AYLIN CADÎR: „Am învățat ce-mi face bine”

O primăvară permanentă: Amza și Pavel

– Interviul nostru va apărea în revistă între Mărțișor și Ziua femeii, două sărbători care în­tâm­pină primăvara. Ajunge ea, oare, și în su­fletul tău? Ți se potrivește calendarul sentimental cu ivi­rea primilor ghiocei?

– Eu am primăvară în suflet cam tot timpul anu­lui! Iar florile ei mă bucură enorm! Înainte să am co­piii, chiar obișnuiam să-mi cumpăr singură flori, ca să creez o atmosferă romantică în casă, dar acum ea e stăpânită de Amza și Pavel, ei sunt pri­mă­vara mea permanentă. Dar continui să primesc multe flori la spectacole și cu diverse alte ocazii, deci nu duc lip­să… Doar cu florile din ghivece aveam probleme înainte: niciodată nu eram capabilă să le îngrijesc ca lumea și-mi ziceam: „Dacă de o floa­re în ghiveci nu pot să am grijă, cum o să am gri­­jă de niște copii?!”. Acum, pot să zic liniștită că dacă la flori nu mă pricep, copii pot să cresc, slavă Domnului!

– De la pandemie încoace, trăim ca pe front: amenințări, războaie, nesiguranță – cum îți păs­trezi liniștea sufletească și zâmbetul de pe obraz?

– Fac permanent un efort conștient ca să-mi păstrez energia vitală…, căci de acolo vine și seni­nul interior. Am grijă ca acele „ingrediente” care nasc zâmbetul să existe permanent. De-a lungul tim­­pului am învățat spre cine să plec urechea, ale cui păreri să le ascult, am învățat de cine să mă fe­resc, cum să mă protejez de orice îmi poate dăuna, am învățat ce-mi face bine… Sigur, nu reușesc întotdeauna, dar, în general, îmi iese.

Fețele bucuriei

– Și ce-ți face ție bine, Aylin?

– În primul rând, familia mea. Faptul că ea exis­tă. Stabilitatea pe care mi-o dă. Sănătatea familiei mele: când băieții îmi sunt bolnavi, nimic nu mai merge! Și apoi prietenii mei, pe care îi prețuiesc foarte mult: în ultima vreme, chiar mi se pare că am în jurul meu oameni care mă iubesc așa cum sunt, mă apreciază pentru cine sunt, cu bune și cu rele, și știu să mă încurajeze. Așa cum fac și eu cu ei: vreau să fiu prezentă, pentru ei, oricând au nevoie. În cate­goria asta intră și sora mea: ea mi-e și familie, și prietenă! Nu în ultimul rând, tare bine îmi face și meseria: e vorba de rolurile pe care am șansa să le pre­gătesc și să le joc, dar și de acea curiozitate lega­tă de ce va să vină (pe ce text voi lucra, prin ce gen de experiență umană mă va trece personajul etc.). Și știi ce e frumos, apropo de me­se­rie? Când­va, nu știam ce fel de spectacole voiam să fac, ce fel de ro­luri eram dispusă să fac, era mul­tă nelămurire în mine. Ei, acum, am ajuns în punc­tul în care mi-e clar ce nu vreau să fac și refuz pro­iectele care nu-mi convin, fără să mă simt vino­vată: noutatea, în ge­neral, e extrem de incitantă, dar acum știu că nu orice gen de nou­tate mă intere­sea­ză. Nu mai accept decât acea nou­tate al cărei conținut îmi priește, îi face bine energiei aceleia vitale, de care pomeneam mai devreme.

Casa bunicii

– Îți mai încarci puterile în sa­tul copilăriei tale, Fântâna Mare? Se spune că obârșia e dătătoare de energii pe viață.

