Amintiri acrișoare și verzi

• Unde vă întâlneați cu primăvara, în anii copilăriei? •

GEORGE ARUN

Când pleznesc mugurii în copaci

În anul acela fusese o iarnă blândă, cum nu se întâmpla prea des în satul de munte al copilăriei mele. În Martie, deja crescuseră urzicile, ca în anul în care mama m-a născut, la dis­pen­sarul din Fundata-Brașov, iar tata a mers pe jos cinci kilo­metri și i-a dus o oală cu mân­ca­re de urzici și o mă­măligă rece, ca să se întremeze. Asta mi-a povestit mama, când am cres­cut. Iar eu am înțeles că ceea ce fă­cu­se tata era un semn de iubire pentru femeia lui, care îi născuse, în sfâr­șit, un băiat, după cinci fete, una după alta.

M-am întrebat de multe ori, de-a lungul timpu­lui, da­că bucuria aproape insu­por­tabilă pe care o simt atunci când se așterne primăvara nu se dato­rea­ză și faptului că am fost adus pe lume în luna Martie. Poate că e doar o în­chi­puire, dar îmi place să cred că timpul nașterii rându­ieș­te chi­pul su­fle­­tu­lui. Așa se face că în co­pi­lărie, colindam mereu prin pădurile din Poia­na Stânii, de la Oborul Cailor, de la Podul Ancului. Când veneam de la școală, mân­cam repede, după care mergeam cu oile și mieii la păscut, în poienile străjuite de păduri. Nu era mare lucru să păzesc oile, care pășteau iarba crudă din po­ieni, dar intrau și în pă­dure, unde iarba era mai crescută datorită ume­zelii. Stă­team ore în șir pe o lespede de piatră, și parcă ve­deam cum ples­nesc mu­gu­rii în co­paci, cum în­flo­resc sub ochii mei ghi­o­­ceii, bre­be­neii, vio­re­lele, li­lia­cul săl­batic, floarea-paș­te­lui. Când se aș­terne primă­va­ra, timpul are o altă di­men­siu­ne, pentru că natura e în miș­ca­re, în de­venire, nimic nu stă pe loc, ci se supune pă­mântului care rodește.

Odată, pe când mă aflam cu oile în pădure, nu am luat seama cum tre­ce tim­pul și s-a lăsat întunericul. Oi­țe­le păș­­teau liniștite, mieii încă ne­în­țărcați se de­dau la supt, iar eu trăiam o stare ma­gică, între bucurie și tea­mă. Fantas­mele pădurii și foș­netul liniștitor al copacilor, lespezile care luau forme ciudate de animale săl­ba­tice și Carul Mare pe cerul cu puz­de­rie de stele, cân­­tecul bufnițelor și susurul unui iz­vor din apropiere, toate conduceau la o stare de grație pe care o trăia un co­pil de nouă ani. Alarmat că nu mai ve­neam aca­să, tata a venit în Poiana Stâ­nii, la vreo doi kilo­metri de vatra satului, și m-a găsit acolo, pe lespedea din pădure. Fluieram, ca să-mi țin oile aproape, să nu se piardă în întuneric. „Aici erai, măi Go­gu­le, ai rămas lipit de bolovanul ăsta, ca să vezi din pădure se­ce­ra lunii?”, mi-a zis tata. „Aici eram, tată, păi nu se vede?”. Asta a fost tot, apoi am mers unul lângă altul acasă, în urma oilor.

Peste câteva săptămâni, eram tot cu oile în Poiana Stânii, când am văzut cum o codo­ba­tură tot intra într-o scorbură de fag, apoi își lua zborul și iarăși se întorcea în scorbură. După mai multe zboruri, m-am urcat în copac, am băgat mâna până la cot în buzunarul fagului și am simțit trupul călduț al păsării căreia soțul grijuliu îi ducea de mân­care la cuib. Doar puțin am mișcat-o și am simțit în palmă și ouăle, tot călduțe. După ce am coborât din copac, mi-a fost teamă că pasărea o să-și părăsească cuibul și n-o să se mai întoarcă să clocească ouăle. Nici vorbă. Am rămas mult timp cu ochii pe scor­bu­ră, dar codobatura nu și-a părăsit cuibul. În schimb, cât am stat eu acolo, soțul ei nu s-a mai întors la cuib. Probabil că prin limbajul păsărilor fusese alertat că e în pericol.

