsul molipsitor și entuziast, cochetăria și bucuria de-a povesti. De vorbă, la vârsta rememorărilor, cu o actriță care a ținut cârma Teatrului Odeon ani de zile și care e și azi la fel de îndrăgostită de scenă –
Casa cu mobile vechi
– Mă uit prin casa dvs., în care m-ați primit cu generozitate, și văd o grămadă de mobile vechi și obiecte de altădată. Din ce lume veniți, doamna Dorina Lazăr?
– Dintr-o lume pe care nici eu n-o cunosc și înțeleg așa de bine. Într-atât de lipsită de îndrăzneală am fost, încât o groază de întrebări au rămas nepuse la timpul lor. Uite, scaunul ăsta căptușit cu catifea e din zestrea soacrei mele. Se tocise de mult, dar l-am retapițat. Lada aia de zestre tot de la ea e rămasă, la fel și dulapul ăsta splendid, cu atât de multe sertare. Dar cine era ea?, o să mă întrebați. Soacra mea a fost o femeie simplă, rămasă orfană de mică. A fost crescută de nașa ei, care avea la București un atelier de făcut corsete, unde se îmbrăcau și doamnele din Casa Regală. A învățat să coasă și din cusut goblenuri l-a crescut pe fiul ei, care a fost copil din flori. Tatăl lui, aviator, nu l-a recunoscut și, pentru asta, bărbatul meu i-a purtat ranchiună toată viața. Iar eu, dacă am știut că e un subiect așa sensibil, nu l-am scormonit niciodată cu întrebări. Presupun însă că soacra mea a lucrat pentru familia acestui aviator, s-a îndrăgostit de el, a rămas însărcinată și apoi a fost înlăturată discret. În tot cazul, toate aceste lucruri extraordinare erau agonisite de ea. Mi-au rămas mie moștenire și, de 67 de ani, de când locuiesc în apartamentul ăsta, m-am înconjurat de ele ca de o cochilie. Am locuit aici întâi cu mama mea, apoi cu bărbatul și soacra mea, iar acum sunt doar eu.
„N-am crezut vreodată că o să ajung la anii ăștia”
– Vă e urât de una singură prin casă?
– Nu. Nici n-am crezut vreodată că o să ajung la anii ăștia. Am trăit multe bucurii în viața asta. Și în viață, și pe scenă. Și am mulțumirea că am lăsat în urmă, la Odeon, un teatru consolidat și restaurat, cu o trupă impecabilă. Dar vine o vreme când nu mai ai forța să lupți cu administrația, cu birocrația. Și, oricât ai iubi să fii aproape de scenă, nu vrei să ocupi locul ăla la nesfârșit, să ajungi să te privească lumea ca pe una care nu se mai dă dusă. Abia așteptam să am, în sfârșit, timp și pentru mine. Doar că și sevrajul de pensionare e neplăcut. Teatrul te ține mereu în contact cu lumea. E atât de multă iubire, care vine din sală, e așa mare transfer de energie, așa un du-te vino de idei, că după ce te retragi, parcă te usuci și mori. Nu mă tem de singurătate. Dar mi-ar plăcea ca oamenii să mai simtă nevoia să mă caute și să-mi vorbească. Pedagog nu mi-am dorit să fiu. Nu mi s-a părut niciodată că știu atât de mult, încât să-i ajut și pe alții. Dar sfaturi bune mai pot să dau. La întrebări mai pot să răspund. Iar la o șuetă cu tinerii aș ieși oricând.
– Ce-ați pus deoparte pentru anii aceștia târzii, doamna Dorina Lazăr? Ce vise v-au mai rămas neîmplinite?