– Acum mă gândesc la Fântâna Mare cu melan­co­­lie. Și fac asta în fiecare zi, crede-mă! E un subiect foarte delicat! Am fost acolo, pen­tru ultima dată, vara trecută, când s-a realizat un documentar pentru postul de televiziune francez Arte, un documentar despre bu­cătăria românească. Pentru influența tur­ceas­că s-a ales Dobrogea. Împreună cu realizatorul Alex Petri­ceanu, cu mama și cu sora mea, am mers la Fântâna Mare. Toate trei am gătit sarmale și șu­bereci pentru film, în căsuța noastră, în casa bunicii. Care, ulterior, a fost vândută… Deci, acum nu mai am unde să mă duc. Dar mi-a rămas un tablou cu casa bunicii, pe care l-am primit cadou de la pic­to­rul Ferudin Iaia, și mi-au rămas, bi­ne­în­țeles, amin­ti­ri­le… Un sat care se scu­fun­dă în amintiri…

– Mai există cele pa­tru cișmele, des­pre care ne-ai po­ves­tit într-un alt in­terviu, mai există gea­mia?

– Da, cișmelele încă sunt toate, gea­mia mai e și ea și-i chea­mă pe cre­din­cioși la rugăciune, oa­menii, în continua­re, vor­­­besc doar în lim­ba tur­că, comodi­tățile civi­li­zației mo­der­ne sunt, în schimb, „pe alese”, în ca­­sele din sat nu există apă curentă, în schimb toată lumea are cablu și internet și cont pe Face­book… Știi, chiar mă în­treb cine din sat mai prac­­­tică islamul, așa cum era practicat când eram eu mică: la fiecare che­ma­re la rugăciune, în ca­să se făcea liniște, apoi mătușa mea se re­tră­gea într-o cameră, își scotea covorașul ritualic și în­ce­pea să se roage. Mo­men­tele alea mie mi se pă­reau fabuloase! Stă­team cuminte într-un colț al camerei și o ur­mă­ream fascinată: pos­turile de ru­­gă­ciu­ne, na­ma­zurile, așa se nu­mesc, cu rugă­ciunile fiecăruia, care erau spuse fie în gând, fie bolborosite așa, în șoaptă… Atunci când eram mică nu înțele­geam ce însemna întreg acest ritual, dar mi se părea atât de frumos!

Prin Dobrogea, în căutarea trecutului

– Pari legată, încă, de rădăcinile tale. Se adân­cesc pe măsură ce timpul trece?

– Da… Privesc în mine și mă întreb ce tot caut să aflu, de ce contează atât de mult de unde vin… Dar contează enorm! Din ce în ce mai mult! Cred că sentimentul apartenenței este cel care mă atrage ca un magnet. Și dorința de a nu mă rupe de tot de viața aceea, din copilărie: azi sunt o persoană com­plet di­ferită, dar nu de tot, nu diferită până la dispa­ri­ție. E așa, o dualitate… De-aici probabil a pornit și munca mea de documentare: am plecat prin Do­brogea să caut muzică tradițională tur­cească, folclor turcesc, genul de muzică pe care îl cântau, în copilă­ria mea, bătrânii din Fântâna Mare, și așa, stând la povești cu oamenii din comunitatea turcească, am descoperit că mai sunt foarte puțini cei care mai vor­besc limba, muzica veche nu o mai știe aproape nimeni, iar generațiile tinere, adoles­cenții, păstrează islamul ca religie, dar nu îl mai practică, iar turca nu doar că n-o mai vor­besc, dar nici măcar n-o înțeleg. E trist… Am discutat și cu un văr de-al meu, ca­re e hogea, adică preot musul­man, și l-am între­bat: „Ce se va întâmpla cu comu­nitatea noastră? Ce se va întâmpla cu turcii din Dobrogea?” La care el, cu foarte mare leje­ritate, mi-a răspuns scurt: „Dis­părem!”. Mă simt vinovată cum­va: fac parte din generația care duce la dispa­riția acestei comu­nități, până la noi, a rezistat vreme de secole! Pe de altă parte, fac și eu ce pot, după puterile mele: adun muzică veche, câtă mai găsesc, fac spec­tacole și concerte în care o promovez…

– Băieții tăi vorbesc turcește?