Primăvara aceea și jumătatea verii le-am petre­cut, într-un fel, împreună cu codobatura mea, cu mas­culul și puii lor. Erau șapte. Le-am simțit mai întâi puful, apoi fulgii firavi, apoi pe­nele. Parcă pasărea se obiș­nuise cu mine. Când mă apro­piam de cuibul din scor­bură mă simțea și își lua zbo­rul, iar după ce eu inspectam cât au mai crescut puii, se întorcea acasă. Era o minune când mă nimeream să văd cum mama își învăța puii să zboare, din lespede în les­pe­de, din crean­gă în creangă. Erau așa de fi­ravi, câteodată își pierdeau echilibrul și că­deau pe muș­chiul moale care îmbrăca pie­trele. Pe la jumă­ta­tea verii, am găsit cuibul gol. Dar bucuria a fost mai mare că puii de codobatură își luaseră zborul, decât tristețea că nu aveam să-i mai văd niciodată.

Când „se lega codrul”, cum spun muntenii, mer­geam în pădure și mâncam pe săturate frunze fragede de fag. Aveau un gust acrișor, apropiat de gustul măcrișului. Într-o zi, tata m-a luat cu el în pădurea din spatele ca­sei, să adunăm lemne us­ca­te pentru foc. „Am ui­tat să luăm apă cu noi, Gogule, hai să facem rost să ne potolim setea”, a zis tata. A căutat un pal­tin mai mare și a în­ce­put să taie cu toporișca trunchiul copacului, fă­când un fel de buzunar, cam cât palma lui făcută căuș. Până să mă dez­me­ticesc, buzunarul din pal­tin se umpluse deja cu mustul care începuse să dea pe-afară. „Adu repede două paie mai groase”, a zis tata. Am început să bem cu paiele licoarea dulceagă, limpede ca apa de izvor, până am golit tot buzunarul făcut de tata în trunchiul paltinului. După ce ne-am ostoit setea, ne-am întors la treaba noastră. Dar mie îmi tot stătea gândul la cum să fac pentru a nu se pierde în van elixirul care te înviora și parcă îți dădea vigoare. După ce ne-am întors acasă, am luat cu mine un furtunaș, o sfoară și o damigeană și m-am dus la paltinul din pădure, am legat cu sfoara unul din capetele furtunașului ca să nu alunece, iar celălalt capăt l-am vârât în gura damigenei. Până seara, damigeana de vreo cinci litri se umpluse cu licoarea dulceagă și miros de pădure trezită la viață.

După vreo trei-patru zile, fântâna din paltin a secat. Nu știu de ce oamenii locului îi spuneau ace­lui suc minunat „mustăreață”. Uneori, când ajung primăvara în satul copilăriei mele, pun mâna pe toporișcă, fac un buzunar în trunchiul unui paltin și sorb cu paiul câteva guri de mustăreață. Dar gustul nu mai e la fel cu cel pe care l-am simțit prima oară pe când aveam vreo nouă ani.

DIA RADU

Locul meu preferat de tăcut

Cred că s-a întâmplat cândva demult, la vârsta la care pui prea puține gânduri în cuvinte, când, preo­cu­pat să descoperi viața, o încerci din plin cu toa­te sim­țurile. Și mai cred că eram undeva la poa­lele Pie­trii Craiului, în satul bunicilor mei paterni, păzit de stânci colțoase și măturat de vânturi. Acolo, pe dea­lu­rile care pe vremea aia se dezgoleau de zăpa­dă abia în Aprilie, într-o dimineață în care am fost trimisă la joacă, înfofolită-n năframă, m-am întâlnit și eu cu primăvara. Pentru prima oară. I-am auzit întâi pâra­iele, șerpuind în jos pe dealuri, i-am văzut ultimele petice de zăpadă, murdare, micșorân­du-se sub povara neiertă­toa­re a soare­lui. Și i-am simțit vântul, coborând rece, cu miros de săl­băti­ciuni, de pe coasta cu brazi, unde într-o zi se plim­bau cer­bii. Nu știu da­că de vină era vârsta, sau dacă ano­tim­pu­rile erau altfel, dar pe atunci, primă­vara te izbea cu furie în față. Îi simțeai venirea cu fiecare centimetru de piele, o simțeai în ne­as­tâmpărul care punea dintr-o dată stăpânire pe tine.