– Să știi că obiectul bucuriei nu s-a schimbat la mine cu vârsta. Bucuria a rămas legată tot de teatru, de o carte interesantă, de o șuetă bună, de un chef după un spectacol reușit. Mă deranjează doar că, de când nu mai am oră fixă de trezire, am cam început să mă las în șa. Pun ceasul să sune la 7.30, mă trezesc, dar apoi îmi aduc aminte că n-am nimic de făcut. Și mai stau așa, în așternut. Și zilele curg fără vreun program anume. Îmi place mult să gătesc, fac tot felul de mâncăruri bune, pe care apoi le împart. Îmi place să stau cu televizorul pornit pe Mezzo și să ascult muzică. Mai chem oameni pe la mine. Am foarte mult timp liber și, deocamdată, îl pierd. Dar mi-ar plăcea să-mi adun răbdarea și într-o zi să-mi pun toate amintirile pe hârtie. Ar ieși o carte frumoasă, pentru că am trăit de toate, și bucurie, și disperare, și râs, și plâns, cât pentru șapte vieți.
– Haideți să ne jucăm atunci. Dacă ați putea retrăi trei momente din viața dvs., ce clipe ați alege?
– Ooh, aș vrea să mai trec măcar o dată prin repetițiile, prin spectacolul și prin filmările de la „Năpasta”. A fost întorsătura vieții mele artistice, rolul după care am renăscut. Până atunci, fusesem numai actriță de comedie, jucasem numai subrete și președinte de cooperative. Și a venit „Năpasta” și am simțit că în sfârșit nu mai trebuie să rămân așa, la suprafață. În sfârșit, puteam să mor pe scenă, să mă sfâșii acolo, până la capăt.
– V-am văzut recent și în „Neliniște”, piesa regizată de Bobi Pricop, care se joacă zilele astea la Odeon. Faceți un rol de zile mari.
– N-o să-ți vină să crezi, dar rolul ăsta, care s-a dovedit un cadou de la Dumnezeu, era cât pe ce să-l refuz. Mi-am zis: „Doamne, am 83 de ani, nu pot să-l iau. Dacă nu mă mai duce capul să învăț textul? Dacă mâine mor și rămâne teatrul cu investiția?” Dar Bobi s-a ținut de mine. Și, după ce am văzut și textul, m-a apucat așa o disperare, între pasiune și datorie, că i-am zis: „Gata, îl facem, dar cu o condiție. Te gândești la o dublură în caz că mi se întâmplă ceva. Dar nu-mi spui la cine te-ai gândit.” Mi s-a părut un regizor curajos Bobi Pricop, să pună în scenă un text care părea mai curând o dezbatere literară, o încrâncenare psihologică, de citit pe hârtie. Nu credeam că va trece testul scenei, că va fi la fel de captivantă și-acolo. Dar a venit reacția publicului după premieră și am rămas uluită. De 60 și ceva de ani, de când fac teatru, niciodată nu s-au scris despre mine lucruri atât de frumoase și atât de bune.
„Dacă te faci artistă, te dezmoștenesc!”
– Dragostea asta de teatru cum s-a născut, de fapt?
– Teatrul a fost pentru mine o întâmplare fericită. O întâmplare a destinului. Sau un cadou din partea mamei mele. Să vă explic de ce zic asta. M-am născut, de fapt, la Hunedoara. Tata, care terminase cursuri de brigadier silvic, a găsit gazdă în oraș, la bunicul meu. Bunicul avea o fată superbissimă, pe mama, și bineînțeles că tata s-a îndrăgostit lulea. Și cum era un om bun și vrednic, bunicul imediat și-a dat fata după el. Nu mai conta că ea nu era deloc îndrăgostită sau că diferența de vârstă între ei era uriașă: mama avea 17 ani, tata avea deja 37. Mama era o ființă teribil de veselă, harnică, inteligentă, cu darul limbilor, la un moment dat se apucase și de poloneză. Dar era tânără și voia să mai meargă și la „cazină” (casino n.r.) să danseze, cu fetele de vârsta ei. Tata lucra toată ziua pe păduri, venea acasă ostenit, nu-i mai ardea de nimic. Era gelos pe tinerețea ei. Țin minte o scenă, de când eram mică, aveam 4 ani și jumătate, și mama m-a luat cu ea la un film. Când am venit acasă, am găsit ușile încuiate. Tata se supărase și ne-a închis afară. Într-o zi, când aveam 5 ani, mama și-a luat valiza și a fugit. Când am întrebat-o mai târziu „Dar de ce ai plecat?”, mi-a răspuns: „Pentru tine!”. N-am înțeles atunci. Cum adică „pentru mine”, doar mă abandonase! L-a părăsit pe tata, a fugit și s-a înscris la Facultatea de Teatru la Timișoara, a fost actriță la Reșița, la Turda, la Brăila. Apoi a venit și a dat concurs la București și a intrat la Bulandra. Mai păstrez încă actul ei de angajare, semnat chiar de doamna Bulandra.