– Asta e încă o vină pe care o car în spate: nu, bă­ieții mei nu vor­besc turcește. Acasă, în casa fa­miliei pe care mi-am făcut-o, nu în casa familiei în ca­re m-am născut, nu vor­besc în turcă, fiindcă n-am cu ci­ne. Și același lucru o să-ți spu­nă orice turc din Do­­brogea! În schimb, da­că aș fi fost o tur­coai­că din Turcia, care tră­iește în Ro­­mâ­nia, nu­mai în turcă aș fi vorbit. Așa fac toți ex­pa­ții din Tur­cia care tră­­­iesc aici: vor­besc, în prin­­­cipal, tur­ca. Noi, tur­cii dobrogeni, cred că a­vem în gena noas­tră o dorință atât de mare de a ne adapta, în­cât nu mai știm cine sun­tem. Sun­tem experți în adap­ta­re, dar am îm­pins lu­cru­rile până la pro­pria anulare. Privind și re­ver­sul mo­ne­dei, poa­te că aceas­­tă ca­pa­citate de a­dap­tare pe mi­ne, per­so­nal, m-a aju­tat în me­se­rie, dar… La mo­dul ge­neral, care e cos­­tul pen­tru noi, comu­ni­­­tatea de turci dobro­geni?!

– Te-ai întristat. Hai­de să schimbăm vor­ba. Ce-ți mai fac feciorii, Amza și Pavel?

– Foarte bine! Amza e la școală acum, iar Pavel e acasă, fiindcă a fost un pic bolnav: unul e în clasa a II-a, celălalt e în clasa pregătitoare. Sunt doi copii foarte diferiți, dar complementari. Sunt sensibili și au o inteligență emoțională foarte dezvoltată: înțeleg foarte bine și ce simt ei, și ce se întâmplă în jurul lor. Le place să se joace pe jocuri video, dar eu îi las să facă asta cu măsură: la capitolul ăsta, echilibrul e foarte greu de găsit. Însă au rezultate bune la școală, acumulează rapid informațiile pe care le primesc, deci, probabil că țin destul de egal brațele balanței. În plus – lucru care mă face foarte mândră – le place mult să citească: am insistat pe ide­ea asta, a lecturii din cărți încă de când erau foar­te mici, iar acum li se pare ceva și natural, și atrăgător, și plăcut. Așadar, suntem pe drumul cel bun.

„Mereu alături pe drumul vieții”

– Remarc cât de des și cu câtă emoție vorbești despre acasă și despre familia ta. E la fel de „per­for­mantă” ca la ultimul nostru interviu? Au trecut câțiva ani…

– Este! Am grijă să fie. Am grijă să-mi protejez coconul familiei: dacă ai mei nu sunt bine, dacă acasă nu e totul bine, atunci nimic n-are cum să fie bine. Asta am învățat-o de mult… Eram de foarte puțin timp cu soțul meu, Bebe, când am realizat lucrul ăsta, și gândește-te că suntem o echipă veche: anul ăsta împlinim douăzeci și unu de ani de când am devenit un cuplu! Am trecut prin multe și în evoluția per­so­nală, și în evoluția cuplului, dar me­reu am găsit echilibrul care să ne țină alături. Și în continuare, găsim tot timpul resursele și modalită­ți­le cele mai potrivite ca să mergem înainte, pe dru­mul vieții, tot împreună, mereu împreună. Da! Eu și soțul meu fa­cem o echipă foarte bună… Știi, îmi amintesc că abia mă decisesem să dau admitere la Actorie, iar ca să mă pregătesc pentru examen, am apelat la domnul pro­fesor Nae Iliescu. Ei, primul lucru de care s-a inte­resat dânsul a fost: „Ești într-o relație? Ți-e bine?”. Domnul Iliescu era un om cu o experiență de teatru foarte mare și care acumulase multă înțe­lep­ciune: știa cât de important e acest „acasă” pentru un actor! Mi-a spus că faptul de a avea o fami­lie, de-a avea la ce să mă întorc, e cel mai important. Pentru că, vezi, meseria asta de ac­tor poate să fie foarte crudă, foarte solicitantă emo­țional. Noi, în in­terviuri, vorbim doar de reușite, de rolurile pe care le-am făcut, dar există un aspect mai dur, mai dureros și care poate să ocupe mai mult „spațiu” în viața unui actor: timpul în care nu ai niciun job, când ești res­pins, când la un casting e che­ma­tă toată lumea, numai tu, nu… Iar situațiile astea, oricât ți le-ai explica la nivel intelectual, n-ai cum să nu le iei și la modul per­so­nal, n-au cum să nu te afecteze, și dacă te mai și în­torci acasă doar la patru pereți, e jale! Cre­de-mă, de­pre­sia e foarte pre­zen­tă în lumea noastră, a actorilor.