Azi, rătăcită în uruitul tram­va­iului și printre claxoanele apăsate cu osten­tație, primăvara ajunge la mine tot mai palidă, mai obosită, mai deco­lorată. E viciul orașelor mari, cu enor­mele lor cantități de beton, să te îndepărteze tot mai mult de tresăririle pri­măverii, de pământul viu, reavăn și crud. La Bu­curești, primăvara nu te mai zguduie cu violența de altă­dată, nu te mai se­du­ce cu dulceața miro­su­rilor, trebuie s-o cauți tu, cu îndârjire, privind în fie­ca­re zi mai atent. Și, uneori, dacă ai răb­dare, chiar o găsești. O întâlnești în ploaia cu miros proaspăt, care te face să-ți deschizi larg ferestrele, în rodo­den­­dronul înflorit din balcon, în car­ti­e­rele vechi, unde verdeața se asor­tează cu firidele caselor, unde peste gardurile de piatră se revarsă lilia­cul, iasomia și mâna maicii dom­nu­lui. Asta e primă­vara mea, ce pa­re inter­belică, pe care o întâlnesc câte­o­dată în weekend, primăvara mea îmbră­ca­tă ca un festival de stradă, care mă scoate la plimbare prin cartiere vechi, printre tarabe cu cărți, viniluri și go­goși la cornet.

Mai e apoi cealaltă, primăvara spațiilor largi, pe care o trăiesc une­ori în pădurile Mogoșoaiei, la cules de untișor și ghiocei, uimindu-mă neîncetat de fragilitatea cu care, primă­vara, pământul se lasă văzut în pielea goală. Fără haina splendidă și pro­tec­toare a zăpezii, fiecare mu­gur de copac reînvață să se deschidă, să recu­noas­că soarele bun de soarele rău, soarele care păcălește de soarele care stă. Și mai e și o a treia, primăvara din cartierul meu, fostul cartier evreiesc, ras cândva de buldozere, din care n-au mai rămas azi decât câteva urme. Aici, lângă un gard albastru de zorele, din spatele căruia pân­desc nenu­mă­rate pisici, pe scările de ciment ale unei case pă­răsite, mă așteaptă cea mai prietenoasă pri­măvară a mea. E locul meu preferat de tăcut, în care soarele cade întotdeauna în unghi perfect. E locul în care mă așez să beau uneori o cafea, pe care o cumpăr de la prăjitoria de-alături, în care urmăresc dârele avioane­lor pe cer, visând la că­lătorii îndepăr­tate și la bărbați apropiați. Dar e și locul în care, sub soarele de Mar­tie, în zile exact ca cea de azi, fac liniște în capul meu, amintindu-mi cum se mângâie o pisică. Și re­învăț încrederea, ca să pot s-o iau din nou de la capăt.