– Și în tot timpul ăsta ați rămas cu tata?
– Pe mine m-a lăsat la bunici. Iar bunica mea m-a adorat, am fost icoana ei. După o vreme, m-am mutat cu tata, în casă nouă. Am și acum în minte imaginea ferestrei casei, care dădea direct spre pădure. La ora 5 dimineața, când tata pleca la muncă, răsărea soarele și cerul se făcea dintr-o dată roșu. Era atât de frumos, numai că rămâneam singură acasă și mi-era frică! Apoi, tata s-a pus în menaj cu o basarabeancă venită în refugiu la Hunedoara. O femeie care mă bătea îngrozitor, pentru că voia să mă educe, până a aflat bunicul și a venit s-o ia în furcă. Și așa a descoperit și tata, că eu, de frică, nici nu-i spusesem. I-a făcut bagajele și a încărcat-o cu toate lucrurile într-o căruță, parcă era o scenă de film. Și a plecat basarabeanca și cu farfuriile de zestre ale mamei, că, ce s-o fi gândit, măcar să se aleagă și ea cu ceva, după toată afacerea asta. Iar apoi, după încă o vreme, frații tatei, care locuiau aici, în Regat, i-au scris o scrisoare: „Măi, Tudore, vezi că ți-am găsit o nevastă, să vii să o iei”. Azi, când mă gândesc, mi se pare ceva de-a dreptul monstruos. Dar tata s-a dus și a adus-o acasă pe Anicuța, cu perne, pături, cergă și ce mai avea. Mai fusese măritată și ea. Era vrednică, nu prea frumoasă și destul de mărginită… Ferească Dumnezeu să mă fi văzut cu o carte în mână, imediat mă trimitea să calc rufe cu tiglăzăul (fierul cu cărbuni n.r.). Pe mama n-am văzut-o doi ani și jumătate. Când s-a întors prima oară la mine, nici nu mai voiam s-o văd. M-am dus și m-am ascuns. Eram deja înfricoșată de vorbele tatei: „Dacă te faci artistă ca mă-ta, te dezmoștenesc!”.
Cei mai fericiți ani
– Uite că așchia n-a sărit chiar așa de departe de trunchi…
– N-a sărit, iar eu am mai crescut un pic și am înțeles că eram săraci. N-aveam ce moșteni, oricum. Și cum mama între timp se instalase la București, căpătase acest apartament cu trei camere, plus o baie și o bucătărie folosite la comun cu alte familii, cum era pe vremea aia, am venit și eu să stau cu ea. Avusesem o profesoară de literatură excepțională și voiam să dau examen la Filologie. Dar într-o zi, trecând prin fața Institutului de Teatru, mama a văzut că se dă examen înaintea altor facultăți. „Nu vrei să încerci?”, mi-a zis. Și m-am înscris. Eram o fată grăsuță, cu fața rotundă, cu părul scurt, venită din provincie. Când să mă asculte Sanda Manu, mi-am pus mâinile în șolduri și am început să turui „În jurul unui divorț”, de Topârceanu. Și Sanda a zis: „Măi, stai, nu așa! Hai să schimbăm repertoriul”. A avut răbdare cu mine și am intrat.
– Și v-a plăcut…
– Dar ce mi-a plăcut! Îmi vine să plâng, când mă gândesc. Acei patru ani de institut au fost cei mai fericiți din viața mea. Era sărăcie în anii ăia în România, dar eu n-aveam nicio grijă, nu-mi păsa, n-aveam decât iubire de scenă, de teatru și de colegi. De multe ori, în viață, mi-am amintit apoi vorbele din copilărie ale mamei. Dacă am ajuns să trăiesc bucuriile astea și să fac minunăția asta de profesie, e pentru că ea a avut curajul să plece de-acasă.
