Din când în când, am sau n-am ceva de cumpărat, îmi place să trec prin piaţă. Mă opresc să-i salut pe cei câţiva ţărani, producători autentici, care au mai rămas rătăciţi în spatele modestelor lor tarabe. Nea Costică şi tanti Dida, cultivatori de legume în comunele din jurul Bucureştiului, sunt printre ultimii pieţari în faţa cărora şi-ar scoate pălăria orice ecologist şi orice nostalgic, ca mine, al vremurilor în care doar „producătorii” aveau acces cu marfa în piaţă. Printre atâtea culori exotice de banane, mandarine, pomelo, prune italiene, struguri spanioli, pepeni turceşti şi roşii-cireașă din Cipru, banalele lor produse (ardei iuţi, varză de grădină, praz, morcovi, usturoi, ţelină, ridichi negre, dovleci de plăcintă, leuştean uscat, sfeclă roşie şi ceapă „turtită”, adevărat românească) sunt pământii, uşor pălite, noduroase, încovoiate, aşa cum le-a crescut Dumnezeu în straturile din grădină. Nea Costică şi tanti Dida aduc numai ce le prisoseşte din rezerva pusă în beci sau în podul casei. Ei sunt propriii lor inspectori ai calităţii, asta cresc, asta vând, asta păstrează pentru plantat şi însămânţat la primăvară. Deseori sunt necăjiţi că mulţi dintre orăşeni aleargă după mărime, după culoare, după forme geometrice perfecte, trase la riglă… Îl întreb pe nea Costică dacă există pericolul ca ţăranii să dispară din pieţe. „Câtă vreme sunt pieţele, ţăranii legumicultori nu dispar”, mă linişteşte omul. „Pericolul este să dispară pieţele!”. Într-adevăr, numai în Bucureşti au dispărut zeci de pieţe importante, între care unele istorice, precum Piaţa Unirii, Piaţa Obor, Piaţa Matache. Edili iresponsabili, corupţi până în măduva oaselor, au jucat uneori rolul lui Ceauşescu, dând din mână şi făcând să dispară edificii care au marcat identitatea urbanistică a Capitalei. Iureşul imobiliar al anilor trecuţi le-a luat minţile multor primari, împingându-i în braţele DNA-ului care, din păcate, a uitat să-şi facă meseria. Vreau să cumpăr mălai ţărănesc negrişat, pentru mămăligă, şi-l întreb pe acelaşi nea Costică de ce nu se găseşte. „Avem destul porumb acasă, dar şi noi cumpărăm mălai de la supermarket…”, îmi explică el. „S-au închis morile din sate, unde să macini? Le-au cumpărat pe doi lei unul şi altul, apoi le-au pus lacătul pe uşă, după ce au vândut instalaţiile la fier vechi. Ca să ajungi la prima moară turcească, îţi ia câteva ore bune. Acolo, dai porumbul şi-ţi dă mălaiul pe loc, din boabele altcuiva. Dar nu-mi convine, că eu vântur boabele, le selecţionez, şi vreau mălai din boabele mele…”. Pe nesimţite, viaţa satului românesc se degradează. Să nu-mi spună cineva că asta-i globalizarea şi n-avem de ales. Asta nu-i globalizare, asta-i ignoranţa şi prostia aleşilor locali, lipsa lor de respect faţă de patrimoniul construit, stupiditatea unor legiuitori trimişi din greşeală în parlament. Fatalismul românesc este o „valoare” mult mai nocivă decât globalismul transatlantic…
Romanian