CĂTĂLIN MANOLE

Albuța

În Bărăgan, unde am petrecut o bună parte a co­pi­­lă­riei, la întâlnirea cu primăvară mă ducea… o capră. O chema Albuța și era, ca orice capră – când blândă, cu privirea galeșă, răsfățându-se cu scăr­pi­natul între cor­ni­țe, când nebună și greu de stăpânit, de ziceai că s-a bă­gat dracul în ea. Cam pe la înce­pu­tul lui Martie, când dădeau primele fire de iarbă, mie îmi revenea misiu­nea de-a merge cu Albu­ța la păscut „de­vale”, adică pe malul Mostiștei. Teo­retic, eu trebuia să scot capra la întâl­ni­rea cu primăvara, însă, de fapt, se întâmpla tocmai invers, pentru că Albuța știa toate cotloanele pe unde izbuc­nea pri­măvara și mă târa în tot felul de râpe și văioa­ge în­verzite, pe care nici nu le bănuiam. Pentru un astfel de eveniment, învățasem un fel de protocol, pe care capra părea că îl acceptă, până la un anumit mo­ment. Adică, după o iarnă de stat în grajd, nu o sco­team oricum pe ulița ce ducea la gârlă: o țesălam un pic, îi prindeam la cornițe șnur roșu cu alb, în chip de mărțișor, și îi legam o sfoară nouă la gât. Asta era partea cu care și ea era de acord. Însă în momen­tul în care ieșeam pe poartă, Albuța se trans­forma într-un drac de capră, care mă târa la orice smoc de iarbă apărut într-o mar­gi­ne sau alta a dru­mului. Dar așa desco­pe­ream primă­vara: ba un fir de troscot, aici, ba un fir de pă­pădie, dincolo, ba o cren­guță de sal­câm înmugurit, la care Albuța mă trăgea cu tot cu sfoa­ră, cățărân­du-se pe gardurile veci­nilor. Și cum era pri­măvară și vecinii erau toți ieșiți prin grădini, la săpat, ne vedeau și stri­gau la noi: babele ne blestemau, eu stri­gam la ca­pră și o tră­geam, ca­pra be­hă­ia și se în­că­pă­țâ­na, ridicată în două picioare pe gar­duri, încât până ajun­geam la capătul uliței era ditamai tă­răboiul și zarva. Câte o pi­si­­că, în vârf de uluc, adormi­tă de soa­rele pri­mă­verii, mă privea cu dispreț și indife­rență, în timp ce eu mă chi­nuiam să o țin pe Albuța pe drum. Și când cre­deam c-am scăpat, la colțul uliței ne întâlneam cu un cârd de gâște, și ele ieșite la întâlnirea cu pri­măvara, la mâncat iarbă proas­pătă și la primul scăldat. Capra se lua după ele, să le gonească de la „iarba ei”, iar mie mi se făcea inima cât un pu­ri­ce, când vedeam gânsacii înfoiați, venind sâsâind amenin­țător către picioarele mele.

Cu chiu, cu vai, tot smu­cind de sfoara cu care o ți­neam, trecând pe lângă oamenii care își reparau grădinile după iarnă și se uitau mirați la alaiul ciudat format din capra nebună, cârdul de gâște scandalizate și câte un câi­ne care se lua și el după noi, lătrând aiu­rea, ajungeam la casa lui Moș Că­cău, de unde înce­pea izlazul. Semn că venise primăvara cu adevărat, moșul, care toată iarna stătea în casă și doar privea pe după perdele, acum era afară, îm­bră­cat tot ca de iarnă, cu cojoc și căciulă de miel în cap, dar stătea și observa tăcut și înciudat de pe băncuța din fața casei capra, câinele, gâștele și pe mine în urma lor. Oda­tă ajunși la izlaz, gâștele plecau, Albu­ța se liniștea și descopeream mai departe, împre­ună, primă­vara: mă ducea unde apăruseră primele ur­zici, gonea vrăbiile gălăgioase din tufele de spini ce scoseseră primele frun­zulițe, mă tră­gea departe de primele al­bine înfo­me­tate, țopăiam amândoi uimiți la vederea primilor fluturi. Și când apă­reau alți copii din sat cu câte un măgăruș, o vă­cu­ță sau un cârd de gă­ini după ei, lăsam ani­malele în voia lor și noi ne puneam la jucat „cuțitașul” în pământul reavăn și moale. Cam așa o țineam mai bine de o lună, până descopeream uimiți că a înflorit primul cireș în vreo grădină. Rămâneam nemișcați, ne uitam cu poftă la florile lui, pe care le vedeam deja cireșe mari, roș-găl­bui. Și începeam să facem pla­nuri pe unde sărim gardul și cum să ne strecurăm să furăm primele fructe de Mai. Albuța behăia pe izlaz, semn că nici pentru ea primăvara n-ar veni cu adevărat, dacă n-ar ronțăi câteva cren­gu­țe furate de prin grădini. „Așa capră, așa căprar, fire-ați ai boalii!”, ne striga câte o bătrână, în timp ce Albuța ronțăia fericită mugurii proaspeți, abia ieșiți.