– A doua întâmplare a vieții pe care ați retrăi-o cu plăcere care e?
– Aș vrea să mai am o dată sentimentul pe care l-am avut când l-am văzut prima dată pe bărbatul meu. Eram tineri, aveam o gașcă și obișnuiam să ne strângem cu toții acasă la Pavel Popescu. Pavel Petrovici îi ziceam noi, că era basarabean, un tip deștept, minunat traducător de franceză și fotoreporter la „Roumanie d’aujourd’hui”. Se strângea în garsoniera lui multă lume: poetul și traducătorul Modest Morariu, jurnalistul Adrian Rizea, pictorul Alin Gheorghiu, graficiana Anamaria Smigelschi, actrița Anda Caropol și soțul ei, actorul Ion Marinescu. Veneau scriitori, doctori… Se recitau poezii, se bârfea, se stătea la povești și se bea o vodcă făcută de Pavel din coji de lămâie macerate în spirt. O porcărie, dar noi eram foarte fericiți cu puțin. Într-o seară, se deschide ușa și-l aud pe Pavel al nostru spunând: „Ooh, Mihai Mircea Lazăr, poftiți, poftiți!” Eu eram pe un scaun, l-am văzut și în clipa aia m-am prăbușit în mine. Pe el îl chema Lazăr, pe mine de-acasă tot Lazăr. Peste două săptămâni, când ne-am regăsit în atelierul lui Alin Gheorghiu, se prosteau jucând cărți. Mihai era cel mai nepriceput jucător de poker pe care l-am văzut în viața mea. Eu tocmai luasem leafa. Mi-a cerut-o împrumut și mi-a pierdut-o la poker într-un sfert de oră. N-am mai avut bani nici de taxi, așa că am venit amândoi pe jos până acasă, la 2 noaptea. Ei, și m-am gândit că acum trebuie să-mi și recuperez banii, așa că l-am luat de soț. (râde)
– Cum era ca bărbat Mihai Lazăr?
– Vai, era atâta de ingenuu și de aerian, nu știa niciodată mersul vieții de zi cu zi, când luăm banii, unde se plătește lumina, cât costă lucrurile… Venea și zicea: „De ce mai gătiți, fetelor?”. „Păi, și ce vrei să mâncăm?”. „Mergem la Capșa!”. „Cu ce bani, puiule?”. „Cum, n-avem bani?”. „Dar cum nu avem bani?”. Odată n-am mai rezistat și am făcut ceva fără știrea lui. Erau cumpliții ani ’80, muream de frig în casă, ne încălzeam la un reșou electric și ne spălam cu apă pe care o încălzeam în mașina de spălat Albalux. Dar tremuram la gândul facturii. În fiecare primăvară, făceam împrumut la C.A.R. ca să plătim lumina. Ei, și eu, mai căpitan de oști cum eram, am profitat de o internare a lui în spital și am chemat electricianul de la teatru. Zic: „Hai, Costele, urcă pe scaun și măsluiește polii la tablou. Fă nulul!”. A făcut Costel nulul, s-a întors Mihai din spital și, la câteva zile după, îl aud răcnind ca o fiară: „Ești nebună, vrei să mă bagi în pușcărie, vrei să mă compromiți, nu se mișcă, nu se mișcă!”. N-a fost chip, l-am plătit pe Costel să vină să pună totul la loc și abia așa s-a calmat.
„Din căsnicia asta nu se iese decât cu picioarele înainte!”