– Nu e și cazul tău! La Tea­trul Național, acolo unde ești angajată, joci în această stagi­u­ne în unsprezece piese…

– Sunt multe, dar în trecut am avut perioade cu mult mai puține… Cred că acum sunt la nivelul la care aș putea să-mi permit ca, de pildă, anul ăsta, să nu mai intru în niciun specta­col nou. Energie am des­tulă, dar parc-aș mai face și alte lucruri: aș vrea ca, o perioadă, să mă concentrez puțin pe ale mele, pe un proiect personal. Deși e greu! Teatrul Națio­nal în­seamnă foarte mult pentru mine, sunt foarte atașată de el… Teatrul Național a fost și este pentru mine o salvare, în sensul că îmi practic meseria, tot învăț și tot evoluez, lucrând cu regizorii cei mai mișto, dar având și un program suficient de flexibil, încât să pot să-mi cresc și copiii, să fiu alături de ei. Adică, n-am fost nevoită să alerg de colo-colo cu disperare ca să prind un rol, un proiect. Ce mai: angajamentul la Teatrul Național e un privilegiu pe care îl apreciez cu-adevărat! Îmi satisfac nevoia de a lucra, cât de cât îmi satisfac și nevoile financiare și pot să-mi văd și de copii, de familie.

– Te temi de blazare în meserie?

– O, da! Cunosc oameni blazați și fug de ei ca de… Mai rău de-atât nu cred că există în meseria asta! Actoria nu este o meserie pe care s-o faci blazat. Exclus!

– Cum îți ții viu dra­gul de meserie?

– Mă înconjor cu oa­meni care, ca și mine, sunt foarte pasionați de ce fac: și să știi că pa­siu­nea nu poți s-o mimezi, nu poți s-o joci. Ea e au­ten­tică sau nu e! Dar când o vezi la cineva, e așa de plăcut, de îmbu­cu­rător. Și te motivează și pe tine, te alimen­tează cumva, că vitalitatea vi­ne din pasiu­ne, nu din bla­zare… Pe de altă par­te, într-un con­text în care toată lumea vine „la mun­că”, acră și fă­ră chef, dacă tu apari plin de energie și de entu­ziasm, devii de-a dreptul „dubios”. E mai cool să fii blazat. (râde) Serios, deși poate că uneori și eu par blazată… Deși, nu, nu cred. Că nu sunt!

– Vorbeai înainte de un proiect, în afară de scena teatrului. Spre ce țintă îți îndrepți săgeata?

– Vreau să fac un spectacol în care să cânt muzică turcească din Dobrogea. Tot așa, cu trupa mea, dar la care vreau să mai adaug niște in­stru­mente, să mai aduc niște muzicieni. Îmi doresc ca acest spectacol să aibă o poveste, să aibă o re­gie complexă, o sce­no­grafie elaborată: am multe idei, trebuie să discut și cu niște producători… În orice caz, planul e ca acest spectacol să fie gata până la sfârșitul anului.

– Să ne întoarcem la primă­va­ră. Care din culorile ei se potri­vesc cel mai bine cu viața ta?

– Dacă e să mă ghidez după casa mea, privind în jur, îmi dau seama că predomină albastrul și tur­coazul. Deci, nuanțele cerului senin. Care sper ca în continuare să mă ducă spre fericire și înțelep­ciune.