ANDRA OCNARU

Toate zânele din grădină

Când eram mică, îmi plăcea să-mi imaginez că o zână bună a rostit o vrajă, a rotit o baghetă magică în aer de trei ori, aerul s-a umplut de milioane de steluțe mici, strălucitoare, și puf: lunile, săptămânile și zilele din calendar s-au așezat în așa fel încât să mă nasc în cel mai frumos anotimp posibil. Pentru că, dintot­deauna, pri­măvara a fost anotimpul meu prefe­rat, și pentru că, mă gândeam atunci, cu mintea mea de copil, că nu există anotimp mai potrivit pen­tru veni­rea pe lume. Îmi imaginam că oamenii năs­cuți vara sunt prea agitați, cei născuți toam­na sunt prea serioși, iar cei născuți iarna sunt triști. În logica mea de atunci, copiii născuți primă­vara erau cei mai bucu­roși copii din lume și nu exista pen­tru ei un noroc mai mare decât ăsta. Cre­deam cu tărie că nu doar zâ­nele și ursitoarele îți fac daruri atunci când te naști, ci și anotimpul în care vii pe lume îți aduce darul său. Și, cu siguranță, da­rul pri­măverii pentru copiii ei nu putea fi altul decât bucu­ria. Tot pe atunci mă gândeam că zâna mea bu­nă a ameste­cat cu mare iscusință poțiunile ei ma­gi­ce, așa încât eu să fiu fix copilul părinților mei, și nu al altora. Pentru că erau o grămadă de alți părinți care nu mi-ar fi plăcut, fiindcă erau sobri și ursuzi. Și tot zâna mea bună mi-a dat o grădină nesfârșită, plină de mi­nunății. Pentru că, evident, erau multe alte gră­dini, dar niciuna nu era ca a mea. Grădini care nu erau atât de verzi, de în­sorite, de colorate. Și mai credeam că fiecare gră­dină are, la rândul ei, o zână care ajută la grădinărit. Înțelegeam foarte bi­ne că, asemeni ființelor umane, sunt zâne mai har­ni­ce și zâne mai leneșe.

Așa am în­țe­les că noi avem cea mai harnică zână, pentru că avem și cea mai fru­moa­să grădină. O grădină pe care nu o puteam cu­prinde în întregime cu ochii mei de copil, o grădină în care mă ascundeam, mă pierdeam fără să mă tem, plecând în căutare de mici miracole. O grădină în ca­re mă sim­țeam protejată, un loc în care niciodată, nicicum, ni­mic rău nu avea să se întâm­ple. Un uni­vers întreg în care primăvara dădea năvală: înverzea totul și înflo­rea totul. An de an, pri­măvara mi se pă­rea că vine ca o vrajă, miraculos. Mai întâi în­flo­reau ghioceii, apoi iarba devenea mai deasă și mai ver­de, apăreau tufe întregi de narcise albe și galbe­ne. Iar eu știam sigur, pentru că visasem asta, că aco­lo, în tufele alea, locuiesc trei zâne surori și ăsta e motivul pentru care mama nicio­da­tă, dar nici­odată, nu rupe nicio narcisă ca s-o pună în vază. Mai erau și zambi­le­le. Cel mai mult îmi plăcea să stau lân­gă ele, să mă umplu de mirosul lor. Mă gândeam că atunci când o să fiu mare, o să-mi iau un parfum ca­re să miroasă fix așa: a zambile albe și doar un pic a zam­bile mov. Și țin bine minte cum așteptam cu ma­re nerăbdare să în­florească lalelele. În fiecare sea­ră le făceam inspec­ția, cât au crescut, câte au bobo­cul format, încer­cam să ghicesc ce culoare va avea fieca­re. Momentul meu preferat era când, în vreo dimi­nea­ță, ieșeam din casă și, puf, vreo lalea era gata înflorită. Asta însem­na că una din zâne, în zborul ei de la răsărit, a atins bobocul cu aripa și bobocul, vră­jit, s-a deschis. După ce înfloreau toate lalelele, pier­deam șirul minunilor, mi se părea că lucrurile intrau pe un făgaș nor­mal, iarna n-avea cum să mai vină și pen­tru o vreme lun­gă o să fie doar pri­mă­vară. În gră­di­nă înce­pea zarva, se tun­deau pomi, se dădeau cu var, se săpa pă­­­mân­tul, se pu­neau semințe. Li­va­da se um­plea de toporași, apoi pomii se um­­pleau de flori și pă­sări, ve­neau gâze, gâzele se ames­tecau cu zâ­nele, de nu mai știam care-i ca­re. Apoi ve­nea vara, iar vara nu era decât o pri­­măvară coap­tă și din ce în ce mai fier­bin­te. Apoi toam­na, apoi iarna. Iar în nopțile geroase, când zăpada stră­lu­cea albastră, știam că acolo, înă­un­trul ei, ascun­se, se află zânele mele, care își pregătesc poțiu­nile pen­tru o nouă pri­mă­­va­ră. An de an, mereu.