– Păreați firi destul de diferite…
– El era mult mai detașat, spre deosebire de mine, care eram acaparatoare și îngrozitor de geloasă. Mai fusese însurat înaintea mea. Când i-am găsit fotografiile cu fosta, i le-am făcut ferfeniță. Când ne mai certam uneori, striga: „Nu trebuia să mă însor! Cine m-a pus să mă însor? O să divorțăm!”. Iar eu îi ziceam: „Mihai, uită-te bine la mine, din căsnicia asta nu se iese decât cu picioarele înainte!” (râde) Acum, lăsând glumele la o parte, Mihai era un intelectual adevărat, un tip foarte cultivat, cu simțul umorului, un extraordinar jurnalist și un foarte bun specialist în politică externă. A lucrat toată viața în televiziune. După revoluție, fiindcă împlinise deja anii de ieșit la pensie, noua conducere a televiziunii l-a scos pe tușă. El făcuse parte dintre jurnaliștii care îl însoțeau pe Ceaușescu în diverse călătorii de lucru. Asta l-a făcut indezirabil. A suferit foarte mult, l-a dărâmat efectiv, avea sentimentul că nimeni nu mai vrea să-l vadă, de la un punct încolo nici n-a mai vrut să iasă din casă. Și așa, pe fondul ăsta de suferință, a făcut un cancer și s-a prăpădit.
„Un Scorpion suferă până la capăt”
– Pe dvs. ce v-a ținut în viață, doamna Lazăr?
– Poate un soi de nepăsare? De multe ori mă bănuiesc de lipsă de empatie. O detașare anume, care-mi vine de la faptul că m-am hârșit în suferințe de mică. Apoi, cred că semăn pe spița din Regat a tatălui meu. Tata a murit la 92 de ani și a fost lucid până în ultimele luni, când a făcut un cancer și l-au internat în spital. Dar chiar și așa, tot a găsit putere să fugă din spital, să sară gardul cu drenele după el și să se întoarcă acasă. Bunica mea, mama lui, a trăit tot până la 92. Iar verii mei se apropie și ei de 90. E un sânge de oameni răzbătători în neamul ăsta. Nu că sunt eu o femeie puternică, l-aș mânia pe Dumnezeu să zic asta, dar uite că mi-a dat destule încercări și am trecut peste toate. Ce m-a ținut în viață? Poate faptul că văd mereu partea plină a paharului. Chiar dacă sunt un Scorpion care, când suferă, suferă până la capăt. Iar de iertat nu iartă niciodată. Am trecut prin multe la viața mea, dar am luat-o de fiecare dată de la început. Și azi sunt în stare încă să râd mult. De aia o groază de prietene mă sună la greu și închid mereu telefonul cu bateriile încărcate.
– Ne apropiem de final și a mai rămas o întâmplare de retrăit. Ce ați mai pune pe lista asta imaginară a dorințelor?
– Cred că fericirea pe care am simțit-o în zilele de după ce s-a născut fiica noastră, Ioana Maria. Aveam 34 de ani, nu credeam că o să mai fiu în stare să fac copii. Țin minte și acum prima plimbare prin Cișmigiu, cu ea în brațe, sentimentul ăla, că parcă merg pe nori. Doamne, ce mândră eram de mine! Îmi venea să strig în gura mare. În liceu, Ioana Maria și-a dorit să scrie. Mergea la un cenaclu, a și publicat ceva. Dar apoi, când tatăl ei a murit, s-a oprit brusc. Îmi amintesc cum, la înmormântare, când preotul ne-a spus că putem să ne luăm rămas bun, ea s-a aplecat la urechea lui și i-a zis: „Să știi tata că am să scriu, îți promit.” Anul trecut, după mulți ani de jurnalism și după niște încercări foarte grele, din care a ieșit pe partea cealaltă mai luminoasă, fata mea, Ioana Maria Stăncescu, a publicat primul ei roman. Se numește „Tot ce i-am promis tatălui meu” și a apărut la Editura Trei. L-am citit într-o singură noapte și a fost ca o văpaie, care a răscolit foarte multe lucruri în mine. Uneori, trăiești o viață cu sentimentul că ai făcut tot ce se putea pentru cei din jur. Până într-o zi, când se ridică cortina și vezi că împăratul e gol. Cartea asta mi-a îngăduit să o cunosc mai bine pe fiica mea. Dar și să mă împrietenesc cu fragilitatea ei de acrobat care merge pe frânghie, care se uită mereu înainte și niciodată în jos, ca nu cumva să cadă în gol.
Foto: Emanuel Tânjală
Romanian